PaştiOare ce face Sfintele Paşti ca în fiecare an să fie cu totul nou ca şi cum l-am sărbători pentru prima dată? N-am auzit de absolut nici o singură persoană care să nu aştepte cu emoţie Sfintele Paşti, să nu se veselească de lumina Invierii. Nu e om care să nu tresară de bucurie ori de câte ori rosteşte „Hristos a înviat!". Argumentele existenţei lui Dumnezeu nu e nevoie să le luăm din cărţi. In noaptea Invierii ele strigă de pretutindeni în coruri de îngeri, de oameni şi întreaga natură , primenită în stihare de lumină crudă cântă împreună: „Hristos a înviat!" Cine se mai poate îndoi de Dumnezeu când Dumnezeu s'a întrupat şi omul a înviat? Cine poate să mai rămână orb în împietrirea sufletului când cu toţii suntem chemaţi: „Veniţi de primiţi lumină din Lumina lui Hristos!" Cine poate să mai rămână în noaptea ignoranţei astăzi când „toate s'au umplut de lumină: şi cerul şi pămânul şi cele de dedesubt", când celor din latura şi umbra morţii Lumina le-a strălucit? Cât de originali am fi dacă repetăm din nou după Toma: „vreau să pun degetul meu în semnul cuielor" numai de dragul de a poza în omul „modern"? De ce uităm şi ultimele cuvinte a lui Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!" De ce căutări sterile când Dumnezeu ne-a invitat la cina Fiului de Impărat , când Hrisos merge cu noi spre Emaus? Am putea noi la Frângerea Pâinii să-L lăsăm cu mâna întinsă spre noi şi să-I refuzăm darul?

Imaginaţi-vă noaptea Invierii! Impărăţia lui Dumnezeu a coborît între noi. Prin „Hristos a înviat!" ni s-au deschis uşile raiului. Toţi au lumânări aprinse în mâini. De Florii aceste lumânări erau de salcie. In Duminica Ramurilor I-am cântat Impăratului la coborîşul Muntelui Măslinilor spre Ierusalim: „Bine este cuvântat Impăratul care vine întru numele Domnului! In ceruri fie pace şi slavă întru înălţimi!" (Luca 19,39)De Paşte şi înconjurăm biserica în chipul celor trei zile. Stâlpările, de data aceasta, nu mai sunt de salcie, ci stâlpări de ceară aşa cum mergem cu lumânarea în mână să primim sfânta împărtăşanie. De fapt, biserica înconjurată de noi în noaptea de Paşte a căpătat un sens mult mai adânc, un sens nou, transfigurat , mistic, adică sensul chivotului de pe sfânta Masă. (Chivotul este o bisericuţă în miniatură în care se păstrează în timpul anului Trupul şi Sângele Domnului). In noaptea Paştelui întregul cosmos devine un sfânt altar, iar fiecare bisericuţă nu este altceva decât chivotul prezenţei divine. In cele trei ocoliri ale bisericii se realizează pentru prima dată misterul morţii şi învierii lui Hristos ca împărăţie care nu este din lumea aceasta, împărăţie a Paştelui . In cântarea de ocolire a bisericii mărturisim liturgic exact acest lucru: „Invierea Ta Hristoase îngerii o laudă în ceruri, iar pe noi pe pământ ne învredniceşte cu inimă curată să o mărim." Deci intrăm în ziua a opta a veşniciei divine şi împreună cu îngerii lăudăm Invierea şi pentru prima dată oamenii şi îngerii devin un singur cor interpretând imnul de biruinţă asupra morţii: „Hristos a înviat !" Noaptea Paştelui ne oferă vederea lui Dumnezeu, este fericirea dăruită celor cu inima curată. Poate că făcliile din mâinile noastre ascund şi acest simbol al inimii curate . In orice caz ele nici pe departe nu înseamnă ceeace neortodocşii cred despre ele. Folosim lumânările în noaptea de Paşte nu pentru lumina fizică. In cazul acesta am apela la lămpi, felinare, becuri, lanterne,etc., ca să vedem pe unde mergem.Nici pe departe. „Cetatea nu are nevoie de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul." (Apoc. 21,23) Lumânările ne reprezintă inima noastră de „fecioară înţeleaptă" care au ieşit cu candela aprinsă întru întâmpinarea Mirelui. Lumânarea e sceptrul nostru împărătesc, sceptru dătător de lumină şi prin care ne identificăm ca „fii ai Luminii". Făclia e făcută din ceara culeasă de albine din cele mai curate flori, iar făclia de Paşte şi de aceea o folosim ca simbol al al faptelor bune, iar pe de altă parte ca simbol al jertfei umane ca ardere şi dăruire de lumină celui care s-a identificat cu Lumina lumii.

Dacă de Florii făcliile noastre de întâmpinare a Impăratului au fost ramurile de salcie cu cetele profeţilor de motocei prevestind primăvara, de Paşte ţinem în mână stâlpările de ceară exprimând bucuria Invierii. Au trecut numai câteva zile de când jeluiam cu Fecioara: „Primăvară dulce,/ Fiul meu prea dulce/ Frumseţea unde Ti-ai ascuns?" şi iată astăzi „Ingerul a strigat celei pline de dar Curată Fecioară bucură-te că Fiul Tău a înviat din mormânt." Cât de mică ar fi făclia de Paşte din mâinile noastre, chiar dacă ar avea subţirimea unui tril de privighetoare, ea este un „Hristos a înviat!", afirmarea fiinţei noastre, întărirea şi manifestarea ţesuturilor ontologice ale persoanei umane, bucuria ca „Primăvara dulce" ne începe fiinţa şi rostul nostru printr'un motocel de lumină cusut cu fir din lumina Invierii. Impărăţia Cerurilor, trecerea „de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer" începe cu aprinderea lumânării sufletului nostru din Lumina lui Hristos.Un fir de lumânare, cât o crenguţă de salcie, rezumă întreaga Biblie pentru că făclia de Paşte este făclia Mielului , credinţa şi adeverirea bucuriei noastre aşa cum îngerul a strigat Fecioarei:
                                 
                  „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le."