După ce trec orele nopţii, ştim că negreşit vor veni zorile. La orele dimineţii lumina naturală începe timid să apară şi ciclul etern al vieţii de zi cu zi se reia pentru majoritatea oamenilor trăitori din acea parte a pământului unde soarele apare zilnic, periodic şi ciclic, să dezgheţe, să încălzească şi să risipească întunericul. Este oare un „dat” astronomic, o întâmplare, faptul că pământul este plasat la o distanţă potrivită faţă de soare? Dacă am fi fost cumva aşezaţi prea aproape supraîncălzirea ar fi anulat dezvoltarea vieţii cum se întâmplă pe Venus şi deasemenea dacă am fi orbitat la o distanţă mai mare de soare, planeta noastră ar fi devenit un corp spaţial îngheţat şi lipsit de viaţă precum în cazul planetei Marte. Astrul luminii ne oferă cu generozitate căldura, energia şi lumina fizică necesară germinării şi întreţinerii vieţii pe Pământ dar totodată şi emoţia bucuriei de viaţă, generând firesc sentimentul speranţei în devenirea destinelor noastre... „O sole mio !...”.
Ceea ce percepem ziua în mod obişnuit ca stimul luminos este lumina naturală care provine de la Soarele nostru sau de la radiaţia altor sori aflaţi la milioane de ani lumină în constelaţiile cunoscute sau pierdute în spaţiu şi pe care le putem observa uneori noaptea pe bolta cerească. Atunci când întunericul soseşte datorită rotaţiei în jurul propriei axe şi expunerii altor părţi ale Terrei luminii Soarelui, activitatea umană poate continua în nopţile senine aproape normal, planeta fiind luminată indirect atunci când norii lipsesc de pe bolta cerească de reflexiile luminoase ale Lunii care este la rândul ei expusă radiaţiilor solare. În zonele nordice ale planetei datorită unghiului neexpus al Terrei, Soarele nostru nu se arată multe luni pe an. Iarna, în acele regiuni se constituie de fapt într-o lungă şi continuă noapte polară pentru că Soarele nu se mai ridică deasupra orizontului timp de 7 pînă la 9 luni. În această perioadă, acolo în nordul îndepărtat se produc fenomene luminoase numite aurore boreale, datorită razelor crepusculare emise de Soare; similar în emisfera sudică se produc aurorele australe. În locuinţe, pe timpul nopţii, persoanele care dispun de un grad cel puţin acceptabil al nivelului de viaţă, cu stil occidental şi civilizat, utilizează energia electrică în scopuri casnice; această energie este printre altele folosită şi la iluminatul arealului social din comunitate, cu scopul optimizării activităţilor tehnice ori spre obţinerea efectului de înfrumuseţare a arhitecturii şi infrastructurii citadine pe timpul serii şi al nopţii.
Chiar dacă ştiinţa a ajuns să studieze quanta de lumină în laborator, încă mai suntem miraţi de efectul luminii percepute subiectiv sau obiectiv în diferitele ipostaze ale existenţei noastre[1]. Urmărim acest fenomen de la efectul sublim al frumuseţii produse de lumină într-o zi însorită plimbându-ne prin parc până la înţelegerea şi utilizarea concretă a acestei radiaţii fizice în experimente cruciale de laborator. Alteori realizăm analogii ale acestei realităţi perceptuale, proiectate în concepte abstracte de artă, filosofie, destinologie sau despre religie. Profesorul Ionel Mohârţă arată în lucrarea sa „Psihologia Sonoluminică. Un proiect de psihologie cuantică” că lumina este studiată în 4 abordări majore: lumina fizică, biologică, mentală şi cea spirituală la care s-ar putea adăuga şi conceptul luminii amplificate artificial. Dar ce este lumina în esenţa sa? Vom cita o definiţie simplă: „lumina este radiație electromagnetică ori, altfel spus, o vibrație a câmpului electromagnetic, nu are masă de repaus și se deplasează cu aproximativ 300 000 km/s. Lumina se comportă ca o particulă sau ca o undă, în funcție de modul în care interacționezi cu ea” (Cheta, 2014)[2]. Dar care sunt efectele sale asupra noastră a oamenilor şi asupra mediului în care ne desfăşurăm existenţa multimilenară. Cum putem înţelege esenţa acestui stimul luminos natural ce înfrumuseţează cotidianul şi influenţează pozitiv viaţa noastră. Să parcurgem într-o scurtă descriere poetică, religioasă şi ştiinţifică dezideratele legate de percepţia luminii în societatea oamenilor.
Câteva reprezentări ale luminii şi soarelui în poezia românească
Soarele şi lumina care radiază peste pământ, fascinează din totdeauna poeţii şi artiştii şi astfel de multe ori ei aduc în opera lor un sens central din evidenţierea acestor fenomene. Iată cum versifica în 1879 poetul naţional Mihai Eminescu cosmogeneza şi timpul absolut al începuturilor în poezia ,,Rugaciunea unui dac” şi tot aici el evidenţiază sursa energetică vitală supremă poate preexistentă Creatorului sau ca făcând parte din natura universală a acestuia: „Pe când nu era moarte, nimic nemuritor, Nici sâmburul luminii de viață dătător, Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeuna, Căci unul erau toate și totul era una; Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată, Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată, Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi, Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?...”. Conceptul poetic intuitiv sau absolut genial de anticipaţie a adevărului ştiinţific care avea să se demonstreze mulţi ani mai târziu în epoca modernă apare şi în superba creaţie poetică „La steaua”: „La steaua care-a răsărit, E-o cale-atât de lungă, Că mii de ani i-au trebuit, Luminii să ne-ajungă./ Poate de mult s-a stins în drum, În depărtari albastre, Iar raza ei abia acum,Luci vederii noastre,/ Icoana stelei ce-a murit, Încet pe cer se suie: Era pe când nu s-a zărit, Azi o vedem, şi nu e./ Tot astfel când al nostru dor,/ Pieri în noapte-adâncă,/ Lumina stinsului amor,/ Ne urmăreste încă”.
Poetul pare să analizeze comparativ aici evenimentele majore ale dinamicii cosmice de nivel macrofizic cu cele ale unui univers cuantic care sălăşuieşte în om sugerând şi o relaţie directă între acestea. În poezia Răsai asupra mea se înţelege că poetul solicită ajutorul subtil pe care il poate oferi lumina stărilor de limitare omeneşti. Totuşi aici sensul rugăciunii eminesciene este o trăire creştină sinceră şi plină de smerenie în faţa celor sfinte: „Răsai asupra mea, lumină lină, Ca-n visul meu ceresc d-odinioară; O, maică sfântă, pururea fecioară, În noaptea gândurilor mele vină”. La Eminescu, soarele semnifică sursa centrală a energiei Universului.
În acest sens cercetătorul literar Alex Ştefănescu evidenţiază în articolul publicat pe internet „Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș” viziunea ştiinţifică a poetului nepereche care este descrisă magistral în Scrisoarea a-I-a: „Se remarcă, prin forța lor expresivă, versurile: « Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș/ Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși »”.Eminescu nu avea de unde să știe că epuizarea exploziilor nucleare, explozii care durează de miliarde ani și din care rezultă căldura de mii de grade Celsius a soarelui și lumina lui albă orbitoare, se va manifesta printr-o răcire drastică și emiterea de lumină roșie. Sunt principii ale fizicii atomice încă necunoscute pe vremea poetului. Dar el a intuit modul cum va agoniza soarele, făcând probabil o analogie cu dispariția lui zilnică, asfințitul. Când apune, soarele devine într-adevăr roșu și se-nchide ca o rană printre nori întunecoși (care de obicei apar la orizont chiar și după o zi senină). Iar noaptea se face, în mai mică sau mai mare măsură, frig. Datorită acestei experiențe comune tuturor oamenilor înțelegem și noi atât de bine viziunea poetului și trăim emoția lui”. „Luceafărul” această capodoperă a poetului este comentat de prof. Olimpia Cotan-Prună în articolul său publicat pe internet[3]. În această analiză de tip literar d-na profesor arată că: „Tatăl ceresc, Părintele nu se indentifică nici un moment ca structură spiritual-energetică cu Soarele şi nici Luceafărul nu se consideră din alaiul solar. Întoarcerea la energiile primare prin care s-a născut Totul, simbolizează renaşterea prin creaţie divină şi umană, prin energii asimilate de forţa duhului feminin, zidit de Eminescu în jurul Cătălinei, situată în vârful piramidei pământene. Pentru Tatăl ceresc Luceafărul este Hiperion (on-lumină) şi îi precizează că el nu este o rază oarecare ci aparţine luminii celei dintâi motiv pentru care poate conversa telepatic cu fecioara în gând purtat de dor. Şi fecioara e fărâmă din lumea începuturilor ce rămâne o veşnică minune, chiar dacă nu mai are acces nemijlocit la cuvântul cel dintâi”.
Cu privire la viziunea cosmogonică eminesciană legată de subiectul nostru putem să concluzionăm că marele poet subordona soarele şi puterea sa unui Demiurg Suprem în creaţia căruia fiul său se poate manifesta în diferite forme de relaţie şi construcţie cu universul şi chiar cu lumea pământenilor. Hiperion străluceşte nepieritor în universul eminescian: „În locul lui menit din cer; Hyperion se-ntoarse;Şi, ca şi-n ziua cea de ieri; Lumina și-o revarsă”. Un alt mare poet român Lucian Blaga scria la 1919 marea carte de poezie „Poemele Luminii”; între aceste broderii delicate se distingea o adevărată nestemată a literaturii române, poezia „Lumina”: „Lumina ce-o simt/ năvălindu-mi în piept cînd te văd,/ oare nu e un strop din lumina/ creată în ziua dintîi,/ din lumina aceea-nsetată adînc de vieaţă?/ Nimicul zăcea-n agonie,/ când singur plutea-n întuneric şi dat-a/un semn Nepătrunsul: „Să fie lumină!”/ O mare/ şi-un vifor nebun de lumină/ făcutu-s-a-n clipă: o sete era de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi,/ o sete de lume şi de soare./ Dar unde-a pierit orbitoarea/lumină de-atunci-cine ştie?/ Lumina, ce-o simt năvălindu-mi/ în piept cînd te văd-minunato,/ e poate ca ultimul strop/ din lumina creată în ziua dintîi”[4].[i] Versurile poetului nu mai au nevoie de analiză, explică într-o sinteză poetică de neegalat geneza, dinamica acesteia şi evoluţia lumii noastre cunoscute de la lumina Big Bang-ului până la efectele de feed-back sublimate şi directe asupra omului: emoţii şi catharsis.
Elemente descriptive despre lumină întâlnite în orientul apropiat.
O dată cu victoria creştinismului, după anul 33 e.n. peste tot în spaţiul orientului apropiat dar şi în cel european mormintele credincioşilor se reorientează de la acel timp pe direcţia est-vest, aceştia sperând într-o resurecţie sufletească după moarte, la fel ca soarele care renaşte pe bolta cerească după întunericul nopţii. La prima vedere ar părea un comportament ritualic păgân dar evidenţele siturilor funerare decopertate se impun în această justificare probând acţiunea spirituală umană întreprinsă pe atunci. Căutând lumina şi iluminarea oamenii au acţionat paradoxal uneori şi astfel găsim în culegerea de texte denumite „Vechiul Testament” cartea lui Iov unde la numerotarea 28:3 se spune că: „Omul pune capăt întunericului, cercetează până în ţinuturile cele mai adânci pietrele ascunse în negură şi în umbra morţii”. Să fie vorba în acest text biblic despre despre aventura omului pînă în regatul subpămîntean al Shambhalei? Sau poate despre acel iniţiatic „Visita Interiora Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem”?
Similar religiilor antice, iudeii, creştinii şi mai târziu chiar musulmanii monoteişti fac sens central în religiile lor din lupta contrariilor: lumină şi întuneric, frumos şi urât sau între bine şi rău: Dumnezeu Tatăl îşi trimite pe pământ Fiul care ia formă şi simţire omenească, (Iisus, Mahdi, Mesia); acesta se confruntă cu Diavolul în toate religile, dar mai ales în creştinism arătându-ne Calea, Adevărul şi Viaţa şi oferindu-ne totodată principiile de lumină prin care să îl învingem. Dintre toate învăţăturile cereşti Iisus a propovăduit cel mai mult „iubirea de aproape”, adică grija şi întrajutorarea oamenilor, altruismul, generozitatea, respectul pentru celălalt în societate. Urmare a observării forţelor spirituale aflate în conflict se constată că omul are un loc rezervat la nivel central în univers şi este foarte important pentru decidenţii nevăzuţi în această luptă epică dacă este atras deopotrivă către lumină sau pierdut în şi către întuneric.
Protocredinciosul Iov se referă la sentimentul de conştienţă cu sens integrator, la sentimentul de siguranţă, apartenenţă spirituală şi de afiliere pe care îl trăia în preajma lui Dumnezeu în Iov : 29:2,3: „O, dacă aş fi încă o dată ca în lunile de mai înainte, ca în zilele când Dumnezeu mă ocrotea, Ca atunci când El ţinea strălucitoare deasupra capului meu candela Sa şi, luminat de ea, eu străbăteam prin întuneric!”. Războiul epic este prezent şi în religiile protocreştine ale orientului apropiat: Lucifer zeul luminii contra lui Adonai zeul materiei. Pentru astrologie, Saturn reprezintă devoratorul, pedepsitorul, cel care face viaţa grea oamenilor, cel care a germinat lumea cu însăşi dispariţia ei! Însă el are un rival pe măsură, Salvatorul întregii Creaţii care este Soarele lumilor, Tatăl întregii Creaţii. El poate regenera totul insuflând viaţa. Lucifer, înseamnă „aducătorul luminii” şi era folosit în limba latină pentru a desemna o fază a planetei Venus (luceafărul de dimineaţă), după cum se poate observa din operele lui Marcus Terentius Varro, Cicero, Plinius cel Bătrân, Virgiliu, Ovidiu şi ale altor autori latini timpurii. Pentru luceafărul de seară, romanii foloseau un alt nume: Vesper. Pe scurt, romanii numeau luceafărul de dimineaţă Lucifer, iar pe cel de seară Vesper, deşi era vorba despre aceeaşi planetă (sursa net).
În tradiţia iudeocreştină apariţia luminii se prezintă ca fenomen fizic emergent în realitatea începutului. „Un Dumnezeu al luminii îl înlocuieşte pe cel al fricii. Un Dumnezeu, accesibil protector îl substituie pe cel incognoscibil şi intransigent” (Mohârţă, 2011). Astfel în cartea Genesei (Facerea) printre alte elemente ale Creaţiei sunt descrise lumina, soarele, luna şi stelele: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul. Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric, şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor. Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină. Dumnezeu a văzut că lumina era bună; şi Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric. Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte. Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua întâi. Dumnezeu a zis: „Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate vremurile, zilele şi anii; şi să slujească de luminători în întinderea cerului, ca să lumineze pământul.” Şi aşa a fost. Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători, şi anume: luminătorul cel mai mare ca să stăpânească ziua, şi luminătorul cel mai mic ca să stăpânească noaptea; a făcut şi stelele. Dumnezeu i-a aşezat în întinderea cerului, ca să lumineze pământul, să stăpânească ziua şi noaptea, şi să despartă lumina de întuneric. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a patra”.
Din punct de vedere al paradigmei creaţioniste şi „Evanghelia dupa Ioan” ne arată că omul trebuie să ia ca reper de orientare morală cuvântul şi lumina lui Dumnezeu care ne inspiră viaţa şi acţiunile: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o. Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina ci ca să mărturisească despre Lumină. Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut”. În aceaşi Evanghelie făcând dovada unui spirit absolut şi universal Salvatorul umanităţii căzute în aberaţii filosofice şi comportamentale, Iisus Cristos parte a trinităţii divine îşi manifestă generozitatea şi iubirea îndemnând oamenii la căutarea luminii spirituale şi la reflecţie comparativă: „Deci iarăşi le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”.
Dumnezeu Savaot arată că pedeapsa necredincioşilor va fi cumplită. Atunci când El va hotărî se vor inversa elementele normalităţi din Creaţie cu privire la lumină şi întuneric, la dragoste şi la ură. La acea vreme lumina zilei va fi stinsă şi întunericul va domni. În cartea prorocului Isaia care este considerat şi profetul Vechiului Testament se arată ce se va întâmpla în natură atunci când Domnul Savaot se va răzbuna pe necredincioşi făcându-se referirire chiar la un război presupus atomic: „Drept aceea, toate braţele vor fi neputincioase şi inima omului se va topi de frică. Vor fi cuprinşi de spaimă, vor vedea năluci şi durerile îi vor cuprinde; zvârcolise-vor în dureri ca femeia gata să nască. Se vor privi unul pe altul cu groază, iar feţele lor vor fi roşii ca flacăra. Iată ziua Domnului, ea vine aprigă, mânioasă şi întărâtată la mânie ca să pustiiască pământul şi să stârpească pe păcătoşi de pe el. Luceferii de pe cer şi grămezile de stele nu-şi vor mai da lumina lor; soarele se va întuneca în răsăritul lui şi luna nu va mai străluci.,,În vremea aceea fi-va împotriva lui un vuiet ca vuietul mării. Toţi vor arunca privirea spre pământ şi iată: întuneric şi strâmtorare; lumina se va întuneca întocmai ca o noapte, fără să se mai ivească zorile!” şi mai departe: „Atunci Babilonul, podoaba împărăţiilor, cununa mândriei Caldeilor, fi-va ca Sodoma şi ca Gomora, pe care Dumnezeu le-a nimicit.”
La capitolul 9 punctul 1 Isaia aduce însă cuvântul de optimism şi de promisiune al Domnului pentru cei care se vor întoarce către credinţă: „Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi”. De asemeni în cartea Apocalipsei la numerotarea 22:16, evanghelistul Ioan din Patmos consemnează afirmaţia lui Iisus: „Eu Iisus am trimes pe îngerul meu să vă adeverească aceste lucruri pentru Biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă.”. De asemenea la pasajul: 22-5 se descrie mediul în care vor trăi cei aleşi de Dumnezeu: „Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor avea trebuinţă nici de lampă nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi vor împărăţii în vecii vecilor”. Anticiparea biofotonilor existenţi în corpul uman şi de asemenea efectul luminii asupra sănătăţii oamenilor s-a evidenţiat încă din creştinismul incipient. Iată ce afirmă Evanghelia dupa Luca la cap. 11: 33-36 despre ce au constatat oamenii la acel timp: „Nimeni n-aprinde o lumină ca s-o pună într-un loc ascuns sau supt baniţă; ci o pune într-un sfeşnic, pentru ca cei ce intră să vadă lumina. Ochiul este lumina trupului tău. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău este plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, trupul tău este plin de întunerec. Ia seama dar ca lumina care este în tine să nu fie întunerec. Aşa că, dacă trupul tău este plin de lumină, fără să aibă vreo parte întunecată, va fi în totul plin de lumină, întocmai ca atunci când te-ar lumina o lampă cu lumina ei mare”.
La capitolul 1: 78,79 din aceaşi Evanghelie în „Cântarea lui Zaharia” Hristos este asemănător cu „soarele care răsare din înălţime ca să-i lumineze pe cei ce zac în întunericul şi umbra morţii şi să ne îndrepte picioarele pe calea păcii”. La rândul ei Theodoxia mistică a lui Dionisie Areopagitul susţine o teorie fascinantă despre esenţa luminoasă a Universului. Acolo se spune că: „Dumnezeu este lumina. La această lumină primordială, increată şi creatoare, are acces orice făptură. Orice făptură primeşte şi transmite lumina cerească funcţie de capacitatea proprie, adică funcţie de rangul la care se situează pe scara fiinţelor, funcţie de nivelul, la care gândirea puterii divine a aşezat-o din punct de vedere ierarhic. Purces dintr-o iluminare, universul este un torent de lumină care coboară în cascade, iar lumina izvorâtă de la fiinţa primordială aşezată într-o poziţie imuabilă pe fiecare dintre fiinţele create. Dar le şi uneşte între ele, pe toate. Legătură pornită din iubire, lumina inundă întreaga lume, o aşează în ordine şi coeziune şi dat fiind că orice obiect o reflectă într-o măsură mai mare sau mai mică, această iluminare produce, printr-un lanţ continuu de reflectări o mişcare inversă dinspre adâncimile întunericului, o mişcare de reflexie îndreptată spre sursa de lumină. În felul acesta, actul luminos al creaţiei instituie prin el însuşi, o ascensiune progresivă, din treaptă în treaptă spre fiinţa invizibilă şi inefabilă de la care purcede totul. Totul se întoarce la ea prin intermediul lucrurilor vizibile care, la nivelul de sus ale ierarhiei reflectă din ce în ce mai bine lumina. Astfel creatul conduce spre increat pe o scară de analogii şi concordanţe. Clarificându-le una după alta înaintezi deci spre cunoaşterea fiinţei divine. Lumina absolută, fiinţa divină sălăşuieşte, mai mult sau mai puţin ascunsă în orice făptură, în proporţii diferite. Orice făptură conţine lumina, în măsura sa proprie şi dezvăluie, în faţa celui care vrea s-o observe cu dragoste, partea de lumină închisă în ea”. (Mohârţă, apud Dionisie).
Vinerea mare este ziua victoriei luminii vieţii asupra întunericului morţii. Atunci s-a petrecut ceea ce numim după scriptură Patimile Mântuitorului. Înainte de religia iudaică soarele şi luna guvernau existenţa umanităţii fiind reprezentaţi de zeii diferitelor culturi şi popoare dar odată cu sacrificiul Mântuitorului se aboleşte importanţa materiei în favoarea Spiritului care ocupă de atunci locul central în creştinism. Cel mai mare miracol al creştinismului, care aduce speranţă şi mângâiere, este acela că după răstignirea lui Iisus vine cu certitudine şi Reînvierea promisă de Mântuitor tuturor creştinilor credincioşi dar şi celorlalţi martori prezenţi. După minunea Dumnezeiască săptămâna care urmează praznicului Învierii Domnului este numită Săptămâna Luminată. În articolul net. Săptămâna luminată. Ce este interzis să faci în Săptămâna Luminată suntem îndemnaţi „să ne amintim că în noaptea Sfintelor Paști, se sting în biserică toate luminile. Numai candela de pe Sfântă Masă din Sfântul Altar rămâne aprinsă. Spațiul întunecos este chipul morții și al iadului în care a coborât Hristos cu sufletul Său. Candela aprinsă de pe Sfântă Masă este sufletul viu și îndumnezeit al Mântuitorului coborât la iad. Preotul adresează chemarea: Veniți să luaţi lumina! tuturor, nu doar anumitor persoane. Pe toți ne cheamă să facem trecerea de la întunericul morții, la lumina vieții veșnice. Iar această trecere este exprimată prin aprinderea tuturor lumânărilor de la o singură lumânare. De aceea Biserica vestește de Sfintele Paști: Acum toate s-au umplut de lumină: cerul și pământul și cele de sub pământ. Iată de ce Biserica numește această săptămâna că fiind Săptămâna Luminată. Ea ne cheamă să purtăm în noi lumina Învierii lui Hristos și în această lumina să ne îmbrățișăm unul pe altul și să zicem fraților și celor ce ne urăsc pe noi”. Şi în actualitate Lumina de Paşte care apare la Sf. Mormânt din Ierusalim dovedeşte în chip absolut măreţia şi generozitatea creştinismului.
Patriarhul Diodor, până la adormirea sa din septembrie 2000, a deţinut rangul de Patriarh vreme de 19 ani şi a fost prezent la ceremonia Sfintei Lumini 63 de ani neîntrerupţi. În interviul său acordat unui profesor danez, Patriarhul menţionează următoarele: „După ce se sting toate luminile, mă plec şi intru în prima încăpere a Mormântului. De acolo merg încet prin întuneric spre cealaltă încăpere a Mormântului, unde a fost pus Trupul lui Iisus. Acolo îngenunchez cu frică sfântă şi rostesc rugăciunile consacrate, care ni s-au transmis de-a lungul veacurilor; iar după ce le rostesc, aştept. Uneori, e posibil să aştept câteva minute, dar, de obicei, minunea se săvârşeşte îndată ce rostesc rugăciunile. Din miezul pietrei pe care a stat Trupul lui Hristos o Lumină nedefinită iese înspre afară. De obicei, are o nuanţă albastru-deschis, dar culoarea se poate schimba şi să ia multe nuanțe diferite. Nu se poate descrie în cuvinte omeneşti. Lumina iese din piatră ca şi cum ar ieşi dintr-un lac. Placa Mormântului arată ca şi cum ar fi acoperită cu un nor umed, dar este Lumină”[5].
Ca şi în credinţele şi religiile precedente observăm că Iisus a coborît în Creaţia materială pentru a regenera întregul, iniţiaţii au ştiut că Soarele a coborât în tenebre pentru a lăsa şi acolo sămânţa lumini, adică a vieţii (Teodorescu, 2010). Poate că informaţia celestă care trebuia să ajungă la noi a fost transmisă de Dumnezeu Tatăl, Sfântul Duh şi Fiul şi prin razele soarelui nostru? Argumentăm cu imaginile din articolul Ieromonahului Mihail Gheaţău „Ochiul atoatevăzător” - un simbol ignorat, tolerat sau acceptat?
După cum ştim crezul creştin ortodox s-a sintetizat la Sinodul ecumenic de la Niceea în anul 325 şi mai apoi la al doilea Sinod ecumenic ţinut la Constantinopol în anul 381. Cuvântul crez vine din latinescul (credo lb. lat.-tradus în lb rom. înseamnă „eu cred”). Prima parte a Crezului a fost elaborată de 318 Episcopi şi Sfinţi Părinţi inspiraţi de Dumnezeu ce s-au adunat la Niceea de pe întreg Pământul. A doua parte a Crezului, începând cu cuvintele „… Şi în Sfântul Duh …”, a fost elaborată de 150 Sfinţi Părinţi adunaţi la Al doilea Sinod ecumenic ţinut în 381 la Constantinopol. Sfinţii Părinţi de la Niceea (325), luminaţi de această eternă Lumină, au arătat prin următoarele şase expresii care este legătura dintre Domnul nostru lisus Hristos, Tatăl ceresc şi Creaţie: „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute. Şi într-Unul Domn lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, a pătimit şi S-a îngropat. Şi a înviat a treia zi după Scripturi. Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui. Şi iarăşi va să vie cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit. Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care de la Tatăl purcede; Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci. Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor, aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie. Amin”.
Expresia „Lumină din Lumină”, a fost rostită de un mare tâlcuitor al misterelor: „Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El” (Ioan 1, 5). Dacă un tată este lumină, ce altceva poate fi fiul său decât numai lumină ? Dacă Tatăl veşnic este Lumină, Fiul Său este de asemenea Lumină. Fiul, mărturisindu-ne despre El, ne spune: „Eu sunt Lumina lumii” (loan 8, 12). Binecuvântaţi veţi fi de veţi putea fi numiţi măcar luminaţi de această Lumină!). Cuvântul sfânt se originează din slavonă şi înseamnă în româneşte luminos, de la cuvântul sfeti[6] şi dintotdeauna observăm că toţi sfinţii, arhanghelii, îngerii şi marii înainte mergătorii ai Bisericii Ortodoxe sunt zugrăviţi pe pereţii bisericilor cu o aureolă de culoare galben sau alb strălucitor plasată în jurul capetelor sau a corpului. Evanghelia după Ioan prezintă oamenii în dualitate faţă de relaţia lor cu Cristos şi ştim că în creştinism există doar două feluri de oameni: ori trăiesc în lumină ori trăiesc de partea întunericului, nu există o zonă de culoare gri intermediară. Aceasta este mărturisită astfel: „cel ce crede în el Cristos nu este judecat dar cel care nu crede s-a şi judecat deja, fiindcă nu a crezut în numele unicului fiu al lui Dumnezeu; şi aceasta este judecata, că lumina a venit în lume, iar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, căci faptele lor erau rele. Căci oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină...Dar cel care lucrează adevărul vine la lumină”.
Cu privire la lumina exterioară omului Cartea Apocalipsei lui Ioan din Patmos arată că cetatea lui Dumnezeu va fi luminată într-un fel special: 21:23 „Cetatea n-are trebuinţă de nici de soare nici de lună, ca s-o lumineze căci o luminează slava lui Dumezeu şi făclia ei este Mielul. Neamurile vor umbla în lumina ei şi Împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea.Porţile ei nu se vor închide ziua pentru că în ea nu va mai fi noapte” (Biblia, 1990). La Evanghelia după Marcu aflăm condiţiile speciale apărute după Apocalipsă unde lumina naturală se va diminua şi îşi va modifica ciclul diurn:13:24,25 „Dar în zilele acelea, după necazul acesta, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer şi puterile care sunt în cer vor fi clătinate”. Un pasaj din cartea lui Ezechiel la numerotarea 1:4 poate face trimitere la fenomenul aurorei: „M-am uitat şi iată a venit de la miază-noapte un vânt năprasnic, un nor gros şi un snop de foc, care răspândea de jur împrejur o lumină strălucitoare, din mijlocul căreia sclipea ceva ca un metal incandescent în mijlocul focului”.
Textele apocrife apărute în perioada Noului Testament şi chiar mai târziu după aceea până spre secolul V d.Hr. sunt astăzi cunoscute drept Evangheliile Gnostice. Gnosa este un cuvânt care provine din limba greacă (gnosis) şi înseamnă cunoaştere. Această cunoaştere a fost atribuită multor grupuri spirituale precum esenienii care au fost contemporani în epocă cu Iisus Nazarineanul şi chiar Mântuitorul potrivit acestor texte a încercat să explice ucenicilor săi tainele realităţii şi originilor noastre într-un alt registru decât cel afirmat uzual pentru public. După cum se arată în aceste învăţături şi mistere, gnoza (cunoaşterea) se referă în principal la faptul că noi oamenii dipunem de suflete eterne a căror natură este total legată de lumina originară din care ne-am desprins. În aceste învăţături se mai arată că la nivelul celei mai intime realităţi personale noi suntem energii spirituale captive în corpurile noastre care aici în materie sunt supuse degradării, morţii şi distrugerii. Pe cale de consecinţă trebuie să transcendem aceste bariere ridicate de materia în care am fost exilaţi pentru ne putea întoarce în împărăţia divină a Pleromei care este cea mai completă dimensiune imaginată de Creatorul tuturor lumilor. Majoritatea acestor texte scrise în limbile coptă şi greacă au fost descoperite în aria geografică a orientului apropiat şi după cum se ştie nu sunt recunoscute de Biserică şi Autorităţile Religioase Conservatoare.
Aceste cărţi vechi sunt pline de referinţe cu privire la esenţele spirituale ale realităţii, tehnici transcedentale şi informaţii despre lumină şi despre sursa ei abordată ca adevăr revelat al creaţiei şi totodată tehnică spirituală supremă. De pildă în anumite texte descoperite la Nag Hammadi se prezintă serie de mituri privind apariţia noastră pe pământ precum şi anumite atribute prezente în natura Creatorului. Astfel aflăm că într-o veşnicie trecută, această fiinţă supremă a dat naştere altor fiinţe divine ca personificări ale propriilor sale trăsături: „Era eternă şi astfel Eternitatea însăşi a luat fiinţă ca entitate divină în sine, această fiinţă s-a gândit pe sine şi astfel Gândul său a apărut ca fiinţă distinctă; era o fiinţă vie şi astfel Viaţa însăşi a luat naştere; consta în lumină clară fără tenebre şi astfel lumina a luat naştere; era o fiinţă înţeleaptă şi astfel înţelepciunea a devenit fiinţă divină”(Ehrman, 2009)[7].
- Va urma -
-----------------------------------------------------