Sfântul Vasile cel Mare, acel „stâlp de foc până la cer", pe care l-a văzut Sfântul Efrem Sirul în pustie, înţeleptul de neîntrecut, care a dezlegat toate sofismele filosofilor şi care a demonstrat erezia arienilor, pe lângă multe alte învăţături, ne-a lăsat ca moştenire în Tradiţie şi în scris blestemele de care se tem toţi diavolii. Moliftele apar în literatura creştină din secolul al XI-lea. Aşa cum se citeşte în subtitlul Moliftelnicului, ele sunt „pentru cei ce pătimesc de la diavoli şi pentru toată neputinţa", cu alte cuvinte, sunt exorcisme pentru cazurile de persoane îndrăcite sau legate de boală prin lucrarea diavolească. Moliftele Sfântului Vasile cel Mare nu au fost făcute ca rugăciuni de obşte. Ele se citesc numai de către preot, la fel de vrednic ca pentru Sfânta Liturghie, întru-un cadru de pregătire duhovnicească: el, familia lui, familia celui aflat în neputinţă postesc, se spovedesc înainte, ca nu cumva duhul, alungat cu sila de puterea dumnezeiască ce vine prin cuvintele Marelui Sfânt Vasile, să găsească turma de porci gata să se arunce în mare. Citirea moliftelor pe 1 ianuarie, în ziua de cinstire a Sfântului Vasile, nu face parte din Sfânta Tradiţie, deoarece nu se face de către toate bisericile din ţară, şi nici în toate bisericile ortodoxe din lume. Nici cadrul nu este unul potrivit, întrucât perioada până la Botezul Domnului este una de bucurie că ni s-a născut Mântuitor, care va creşte să biruiască moartea. Îmbuibarea, veselia şi obiceiurile păgâne asociate cu sărbătorile de iarnă nu fac din creştini cei mai pregătiţi participanţi la astfel de înfricoşătoare rugăciuni. Desigur, cel mai probabil, aceştia nu vor veni la biserică pe 1, la ora 9. Dar, dacă vin, nici nu pot fi numiţi îndrăciţi, în aşa fel încât să aibă nevoie ca obşte de exorcizare.

Este adevărat că orice mic păcat, orice patimă traduce o îndrăcire, o parcelă de inimă pe care creştinul o acordă vrăjmaşului. Pentru aceasta există însă Sfântul Maslu, Împărtăşania cu Sfintele Taine şi, ca o perlă a sufletului, ca o inimă nouă - smerenia. A vedea bârna din ochiul meu înseamnă a-l lovi pe diavol cu ea, cât este ea de grea. Mai bine nu „băgăm băţul în cuibul de viespi", citind blesteme, când avem la dispoziţie arma pe care niciun diavol nu o poate făţări şi de care fuge ca de umbra Sfântului Vasile cel Mare. Tulburarea stârnită de hotărârea Sfântului Sinod de a se renunţa la citirea Moliftelor Sfântului Vasile cel Mare pe 1 ianuarie relevă trei mari deficienţe ale duhului vremii: problema credinţei în existenţa şi lucrarea duhurilor rele din lume, lipsa ascultării credincioşilor şi denigrarea clerului ortodox, care brusc este transformat artificial în trădător al tradiţiei păstrate de credincioşi. Toate cele trei deficienţe fac parte din cancerul sufletesc al secolului al XXI-lea, care urmăreşte să ducă la putrezirea Bisericii din interiorul ei. Cea mai mare înşelare pe care a putut să o stârnească vrăjmaşul este să-i facă pe oameni să creadă că nu există, pentru că omul nu se apără de ceva inexistent, e total vulnerabil atacului din gând.

Ascultarea în lucrurile cucernice singură duce la smerenia care arde orice necurat - o spun toţi Sfinţii Părinţi, prin cuvântul şi prin viaţa lor. Biserica, înţeleasă ca trup tainic al lui Hristos, ne apără de orice bântuire a răului prin sfintele ei taine. De la Botez, când naşul se leapădă în numele nostru de îngerii căzuţi şi de toată lucrarea lor, până după moarte, când Biserica se roagă pentru sufletele din stăpânirea întunericului. Însuşi Sfântul Vasile cel Mare, care simţea Duhul Sfânt coborându-se la Sfânta Jertfă, care slujea luminat de sus şi înconjurat de Îngeri, se roagă pentru sufletelor stăpânite de vrăjmaşi, atât mijlocind în faţa Domnului cât şi prin gura preoţilor exorcişti, se roagă pentru tot sufletul creştin aflat în neputinţă, care din oarecare pricini a dat prilej vrăjmaşului care acum îl trage de mânerul patimii din suflet spre pofta nelegiuită. Ne îndeamnă pe fiecare în parte, alături de Sfântul Apostol Iacov: „Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu; staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi" (Iacov 4, 7).