Rigorile vieţii cotidiene şi adormirea conştiinţei prin păcat au lovit greu în trăirea noastră religioasă. Principiul cauzalităţii şi explicaţiile ştiinţifice, uneori caricaturi ale acestora, au devenit gândirea magică a omului modern. Ele însă nu îi aduc fericirea, ci îl chinuiesc cu o continuă stare de nelinişte şi de sete, pentru că nu au nimic transcendent în ele. Primitivii Îl înlocuiseră pe Dumnezeu cu natura, noi L-am înlocuit cu auto-suficienţa, cu idolul autonomiei, care se hrăneşte din uitarea de Dumnezeu. De aceea ne vine greu să ne amintim că Dumnezeu a înviat. Cine este Dumnezeu care a înviat? Iisus Hristos, om adevărat şi Dumnezeu adevărat, care, văzând că omul căzuse chiar mai rău decât animalele peste care fusese chemat să stăpânească, a intrat în istorie şi S-a jertfit pentru noi, pentru viaţa noastră.

Sfântul Nicolae Velimirovici observa că Hristos este singurul care Îşi dăruieşte biruinţa, pe când cuceritorii pământeşti o iau asupra lor, şi că biruinţa Lui este singura în care toţi oamenii se pot bucura, pe când în lume unii se veselesc, iar ceilalţi plâng. Despre ce biruinţă este vorba? În cuvintele părintelui Cleopa, ziua Învierii Domnului este biruinţa împăcării, surparea războiului, stricarea morţii şi înfrângerea diavolului. Moartea şi păcatul au pierdut stăpânirea asupra omului care de acum poate oricând să alerge la Dumnezeu şi să beneficieze de pacea pe care a dobândit-o prin sfintele Sale patimi şi pe care ne-a dat-o în dar. Hristos a biruit moartea prin aceea că ne-a redat posibilitatea vieţii veşnice, şi a biruit păcatul prin naşterea fără păcat, prin viaţa fără păcat şi prin leacul păcatului care este sfânta Împărtăşanie, adevăratul său Trup şi adevăratul său Sânge. Sfântul Ioan Gură de Aur remarca iubirea de oameni a lui Dumnezeu, întrucât Iisus nu numai că a biruit moartea, dar a transformat-o în somn, în adormire întru Domnul, a spulberat frica şi angoasa trecerii noastre în veşnicie. Însuşi cuvântul „Paşti" înseamnă „trecere", în esenţă o trecere de la moarte, cu întunericul, însingurarea, tristeţea, deznădejdea şi lupta ei, la viaţă, cu lumina, împărtăşirea, bucuria, nădejdea şi pacea ei. Păcatul, prin fire, caută lucrurile limitate, materiale, finite, care vor duce la moartea sufletului. Chiar şi când se atinge de cele duhovniceşti, păcatul le doreşte pentru mândrie sau pentru ele în sine. Virtutea caută mereu pe Dumnezeu în toate, fiind nelipsită şi de neconceput în afara smereniei.

Oare nu este îmbucurător să ştim că, privind dinspre fiinţa noastră şi pe deasupra mâncărurilor, poftelor şi răutăţilor de tot felul, există şansa ca noi să nu murim? Hristos ne oferă izbânda lui asupra morţii şi asupra păcatului. Cu alte cuvinte, sufletul să ştie că poate ieşi din nesfârşitul lanţ al plăcerii şi durerii, printr-un act solemn de voinţă, prin primirea cu smerenie, auscultare, răbdare şi nădejde a leacului suprem. Nimeni să nu-l mintă că viaţa se sfârşeşte odată cu trupul şi că omul este un animal raţional. Adevărul e simplu: sufletul dăinuie, iar pentru cel cinstit acest enunţ banal poate fi începutul marii transformări, al învierii. La judecată, Hristos ne va întreba pe fiecare: „Iată, Eu am murit pentru ca tu să fii veşnic viu. Tu dar ce ai făcut pentru viaţa ta?". La sfârşitul postului, să urmăm îndemnurile sfântului Ioan Gură de Aur care învăţa că, deşi a trecut osteneala nevoinţelor, să nu treacă râvna faptelor bune, să rămână evlavia, să continue postul duhovnicesc, adică adevăratul post, cel de înfrânare de la toată răutatea, de îndumnezeire a inimii omului, curăţită în rugăciune.