Spiritualitatea creştină ortodoxă leagă indisolubil dogma de viaţă. În general dogmele creştine sunt, după forma lor, punctele planului de menţinere şi îndumnezeire a noastră, cuprinse şi realizate în descoperirea dumnezeiască suprafirească, culminând în Mântuitorul Hristos şi defineşte, păstrate, propovăduite, aplicate şi explicate de Biserică.

Spiritualitatea ortodoxă se fundamentează pe ele, deoarece acestea reprezintă unul şi acelaşi adevăr, sub diverse forme, absolut necesar pentru mântuire şi îndumnezeire: Iisus Hristos Dumnezeu – Omul. Dogmele explicitează deci pe Mântuitorul Hristos şi Lucrarea Lui de recapitulare a tuturor în El. (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, teologia Dogmatică.... p. 71).

Dogma nu este ruptă de viaţa omului credincios şi nici nu înseamnă o îngustare a dezvoltării spirituale libere a fiinţei umane care crede ci, dimpotrivă, ea o menţine capabilă de o astfel de dezvoltare. Dogma fundamentează dezvoltarea duhovnicească a celui ce crede în libertate, pentru că dogmele sunt expresia comuniunii lui cu Dumnezeu ca persoană. În comuniunea interpersonală este domeniul libertăţii prin excelenţă, deşi în acelaşi timp este domeniul creaţiei. De aceea, spune Sf. Ciril al Alexandriei că, cei ce devin fiii lui Dumnezeu – după har – sunt „primiţi la libertatea credinţei”, care domneşte „în curtea lui Dumnezeu” (Sf. Chiril al Alexandriei, Explicarea Evangheliei Sf. Ioan, cartea V, cap. VIII, 35).

Toate dogmele sunt străbătute de un sens unitar, bazate pe unitatea vie a Mântuitorului Hristos, persoana în care este unită şi care uneşte pe Dumnezeu cu oamenii şi cu credinţa. Persoana divino-umană care promovează libertatea în cei ce vor să se mântuiască prin El. (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 78) Prin această libertate, sistemul unitar al dogmelor este deschis noului în mod continuu şi real. El este  deschis celor ce vor   să-L cunoască spre înaintarea lor în planul infinităţii spirituale în viaţă şi comuniunea cu Dumnezeu, fiinţa supraexistentă şi suprainfinită, trăită, aşa cum spune Sf. Maxim, „într-o experienţă şi într-o bucurie mereu nouă şi inepuizabilă, care nu este încremenită ci viaţă mai presus de încremenire şi de mişcare, în sensul cunoscut de noi. (Sf. Maxim M., Ambigua, în p. 91, col. 1220 C-1221 B).

Această deschidere spre viaţa veşnică se face prin învierea omului în Hristos, care este Dumnezeu Cel ce S-a făcut om pentru a ne veni aproape şi a înviat ca om, pentru ca toţi să putem intra la o comuniune eternă cu El ca Dumnezeu, prin umanitatea Lui comună cu a noastră. Ceea ce uneşte toate dogmele creştine într-un sistem care se cere trăit, este tocmai promovarea unei comuniuni tot mai intime a noastră cu Dumnezeu, Care S-a întrupat pentru acest scop. Această comuniune perfectă de viaţă şi iubire este ceea ce numim Împărăţia cerurilor sau a  lui Dumnezeu, adică ordinea desăvârşită a iubirii.

Dogmele creştine exprimă planul îndumnezeirii fiinţelor raţionale create care voiesc acesta, deci fără a fi silite, îndeplinit în forma lui finală desăvârşită, în Mântuitorul Hristos, ţinta noastră precizarea şi împlinirea reală a aspiraţiei noastre naturale spre unirea cu Dumnezeu (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit. p. 79).

Puterea şi perspectiva mântuirii şi îndumnezeirii, care ţine intrinsec de dogme, sunt date de Însuşi Mântuitorul Hristos, Persoana divină, care este în acelaşi timp şi omul, aflat în comuniunea cu infinitatea dumnezeiască. (Ibidem) Mântuitorul Hristos, prin realitatea Persoanei Sale, arată prin Sine pe Tatăl şi pe Duhul, săvârşind împreună opera de ridicare a omenirii decăzute la comuniunea eternă cu Sfânta Treime, care este Ea însăşi structura comuniunii perfecte, depline, de viaţă şi iubire.

Fidelitatea de descoperire Dumnezeiască supranaturală

Spiritualitatea creştină ortodoxă se manifestă ca o spiritualitate puternic omenească în Descoperirea dumnezeiască, aceasta fiind izvorul credinţei creştine. Ea este organic de „Revelaţia” sau „Descoperirea dumnezeiască suprafirească”, prin care se înţelege acţiunea lui Dumnezeu de a împărtăşi tot ceea ce este necesar pentru cunoaşterea şi desăvârşirea noastră (Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie - căi de transmitere şi de păstrare a revelaţiei divine supranaturale. Importanţa Sfintei Tradiţii în viaţa Bisericii, mss.dact. Bucureşti 1985, p.1.).

Din punct de vedere al conţinutului, Revelaţia Dumnezeiască cuprinde totalitatea evenimentelor şi a adevărurilor de credinţă prin care Dumnezeu S-a descoperit credincioşilor, ca aceştia să-L preamărească şi prin aceasta să dobândească mântuirea, îndumnezeirea, sfinţirea sau desăvârşirea (Ibidem). Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie constituie cele două forme sau căi prin care ni s-a transmis Descoperirea dumnezeiască suprafirească, îndreptarul credinţei noastre. Păstrătoarea propovăduitoare şi aplicatoare infailibilă a Revoluţiei dumnezeieşti este Biserica, prin învăţătura ei. Numai această învăţătură, formulată oficial sau acceptată prin conştiinţa Bisericii, este norma exclusivă a sensului infailibil al adevărurilor revelate, cuprinse  în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie (Ibidem, p. 2).

De aceea, prin ele se poartă dialogul viu al Bisericii cu Hristos. Sfânta Scriptură prezintă Mântuitorul Hristos în forma cuvântului Lui dinamic şi a cuvântului tot aşa de dinamic al Sfinţilor Apostoli, despre faptele Lui mântuitoare, în eficienţa lor permanentă. Doar ea descrie totodată şi modul în care Mântuitorul continuă să lucreze, prin extinderea puterii Lui, pentru asemănarea noastră cu El, până la sfârşitul lumii (Sf. Maxim, Ambigua, P.G. 91, col. 1128 C). Prin cuvintele Sfintei Scripturi, Mântuitorul Hristos continuă să ne vorbească şi nouă, deci ne ţine într-un dialog conştient cu El, ne provoacă la un răspuns cu faptă, să lucreze astfel şi în noi, prin puterea Duhului Sfânt (Mt. 28, 20).

Prin cuvintele Sfintei Scripturi, Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul prin excelenţă, S-a tălmăcit pe Sine în cuvinte, ]n Lucrarea Lui de apropiere de oameni, pentru ridicarea lor la El, până la întruparea, învierea şi înlăturarea Lui ca om. El lucrează prin cuvintele Sfintei Scripturi, prin care se tălmăceşte pe Sine,  asupra noastră, pentru a ne conduce şi pe noi la starea la care a ajuns El. Bogăţia energiilor Sale dumnezeieşti şi sfinţitoare, care nu va seca niciodată, se va arăta în veacurile viitoare. Căci „împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru cele cereşti” (Efes 2,6). Dar Sfânta Scriptură nu aduce pe cineva la credinţă prin simpla citire a cuvintelor lui Dumnezeu cuprinse în ea. Sfânta Scriptură trebuie înţeleasă în Duh, căci ea cuprinde o bogăţie de înţelesuri duhovniceşti. Aşa cum spune Sf. Maxim, „omul are nevoie în mod necesar de două elemente, dacă vrea să păşească fără greşeală spre drumul drept, spre Dumnezeu: de înţelegerea  Scripturii în Duh şi de contemplarea duhovnicească a lucrurilor din natură” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică… p. 53).

Prin puterea Duhului Sfânt sunt actualizate în comunitatea Bisericii cuvintele Scripturi, noi înţelesuri ale lor, după nivelul de înţelegere duhovnicească, dar şi după nivelul timpului sau al comunităţii bisericeşti. Îndată ce se trece dincolo de sensul literal al Scripturii şi de simpla citire a ei, deci la o înţelegere duhovnicească, se dă nu numai de bogatele ei înţelesuri duhovniceşti ci şi de lucrarea Duhului lui Hristos, săvârşită prin aceste înţelesuri în cel ce citeşte sau de Hristos Însuşi, care-Şi descoperă tot mai adânc bogăţia sa spirituală.

Viaţa virtuoasă, după normele şi modelele vii din Biserică şi în primul rând după modelul Hristos, la care se asociază lectura Sfinţilor Părinţi, ascult discernământul, în legătură cu textele Scripturii, care devine tot mai nuanţat, mai aprofundat şi mai rapid. (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică… p. 53) Sf. Maxim precizează aici: „Este nevoie de multă ştiinţă (duhovnicească) pentru ca înlăturând mai întâi cu grijă vălurile literelor care acoperă Cuvântul, să putem privi cu mintea dezvăluită pe Cuvântul Însuşi, ştiind de Sine şi arătând în Sine limpede pe Tatăl, atât cât este cu putinţă oamenilor” (Sf. Maxim M., Capete gnostice, II, 73, în Fil. Vol. II, p. 194).

Cuvintele Sfintei Scripturi sunt prilejul inevitabil de a intra în relaţie dialogică cu Persoana autentică a Mântuitorul Hristos, deasupra lor, prin lucrarea Sfântului Duh în Biserică, dar nu numai citite în forma lor scrisă, ci şi prin cunoaşterea lor în conţinut (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, p. 57).

Tradiţia este, la rândul ei, permanentizarea dialogului Bisericii cu Mântuitorul Hristos. Ea are rolul de a pune şi de a ţine generaţiile succesive de creştini în legătura cu Hristos prin faptul că este în esenţă, atât invocarea Duhului lui Hristos, cât şi primirea Duhului Sfânt. Viaţa morală şi spirituală, cu înfrânările, cu virtuţile, cu pocăinţa ce ţin de ea, normate prin disciplina canonică a Bisericii, alcătuiesc condiţia care îi face apţi pe credincioşi pentru o invocare eficace a Duhului şi pentru o primire sensibilă a Lui, ca şi pentru o rodire a primirii Lui, într-o viaţă după chipul vieţii lui Hristos şi pentru înaintarea lor în asemănarea cu Hristos, pentru comuniunea deplină cu El (Ibidem, p. 62-63).

Dar toată lucrarea sfinţilor a Bisericii Ortodoxe, prin chemarea şi primirea Sfântului Duh şi prin doxologia ei, ca  şi toată viaţa morală şi spirituală a credincioşilor, au ca fundament solid actele mântuitoare ale lui Hristos, puterea la care a ajuns umanitatea noastră în Hristos, pilda ajutorului dat de Dumnezeu în atâtea cazuri, în cursul revelaţiei, încrederea în permanentizarea iubirii lui Dumnezeu, în Hristos, pentru oameni, manifestată în acele acte şi încrederea că Hristos a rămas în starea lui în viaţă aproape de noi. Toată viaţa credincioşilor este o trăire a lui Hristos, din puterea Lui, cu progres către sfinţenia Lui, prin sfinţirea lor, spre eliberarea de automatismul naturii şi de ataşarea pătimaşă la plăcerile oferite de ea - condiţie  pentru comuniunea adevărată cu Persoana de nesfârşită iubire a lui Hristos şi cu persoanele umane (Ibidem, p. 63).

Spiritualitatea ortodoxă este fidelă Revelaţiei dumnezeieşti deoarece aceasta proiectează ţinta ei finală în învierea obştească şi în comuniunea eternă cu Persoana infinită a Mântuitorul Hristos şi în desăvârşirea în ea – ţintă spre care înaintăm şi prin eforturile noastre, în relaţiile mereu îmbunătăţite între oameni – iar această ţintă este arătată în mod concentrat de Sfânta Scriptură. Tradiţia explicitează la fiecare moment drumul inclus virtual în Revelaţie, ca drum conducător spre ţinta desăvârşirii sau sfinţeniei noastre în Hristos.

Omul este chip al lui Dumnezeu, ca persoană - partener al lui Dumnezeu, având capacitatea şi orientarea spre comuniune, spre Dumnezeu şi poate primi această comunicare interpersonală, dată pentru realizarea şi desăvârşirea lui, învăţându-l cum să folosească puterea şi libertatea pentru realizarea comuniunii cu Dumnezeu şi cu oameni (Pr. Prof. Dr. Ioan Ica, Curs de teologie Dogmatică şi Simbolică, mss. dact. p. 2).

Prin adevărul dumnezeiesc pe care-l comunică Dumnezeu oamenilor prin descoperire, îi împărtăşeşte credinciosului adevărurile absolute, necesare pentru realizarea comuniunii şi mântuirii sale. Împărtăşirea o face pentru ca omul să cunoască, să primească şi să înţeleagă binecuvântările lui Dumnezeu şi lucrările sau energiile Lui necreate, atât cât sunt necesare omului pentru scopul existenţei sale (Ibidem). Aşadar, spiritualitatea creştină ortodoxă se fundamentează riguros pe Descoperirea dumnezeiască, transmisă pe cele două căi autentice, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, în Biserică, în al cărei spaţiu credinciosul se realizează ca om şi creştin.