Ştiinţa, în sfârşit îşi dă mâna cu religia, în legătură cu faptul că nu există moarte a fiinţelor, ci o trecere a lor într-o altă dimensiune astrală, fără corpul fizic pământean. Corp fizic pământean, care şi l-a însuşit şi Mântuitorul Iisus Hristos la întrupare (naştere). Viaţa este veşnică, cum susține religia creştină din totdeauna, particula de dumnezeire din fiecare din noi nu moare niciodată.
Robert Lanza, cercetător la Advanced Cell Technology, a dovedit prin fizica cuantică faptul că moartea nu există. Când trupul îşi termină „bateriile”, mai rămân 20 de waţi de „energie informatională", noua teorie ştiinţifică demonstrează că moartea trupului nu este punctul terminus al călătoriei sufletului, aşa cum, de altfel, susţineau şi strămoşii noştri, dacii.
Fiul lui Dumnezeu întrupându-Se a luat firea omului, cu cele trei facultăţi ale sufletului: minte (raţiune), simţire şi voie liberă. Dumnezeu nu distruge ce a construit, ci mută într-o altă dimensiune. Această schimbare ne-a fost arătată ce către Mântuitorul Iisus Hristos: „Şi pe când se ruga, deodată, faţa Sa deveni o alta, Se schimba şi sclipi ca soarele, în timp ce hainele sale deveniră strălucitoare, de un alb scânteietor, cum nu poate înălbi pe pământ înălbitorul” (Marcu 9, 3). Cuvântul lui Dumnezeu întrupat îşi arăta astfel strălucirea naturală a slavei dumnezeieşti, pe care o avea în El însuşi şi pe care o păstrase după Întruparea Sa, dar care rămânea ascunsă sub acoperământul trupului. Încă de la zămislirea Sa în pântecele Fecioarei, într-adevăr, dumnezeirea S-a unit cu natura trupească iar slava divină a devenit, în mod ipostatic, slava trupului asumat. Ceea ce Hristos le arăta Apostolilor Săi în vârful muntelui Taborului, nu era deci o privelişte nouă, ci manifestarea strălucită în El a îndumnezeirii naturii omeneşti - inclusiv trupul - şi a unirii Sale cu splendoarea dumnezeiască.
„El s-a schimbat la Faţă, ne confirmă Sfântul Ioan Damaschin, nu asumând ceea ce El nu era ci arătându-le Apostolilor Săi ceea ce El era, deschizându-le ochii şi, din orbi cum erau, făcându-i văzători” (Sfântul Ioan Damaschin, Predică la Schimbarea la Faţă, 12 - PG 96, 564). Schimbarea la Faţă este deci prin excelenţă aceea a îndumnezeirii naturii noastre omeneşti şi a participării trupului nostru trecător la bunurile veşnice, care sunt mai presus de fire.
Persoana umană, mişcându-Se în conformitate cu firea din sine şi din alţii, se mişcă în conformitate cu voia lui Dumnezeu, prin puterea iubirii care izvorăşte de la Dumnezeu Cel în Treime. „Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut om. Cel ce este Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om [...] pentru ca omul să primească înfierea şi să devină fiu al lui Dumnezeu. Căci noi nu putem primi altfel incoruptibilitatea şi nemurirea decât prin unire cu Incoruptibilitatea şi Nemurirea”[1].
Un alt exemplu, cu privire la nemurire, ne este arătat de moartea şi învierea Mântuitorului Iisus Hristos: Prin Înviere, prin faptul că trupul lui Hristos este transparent, iradiant de iubire, ne pătrunde şi Însuşi El ne-a devenit propriu împreună cu sufletul şi cu Dumnezeirea din El. Iar noi, înduhovnicindu-ne, am devenit proprii lui Hristos, întrucât ne-am deschis Lui prin credinţă şi comuniune. În persoana lui Hristos se arată Cuvântul lui Dumnezeu ca persoană şi ca poruncă, Se arată ca Fiu al lui Dumnezeu, care Se jertfeşte pentru om şi ca mod de viaţă care corespunde în mod absolut poruncii divine.
Spiritualitatea creştină ortodoxă este viaţa lui Hristos, Cel care a învins moartea noastră prin moartea Lui pe Cruce, în care a fost lucrătoare suprema-I iubire a Lui ca Om faţă de Tatăl, suprema iubire a Lui ca Dumnezeu, făcut om pentru noi.
În spiritualitatea ortodoxă cel ce crede în Hristos trebuie să-şi concretizeze credinţa prin fapte bune, adică să-şi folosească libertatea spre realizarea binelui, ajutat de harul lui Dumnezeu, manifestat în lume prin energiile dumnezeieşti necreate.
Prin Înviere, umanitatea lui Hristos a fost total străbătută de viaţa Duhului; Hristos Îl are acum şi ca om în mod deplin pe Duhul Sfânt în Sine, pe care îl avea din veci, după Dumnezeire. Învierea din morţi a Mântuitorului Hristos constituie arătarea puterii dumnezeieşti în trup şi anume în trupul Cuvântului întrupat.
Mântuitorul Histos este persoana Care cuprinde în Sine totul, de la Dumnezeire până la materia îndumnezeită a cosmosului, prin firea omenească, legată organic cu ea prin Trupul Său. Şi prin primirea Lui în ei, înşişi, oamenii îşi realizează aspiraţia lor de cuprindere a Totului şi de îndumnezeire prin ei a cosmosului.
Metamorfoza lumii europene de la epoca medivală la epoca modernă sau iluministă a secolului al XVIII-lea a atras după sine mutaţii considerabile pe scena culturii europene.De la Dumnezeu s-a trecut la om, de la teologie s-a trecut la ştiinţă, şi de la valorile spirituale s-a trecut la valorile materiale, ca tot atâtea expresii ale culturii secularizate. Cauza principală a acestor mutaţii spectaculare este rezultatul unor conceptii materialiste despre univers, lipsite de suportul lor interior şi spiritual în Dumnezeu, capabil să menţină împreună cerul cu pământul, lumea văzută cu cea nevăzută sau lumea naturală cu cea supranaturală.A rezultat o concepţie mecanicistă a universului, care supravieţuieşte până astăzi în teologia eterodoxă, dar este vorba despre o concepţie care are în vedere numai lumea văzută, separată de cea nevăzută. În aceste condiţii, nu este de mirare că s-a pus în circulaţie teoria dublului adevăr, a unui adevăr supranatural şi spiritual, şi a unui adevăr natural şi ştiinţific, care avea să ducă la conflictul dintre religie și știință.
Concepţia mecanicistă a favorizat imensul progres ştiinţific şi tehnologic pe care îl cunoaşte socitatea contemporană occidentală. Dar această concepţie este cauza regresului spiritual şi moral al lumii în care trăim. Factorii economoci, financiari si politici au dobândit o importanţă considerabilă, în detrimentul preocupării de ordin spiritual. Trăim într-o lume în care valorile materiale au triumfat asupra celor spirituale. Pe de o parte, asistam la victorii ale ştiinţei şi tehnicii care depăşesc cu mult cele mai optimiste aşteptări ale veacului al XVIII-lea, dar, în viaţa lui interioară, omul se simte prins în ghearele unor forte iraţionale pe care nu le mai poate controla. Explozia de violenţă şi senzualitate, care se răspândeşte peste tot în societate şi cuprinde cercuri din ce în ce mai largi, constituie dovada concludentă a degradării climatului spiritual al omului şi al societăţii contemporane.
Pentru a ne da seama de consecinţele şi riscurile modernității pentru viaţa Bisericii şi cea a omului contemporan, vom pune în evidenţă trei mutaţii principale pe care modernismul le-a introdus în cultura contemporană.
În primul rând, modernitatea a transformat centrul de gravitaţie al lumii de la Dumnezeu la om, astfel că omul se simte atât de autonom în faţa Divinitatii, încât consideră voinţa lui Dumnezeu ca un fel de atentat împotriva propriei lui libertăţi. În această concepţie antropocentristă, omul se realizează prin el însuşi, fără ajutorul lui Dumnezeu.
În al doilea rând, modernitatea a introdus o separaţie artificială între domeniul public si cel privat, care se manifestă prin tendinţa de a elimina religia din viaţa socială şi de a transforma societatea într-un domeniu rezervat, cu precădere, preocupărilor de ordin economic, care îl determină pe om să uite de valorile spirituale, care îl înalţă spre asemănarea cu Dumnezeu, şi să se lanseze într-o cursă frenetică după bunurile materiale ale acestei lumi, care nu vor fi niciodată capabile să stăvilească setea lui după eternitate.
În al treilea rând, modernitatea a separat omul de natura înconjurătoare şi l-a transformat în stăpânul absolut al naturii, considerând că rolul omului este cel de a impune naturii propriile lui legi, diferite de cele ale lui Dumnezeu, şi de a modela şi exploata natura potrivit dorinţei lui de profit şi dominaţie pământească, ducând la apariţia crizei ecologice contemporane şi putând duce la subminarea vieţii şi existenţei umane.
Asistăm la o reîntoarcere a omului la panteismul precreştin, care închide omul în imanenţa lumii create, fiindcă face abstracţie de transcendenţa lui Dumnezeu. Pe această cale omul, care se simte mândru de cuceririle lui ştiinţifice şi tehnologice, de dominaţia lumii văzute, îşi pierde libertatea interioară şi devine sclavul unor forţe iraţionale, spirite şi patimi, care îi transformă viaţa interioară într-un adevărat coşmar şi-l desfigurează din punct de vedere spiritual.