Stăm în gospodăria lucrurilor ca niște marțieni care nu știu ce sunt lucrurile în sine și nu cunosc limba prin care să comunice cu ele. Toate lucrurile,după filosoful Maxim Mărturisitorul, ar fi „rațiuni inteligibile” spre om, iar Stăniloae le numește „cuvinte”'. Pentru a ne înțelege om cu om folosim un limbaj al vorbelor. Prin ele comunicăm despre noi, cine suntem, de unde venim și spre ce ne îndreptăm. Astfel prin dia-logos aflăm și despre partenerul nostru cine este, de unde vine și în ce direcție se îndreaptă. Vorba noastră nu este numai sunet, ci prin întrepătrunderea dialogică, precum o sită care cerne, ajungem să ne cunoaștem (oog+noscere = a cunoaște împreună) și aceste scule devin concepte, imagini mintale. Trecem printre nominaliști și realiști și ajungem din nou la „rațiunile” lui Maxim Mărturisitorul. O sculă dacă nu o poți stăpâni cu mâinile tale nu-ți este bună la nimic. Sau un gard, în absurd, dacă nu are ce împrejmui e o grămadă de scânduri stivuite într-o fabrică de cherestea. Deci vorba ca să devină concept, cu ea trebuie să „îngrădești”  ceva. Cunoașterea nu ne-ar fi de niciun folos dacă nu am putea-o cuprinde cu mintea noastră și pentru a o înțelege avem nevoie neapărat de „comprehendere” (a prinde împreună ceva, a îmbrățișa ceva). Vous avez compris? = Omul este un cuvânt. El nu ar avea sens dacă nu s-ar declina altui cuvânt, de a face parte dintr-o propoziție inteligibilă, dacă nu și-ar căuta sensul în celălaltă „oglindă”. Toate lucrurile din jurul nostru sunt cuvinte: și masa, și familia, și steaua, și copacul, etc. Toate cuvintele devin transparente sensului creațional, devenind o revelație naturală a Lui. Dar nu e de ajuns numai să cunoști. Motivația „îmbrățișării” nu este una cognitivă, ci una de iubire. Vrei să-i revelezi cuiva prin cuvinte iubirea ta. Și astfel ajungem la revelația supranaturală când Cuvântul, a doua persoană treimică, s-a întrupat în om adevărat.Tu știi asta, oceanule! Fiica ta, Marea Galileii, ți-a povestit de atâtea ori despre Regela pescarilor cel care vorbea cu marea, mult mai direct decât mine, când se hărjonea cu vântul întrecând măsura ordonându-i să se liniștească. Nu mi-ai spus nici până acum cum este cu memoria apei. Din toate lucrurile din lumea aceasta numai tu și omul purtați simbolul treimic H2O. În aceeași cameră, nu-i zicem celulă că sună prea a temniță, deci în aceași cămară a nunții sunt doi hidrogeni și un oxigen, două arderi, două inimi și un duh care le sporește arderea, „iubirea Ta, Mântuitorule, o văd împodobită... ”, așa se aud corurile în fiecare odaie de nuntă atât în H2O-ul tău și cel al sângelui nostru.

Tu ești puțină piatră de munte, iar restul ești H2O, nuntă și veșnică nuntire. Planeta Albastră! Câte camere de H2O ai, Oceanule? Au venit îngerii să le numere, dar numărătoarea lor a căzut în vârtejul numărului cu care au încercat să socotească stelele și nebuloasele adâncului prea înalt. În număr e ascunsă cheia nenumărului divin și căpetenia oștirilor, Lucifer, cel mai strălucit arhanghel al genunilor cerești a fost ispitit să I-o fure și a căzut neputând ca ochiul lui să se plece lui H2O. La fel ca tine e omul: un pumn de oase și restul apă! Altfel, ce este chipul și asemănarea Lui decât iubirea, libertatea de a iubi, de a fiu mai presus decât tine și decât toate lucrurile, dar amândoi având aceeași siglă, pe H2O. Deasupra cămarei de nuntă, scrie cu hieroglife de aur și foc: „Ce a unit Dumnezeu omul să nu desfacă!”. Numai Satanael a-ncercat să descercuiască cercul tainei cea din veac ascunsă și a căzut!

Cât te iubesc, Oceanule, când te dezlănțui ca o turmă de lei sărind unii peste alții, uitând de legile firii, de parcă ar avea aripi de stihie precum are inima omului când se dezlănțuie! Dar la fel te iubesc când vii, aici la Bay of Fundy și, ca nicăieri pe lume, șoptind adânc pe adânc, cum ar zice Regele Poeților, spre Adâncul născător de înalte și neasemuite adâncuri ale negrăitului și ți se dezleagă numărul! Și iarăși mă repet, îți amintești când ai uitat de legăturile în care te-a tocmit Ziditorul, când îndrăgostit ți-ai desprins aripile imensului albastru spre zborul suprem printre aștri și când erai gata ai auzit din înalt: ''Întoarce-te în groapa ta de pământ că nu a sosit nici timpul, nici sorocul spre trâmbețele Iubirii de Apoi!'' Și de atunci, în fiecare zi, îți strângi tot neamul tău de râuri și fluvii și ești gata, dar ecoul vocii Lui te străpunge până în rărunchi. Tu te întorci la groapa ta de pământ lăsând fundul de ocean pentru mine ca o carte deschisă. Numai aici pot să mă afund ca într-o peșteră a sinelui, iar tu îți tragi apele în lături făcându-mi loc pentru revenirea în sine. Oare Socrate o fi fost pe aici, că prea știa multe despre nașterea omului, cum numai tu cu zgârcenie mi le dezvălui ca dintr-o carte cu multe pagini rupte.