New Age

Sincretismul religios al noii epoci (New Age), promovat uneori chiar de creştini, ameninţă cu dispariţia adevărului persoanei umane, ţintind direct primul nivel, cel teologic. Prin relativizarea creştinismului şi prin încercarea de amestecarea sa cu alte religii şi concepţii religioase, urmăreşte să facă să dispară adevărul despre Dumnezeu ca Persoană şi despre comuniunea Sa personală cu lumea, ştiut fiind că acesta constituie esenţa creştinismului. Diferitele religii şi creştinismul sunt percepute şi abordate ca simple mijloace de reglare psihologică a omului[1].

Pe de altă parte, globalizarea contemporană, care face parte din sistemul ideologic al adepţilor noii ordini mondiale, ameninţă adevărul despre persoană la nivel antropologic, ducând la dispariţia lui efectivă. Această mişcare vede lumea ca pe un material omogenizat, nesocoteşte principiile, valorile şi particularităţile sale şi consfinţeşte domnia atotputernică a banului.

Globalizarea este un fenomen complex, ce se manifestă la diferite niveluri. Mulţi îl leagă de economie. Şi aceasta este logic, deoarece la nivelul economiei şi mai ales la nivelul economiei financiare, globalizarea a prezentat o evoluţie impetuoasă. Această ideologie (globalizarea sau mondializarea) se extinde la toate nivelurile vieţii omeneşti : la cel politic, la cel religios, la cel duhovnicesc şi la cel cultural. Mijlocul prin care se promovează în vremea noastră globalizarea este tehnologia. În zilele noastre, informatica şi mai ales internetul au adus în avanscenă un nou mod de viaţă. Au făcut posibile existenţa unei societăţi instabile care poate să se constituie în afara spaţiului şi care să aibă în vedere numai dinamica timpului; o societate care nu mai este unidimensională, ci adimensională. Astfel, orice manifestare economică, politică sau de alt ordin poate să se realizeze într-un anume timp, fără să se găsească în vreun spaţiu concret. Poate fi realizată de către oameni care comunică între ei, fără să aibă vreo legătură unii cu alţii.

Repercursiunile negative ale globalizării în ecologie se văd în reaua întrebuinţare a mediului înconjurător, care se face în mod abuziv şi provocator de către cei puternici, cărora nu le pasă de lume, ci urmăresc să realizeze imediat interesele economice, politice sau de alt ordin. Mondializarea are consecinţe corespunzătoare şi în alte domenii ale vieţii sociale, cum ar fi internaţionalizarea violenţei, lărgirea prăpastiei dintre bogaţi şi săraci, exploatarea celor săraci, exterminarea celor nedoriţi, ceea ce duce la situaţii imprevizibile. Pierderea sensibilităţii oamenilor societăţii contemporane nu este străină de fenomenul globalizării.

Gobalizarea, însă, nu se întinde numai la nivel macroeconomic, ci pătrunde în toate structurile microsociale, până în însăşi persoana omenească, insuflând duhul său distructiv, care este spiritul banului. Acest duh a existat, desigur, şi în trecut. În vremea noastră, însă, a câştigat o autoritate mondială de necontestat. Astăzi, toate se reduc la bani. Patria, religia, conştiinţa, tot ceea ce are sau de care are nevoie omul, chiar şi omul însuşi este apreciat şi cumpărat cu bani. Spiritul financiar paralizează omul din punct de vedere  moral şi-l transformă în primitor pasiv al evoluţiilor exterioare. În felul acesta suntem duşi la periferia moralităţii.

Merită o atenţie deosebită punctul de vedere al Sfântului Apostol Pavel formulată atunci când, enumerând diferite stări ale păcatului, cum ar fi curvia, necurăţia, patima şi pofta cea  rea, se opreşte la iubirea de arginţi socotindu-o drept închinare la idoli (Coloseni 3,5 şi Timotei 6,10). Aceasta înseamnă că prin iubirea de arginţi, omul întrerupe comuniunea cu Dumnezeu şi devine sclavul banului. În felul acesta banul primeşte dimensiuni metafizice. Devine Mamona (Luca 16, 9-13), care se luptă cu Dumnezeu, care robeşte omul şi duce la amoralism.

Acest fenomen nu s-a creat pe neaşteptate, ci a fost pregătit prin procese îndelungate, care au fost sistematizate imediat după cel de al II-lea război mondial, prin ideologia dezvoltării economice. Această ideologie a fost pusă în circulaţie în 1948 de preşedintele Statelor Unite ale Americii, Harry Truman, şi a devenit idealul întregii lumi aşa-zise libere.

După prăbuşirea sistemelor comuniste totalitare şi dispariţia temerii de un adversar declarat, în restul lumii s-a creat un gol ideologic şi era firesc să se dorească acoperirea sa. Acest gol ideologic se încearcă a fi acoperit prin ideologia globalizării. În felul acesta omul este chemat să înainteze spre, sau, mai curând, să adere la o societate nouă, internaţională şi nemărginită, care duce la alienarea persoanei şi a vieţii comunitare[2]. Societatea ajunge la stadiul la care nivelează toate diferenţele tradiţionale şi formează omul nou, care, de fapt, numai are nimic sfânt.  

În situaţia sa ideală omenirea se plasează dincolo de aceste separaţii, aşa cum spune Sf.Apostol Pavel: „Nu mai este iudeu, nici elen, nici sclav, nici slobod; nu mai este nici bărbat nici femeie; şi toţi sunt una în Hristos Iisus” (Galateni 3,28). Această situaţie devine posibilă, însă, numai prin unirea oamenilor la nivel duhovnicesc. De altfel, aceasta este ceea ce propovăduieşte creştinismul. Dimpotrivă, respingerea separărilor fără simultana înălţarea la un nivel duhovnicesc superior, va eroda cu siguranţă unitatea oamenilor şi va da naştere unor tendinţe care dezintegrează comuniunea dintre oameni.

 „Era Nouă” (New Age) este tot mai insistent propovăduită de noii prooroci mincinoşi (Matei 24,11; Marcu 13,6) apăruţi mai întâi în spaţiul denumit astăzi „euro-atlantic”, cu alte cuvinte S.U.A. şi Europa de nord-vest anglo-saxonă, stăpânii temporari ai acestui veac. Pentru că se cheamă „nouă” trebuie să ia locul celei vechi, în virtutea dialecticii de tip hegelian optimist, spre progresul spiritului lumii.

În momentul de faţă suntem, din punct de vedere astrologic, martorii trecerii de la era peştilor la cea a vărsătorului sub semnul căuia se va instala noua eră. Era peştilor a fost identificată forţat - de către mişcarea new age care se contureaze a fi cel mai periculos adversar al creştinismului la scară mondială - cu era creştină. Această eră fiind spre final, va trebui odată cu ea să dispară şi creştinismul. Ne aşteaptă o reinstaurare a atitudinii religioase ce a fost zdruncinată în secolele al XIX-XX-lea prin secularizare şi descreştinare în masă, mare apostazie pe care am trăit-o din plin. Ceea ce ni se propune este o re-păgânizare a omenirii sub forma unei religii unitare de tip păgân sincretist. Aceasta este noua religie - New Age - a  globalizării, care are un pronunţat caracte satanist eclectic.

Începând cu secolul „luminilor” francmasonice, al XVIII-lea, critica raţionalistă a pus la stâlpul infamiei, amestecând fără discernământ religia, mistica, superstiţia, magia, divinaţia etc, instalând în locul lor societatea secularizată, fenomen, pe care, prin consecinţele sale îl suportăm şi astăzi pe plan global. Lojile masoneriei de stânga au impus după 1848 ateismul în diferitele lui variante, marxiştii s-au desprins dând naştere aripii radicale a comuniştilor ce a fost continuată în secolul XX de Lenin, Stalin şi ceilalţi cu consecinte dezastruoase pentru societatea fostelor state comuniste[3].

Atitudinea religioasă, atât de naturală omului şi societăţii, a fost contestată nu numai de poziţiile creştinismului, ci şi ale copilului său degenerat, secularismul de tip iluminist al occidentului secolului al XVIII-lea. În viziunea specialistului suedez în istoria religiilor Nathan Söderblom, în religie sacrul e mai esenţial ca Dumnezeu. Deci religia nu e re-legarea omului cu Dumnezeu, ci cu orice este considerat a fi sacru. Această trăsătură specifică secularizării duce la consecinţa logică că pot fi şi religii atee. Conceptul de religie se diluează extrem, putând astfel include orice manifestare, cum ar fi de exemplu fotbalul.

New Age nu este o religie „privată” pentru acasă, ci una socială. Această observaţie nu-şi are sens decât în cadrul concepţiei secularist-iluministă prezentă în special în S.U.A., după care religia sau credinţa, în general, aparţin domeniului privat, domeniul public, statul şi societatea declarându-se neutre din punct de vedere religios şi “laice” din punct de vedere confesional.

New Age are ca elemente comune cu „spiritualismul” secolelor XVIII-XIX: spirite, ocultism, maeştri spirituali, societăţi esoterice, lumi paralele, evoluţia spirituală, puteri supranaturale, filozofii şi concepţii orientale. De altfel, trebuie menţionat că două dintre credinţele de temelie ale New Age, karma şi reîncarnarea, sunt teozofia occidentală, nu direct din hinduism sau budism.

În cadrul acestei mişcări mântuirea se realizeză prin forţe proprii prin trezirea unor puteri supraomeneşti ce se găsesc latent în om, trezire ce se realizează prin diferite tehnici de meditaţie de tip oriental, sau de terapii alternative de sorginte psihologică transpersonală ce modifică funcţiunile creierului (lucru ce se obţine uneori şi prin folosirea drogurilor de tip LSD sau ecstasy)[4].

Una din cele mai obişnuite „stări modificate” obţinute prin LSD este pierdere personalităţii. Cel în cauză nu-şi mai percepe eul ca o entitate proprie, ci se pierde în ceea ce Jung numea „conştiinţa oceanică”: o senzaţie că totul e una şi că conştiinţa individuală e o iluzie.

Potrivit adepţilor New Age mântuirea creştină a Peştilor şi-a ratat rezultatele şi menirea drept care este de aşteptat o mult mai mare eficienţă de la zodia Vărsător, aceasta fiind varianta astrologică a utopiilor mileniste. De la sine înţeles este că în acest sistem Judecata de Apoi, raiul şi iadul nu au nici un loc.

Mişcarea New Age s-a impus în faţa adepţilor săi cei mai interesaţi cu un nou stil de viaţă. Stilul de viaţă New Age este condus de mai mulţi factori dintre care cei mai răspândiţi sunt: vegetarianisnul şi naturalismul. Pe lângă aceasta adepţii New Age încearcă să-şi elaboreze un cod moral-etic specific, insistând asupra ecologiei şi feminismului.

Bioetica

Mai precis, analiza problemelor la care ne-am referit constituie obiectul eticii biomedicale, deoarece bioetica se extinde asupra întregii lumi vii şi cercetează legăturile omului cu aceasta. Dar, pentru că etica medicală constituie şi partea cea mai importantă a bioeticii, se foloseşte în mod curent denumirea întregului şi pentru o parte a întregului. Bioetica, încercând să prevină şi să controleze evoluţiile generale generate de dezvoltarea în salturi a biologiei şi tehnologiei medicale, se mişcă aproape exclusiv la nivel impersonal. Ea obiectivează procedurile şi numerotează oameni, încearcă să abordeze stări generale, şi nu persoane şi relaţii interpersonale. Îşi concentrează interesul asupra analizei problemelor de ultimă oră şi se îngrijeşte de abordarea lor la nivel mondial prin principii ultrageneralizate. De aceea, atunci când nu se exprimă în cadrul unei confesiuni religioase sau a unei cosmoteorii, ignoră pe cât se poate concepţiile religioase, metafizice sau de alt ordin privind lumea şi încearcă să se sprijine pe principii şi valori utilitariste, care pot fi acceptate pe o scară mai largă.

Aceste principii, care sunt interpretate, de obicei din puncte de vedere diferite, se dovedesc în practică foarte elastice şi chiar contradictorii. În plus, astăzi este cunoscută erodarea principiilor şi valorilor morale în societate. Chiar şi cazurile de comportamente împotriva firi, cum ar fi homosexualitatea sunt cunoscute şi acceptate ca normale. Atunci când omul se goleşte de orice particularitate duhovnicească şi se identifică cu funcţiile sale biologice, toate acestea vin de la sine şi sunt considerate normale[5].

Potrivit celor de mai sus, baza cea mai importantă a bioeticii rămâne antropologia pe care se fundamentează medicina de azi. Această antropologie, care este în esenţa ei străină de cea creştină, este mecanicistă şi unidimensională. O antropologie mecanicistă şi unidimensională este normal să nu poată sprijini o morală reală.  Morala este înţeleasă totdeauna ca mişcarea de la a fi la a fi bun. Când însă a fi este abordat în mod mecanic şi unidimensional, atunci a fi bun este pur şi simplu ca o evoluţie mecanicistă şi nu calitativă sau duhovnicească a lui a fi. Bioetica se înfăţişează, de obicei, ca o morală aflată într-o permanentă curgere şi transformare, impusă de laboratoarele de cercetare, valorificată de factorii politico-economici şi promovată prin informatică şi prin mijloace de comunicare în masă. Nu pregetă să accepte avorturile ca mijloace terapeutice sau să facă servicii eugeniei, promovând astfel rasismul.

Scopul moralei a fost întotdeauna acela de a-l ajuta pe om să dobândească bune obiceiuri încă de mic. Morala nu vizează însă obişnuinţa ca atare, ci calitatea acesteia. Şi, din nefericire, lucrul acesta tinde să fie uitat. Obişnuinţa este considerată în zilele noastre raţiunea suficientă pentru justificarea oricărei paractici, atunci când aceasta prezintă o oarecare utilitate. Mai ales, atunci când, apar reacţii de ordin moral cu privire la problema aplicării tehnologiei medicale contemporane, tehnocraţii le nesocotesc şi le consideră impedimente secundare, care vor fi înlăturate pe măsură ce oamenii vor dobândi noua obişnuinţă.

În paralel, promovarea principiilor şi a poruncilor religioase este caracterizată de reprezentanţii bioeticii laice ca fundamentalism şi, în consecinţă, este desconsiderată sau neluată în seamă. Toate acestea fac, însă, dovada slăbirii conştiinţei morale şi a crizei duhovniceşti profunde în care ne aflăm. S-a ajuns astfel la situaţia în care, astăzi, bioetica tinde să înlocuiască morala clasică ce are drept obiect principal viaţa personală şi relaţiile interpersonale dintre oameni. De altfel, dislocarea reală a moralei a început mult mai înainte, în mediul teologic, prin detaşarea ei de spiritualitate şi, în continuare, prin autonomizarea şi promovarea aproape exclusivă a unei morale sociale. Astfel, morala socială se afirmă în occident încă de la mijlocul secolului trecut, iar mai târziu interesul teologilor occidentali preocupaţi de morală s-a concentrat aproape exclusiv asupra bioeticii.

Aceasta apare deja într-un spaţiu mai extins, ca morală a globalizării, adică o morală care încearcă să apropie oamenii cu tendinţe şi mentalităţi diverse privitoare la problemele pe care le ridică aplicaţiile medicinii contemporane şi biologiei şi să promoveze omogenizarea criteriilor pentru abordarea acestor probleme. În paralel, se cultivă şi ideea că viaţa morală a omului este determinată de biologi. Bioetica, ca deontologie a globalizării, se leagă nemijlocit de tradiţia creştinismului secularizat occidental şi, mai ales, de morala occidentală[6].

Este o morală cu caracter legalist, aşa cum este şi morala occidentală, care subzistă ca bază a acesteia. Şi principiile generale pe care le propune nu constituie, în ultimă instanţă, puncte de convergenţă pentru oameni, ci trambuline pentru lansarea contradicţiilor dintre indivizi. Sunt asemănătoare cu principiile aşa-zisei morale sociale, care pot fi interpretate şi aplicate în funcţie de dorinţele şi interesele celor puternici.

Prin regula de aur: „Toate câte vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea” (Matei 7,12), omul este chemat să se pună pe el însuşi în locul celuilalt şi să acţioneze faţă de el, aşa cum ar dori să acţioneze acela faţă de sine. Cu alte cuvinte, regula de aur se adresează persoanei umane şi se pune în lucrare, prin înţelegerea şi solidaritatea faţă de aproapele. Ea cultivă apropierea şi exclude izolarea, construieşte unitatea şi înlătură dezbinarea. Nu se întâmplă acelaşi lucru şi cu principiile bioeticii. Ba, mai mult, se ajunge la contrariu. Absolutizarea primului principiu al bioeticii, principiul autonomiei nu-i apropie pe oameni, ci îi izolează, nu-i uneşte ci îi separă.

Desigur, acest principiu pare că respectă particularitatea fiecăruia. Însă, acest respect se dovedeşte, prin natura lucrurilor, a fi o himeră, deoarece este imposibil să se propună principiul autonomiei individului atâta vreme cât societatea are nevoie de unitate şi nu are pe ce să o fundamenteze. Dacă individul este absolutizat, dispare comuniunea, societatea. De aceea, cei puternici propun de fiecare dată poziţia lor arbitrară drept factor unificator al societăţii. Legile vin să limiteze acest arbitrariu. Dar, la nivelul moralei, absolutizarea autonomiei şi confruntarea ei cu orice idee sau valoare colectivă duce la confuzie şi incoerenţă.

Este normal ca în Biserica Ortodoxă problemele referitoare la bioetică să se încadreze în preocuparea moralei creştine. De altfel, învăţătura morală a Bisericii s-a confruntat încă de la început cu probleme bioetice precum avorturile şi eutanasia.  Astfel, abordarea problemelor bioetice, ca şi a celor morale, trebuie să se sprijine pe antropologia şi cosmologia creştin-ortodoxă. Trebuie să vadă problemele sale din perspectiva îndumnezeirii omului şi a înnoirii omului în Hristos.

O premisă fundamentală a comportamentului moral al omului este aceea că omul nu este cauza existentei sale, ci fiinţa sa este darul divin. Atunci când omul nu are această conştiinţă, este normal să treacă dincolo de limitele sale şi să se autodivinizeze. De altfel, principiul călăuzitor al moralei creştine este principiul ipostatic, sau principiul persoanei, din care izvorăsc sensul şi funcţionalitatea celorlalte principii speciale şi metodologia moralei şi vieţii sociale. Persoana umană nu este un dat static, ci o devenire dinamică. Aceasta începe din momentul conceperii sale şi se continuă la infinit, iar infinitul pentru creştinism nu este impersonal sau suprapersonal, ci este Persoană. Mai precis, este treime de Persoane, este Sfânta Treime.

În fine, naşterea şi evoluţia omului presupun şi exprimă comuniunea. Persoana nu poate fi concepută ca un individ izolat deoarece nu există decât în comuniune. Iar adevărata comuniune se realizează întotdeauna în comuniunea divino-umană care este Biserica. În faţa pericolului îngropării omului sub grămada genelor sale, morala creştină prezintă perspectiva nelimitată a desăvârşirii şi a îndumnezeirii acesteia. Morala creştină este cultivată şi se dezvoltă în persoana umană. Caracterul prosopocentric al acesteia nu este, desigur, în acord cu concepţiile care domină bioetica.

În vremea noastră, marcată de lipsa spiritualităţii, nu este ascultată cu plăcere referirea la puterile duhului. Şi totuşi, vindecarea de această lipsă de moralitate, în care se găseşte societatea noastră astăzi, ca de altfel şi cauza care a provocat această situaţie, nu trebuie să fie căutată la nivel moral sau social, ci la nivel duhovnicesc. De aici provin forţele care influenţează nivelul moral şi social. Duhul care domneşte inimile oamenilor, acela determină viaţa morală şi socială, şi nu invers.

Desigur, acest duh poate fi viclean sau pervers, poate fi duhul materialismului şi al hedonismului. Va fi însă totdeauna duh, şi nu trup şi sânge. De aceea, Apostolul Pavel spune că nu avem de luptat „împotriva sângelui şi a trupului, ci împotriva domniilor, împotriva stăpânirilor, împotriva căpeteniilor întunericului, împotriva duhurilor răutăţii, răspândite în văzduhuri” (Efeseni 6,12). Şi ca omul să lupte cu rezultate împotriva acestor duhuri, e nevoie de duhul creştin. Duhul creştin nu este vreo forţă sau vreun principiu impersonal. Nu este nici măcar vreo lege temporară sau veşnică. Este Dumnezeu, care S-a descoperit în persoana lui Hristos şi rămâne în Biserică, prin Duhul Sfânt. Iar vindecarea lumii se poate sprijini pe gradul revelaţiei sale cu Hristos şi cu Biserica.

În persoana lui Hristos se arată Cuvântul lui Dumnezeu ca persoană şi ca poruncă. Se arată ca Fiu al lui Dumnezeu, care Se jertfeşte pentru om şi ca mod de viaţă care corespunde în mod absolut poruncii divine. Noua poruncă a iubirii nu este doar dată de Hristos, ci şi întrupată în persoana lui Hristos. Şi conţinutul ei practic se arată în viaţa Lui. „Poruncă nouă dau vouă, să vă iubiţi unul pe altul precum Eu v-am iubit” (Ioan 13, 34).

Duhul creştin se oferă înainte de toate prin modul de viaţă. Viaţa creştină trebuie să exprime conţinutul credinţei creştine. Aceasta va ambiţiona şi pe alţii să încerce adevărul vieţii creştine. În felul acesta, în ultimă analiză, îndreptarea societăţii noastre este o problemă de îndreptare personală. De altfel, fiecare dintre noi este membru al societăţii, prin urmare, îndreptându-se pe el însuşi, va îndrepta o parte din societate şi în felul acesta va crea un focar de sănătate în organismul acesteia.

Ne găsim deja în punctul cel mai ridicat, unde uşor se creează interpretări greşite, neînţelegeri. Socotind îndreptarea societăţii ca pe o problemă de îndreptare personală, înţelegem înainte de toate că nu putem cere noi înşine îndreptarea celorlalţi. Dacă Dumnezeu nu-l îndreaptă pe om cu forţa, cum am putea să gândim noi înşine aşa ceva? Respectul faţă de libertatea celuilalt constituie premisa oricărui act creştin. Mai mult chiar, trebuie să ştim că îndreptarea propriei noastre persoane nu înseamnă limitare la noi înşine. Omul, ca persoană, există şi evoluează mereu în relaţie cu alte persoane. Autolimitarea poate şi este  necesar să existe într-o anumită perioadă de timp în vederea reculegerii şi a autocriticii. Dar scopul creştinului nu este limitarea la el însuşi, ci deschiderea spre întreaga omenire.

Marea eroare, pe care o facem în mod obişnuit este că uităm această dublă poruncă a iubirii şi, în consecinţă, disociem responsabilitatea noastră individuală de responsabilitatea socială, care este universală. În felul acesta, ajungem să înţelegem responsabilitatea personală ca pe o lipsă de responsabilitate socială, iar responsabilitatea socială ca pe o lipsă de responsabilitate personală. Responsabilitatea personală comportă grija faţă de orice intervenţie justificată în relaţiile sociale. Iar indiferenţa faţă de acestea, care vădeşte iresponsabilitatea socială, nu constituie responsabilitate personală.

Creştinul se socoteşte, înainte de toate, responsabil faţă de orice se petrece în jurul său. Nu judecă pe ceilalţi şi nici nu-i socoteşte responsabili pentru răul social. Mai mult decât atât, el nu socoteşte responsabil sistemul social impersonal, a cărui valoare sau lipsă de valoare depinde de om. În acelaşi timp, însă, nu rămâne indiferent faţă de ce se întâmplă în lume, faţă de oameni şi faţă de sistemul social impersonal. Şi aici suntem datori să mărturisim că indiferenţa creştinilor, fie din ignoranţă, fie din nepricepere, fie din lipsa de curaj, are o parte foarte însemnată în promovarea răului în lume.

Lumea este trupul nostru mai larg. Problemele sale sunt şi problemele noastre. De aceea, interesul pentru lume este şi interes pentru noi înşine. Separând în mod nestorian persoana noastră de lume, văzând Biserica în mod monofizic, numai ca pe o societate duhovnicească, ce nu are relaţii cu problematica vieţii cotidiene, devenim în realitate eretici.

Biserica Ortodoxă a fost întotdeauna întreţesută cu viaţa cotidiană. Problemele legate de nedreptate, de sărăcie, de sănătate, de instabilitatea socială, le simte ca pe propriile sale probleme. Problemele pe care le au oamenii în epoca noastră sunt probleme care se referă la trupul Bisericii, adică la trupul nostru. Oricum, realitatea trăită a Bisericilor Ortodoxe nu pare să confirme totdeauna învăţătura lor teologică. Ispita naţionalismului, care a fost condamnată prin hotărâre sinodală în 1872, nu încetează să creeze probleme unităţii creştinilor. La fel, şi atracţia banului constituie ameninţare de moarte pentru viaţa lor duhovnicească.

La nivelul vieţii morale şi sociale, ortodocşii nu au probabil o poziţie de superioritate faţă de heterodocşi. Prin propagarea secularizării, care a  pornit din Occident şi s-a transferat în Răsărit, popoarele ortodoxe s-au aflat într-o poziţie defavorizată. Imitarea grosolană şi dificultatea firească de a asimila şi folosi în mod creator elementele specifice unor culturi străine creează dezordini de ordin personal şi social. Superioritatea ortodocşilor se găseşte, însă la nivel teologic, la nivelul rămânerii în adevărul credinţei creştine.

În Biserica Ortodoxă există adevărul nefalsificat al creştinismului şi se păstrează vie perspectiva lui eshatologică. Aceasta este marea valoare a Ortodoxiei şi aceasta garantează calitatea ofertei sale la adresa întregii omeniri. Perspectiva care se schiţează actualmente în lume prin extinderea fenomenului globalizării este sumbră. Toate fenomenele existente confirmă criza şi anunţă viitoarea explozie. Atâta vreme cât omul lucrează având ca scop exclusiv interesul său individual, neinteresându-l aproapele, viaţa socială este subminată şi se ajunge la impas. Idealul dezvoltării economice se transformă în trambulină a autodistrugerii. Îmbuibarea asfixiantă, pe de o parte, şi moartea de inaniţie, pe de altă parte, ameninţă cu moartea societatea noastră globalizată. Cei bogaţi devin mai bogaţi, deoarece economia edificată pe câştig duce bogăţia mereu în mâinile celor bogaţi, iar cei săraci, devin mai săraci, deoarece aceeaşi economie, în faţa nevoii reducerii ritmului dezvoltării pentru asigurarea viabilităţii sale, limitează veniturile celor săraci.  Această evoluţie, însă, nu poate avea decât un sfârşit, şi anume autodistrugerea.

Omul nu se poate smeri uşor, sau goli de egoismul său, ca să-i accepte pe ceilalţi. Cu toate că dispoziţia spre iubire este înnăscută firii umane, iubirea adevărată nu caracterizează pe omul căzut şi are nevoie de jertfirea egoismului său, ca să se arate. Modelul acestei iubiri este Dumnezeu cel în Treime. Unitatea din cadrul Sfintei Treimi, care se realizează prin perihoreza iubitoare şi chenotică a Persoanelor, constituie prototipul unităţii dintre oameni, în vederea constituirii societăţii îndumnezeitoare. Hristos a arătat lumii această iubire şi Biserica Ortodoxă propune omului tot această iubire pentru mântuirea lui, care coincide cu ridicarea sa la statura de persoană universală.

În Biserică, credinciosul este chemat să trăiască tragedia universală, care străbate întreaga istorie, pentru a ajunge prin pocăinţă la împăcarea universală, la comuniunea universală a iubirii. În felul acesta, întreaga lume se înfrăţeşte şi fiecare om se deschide spre universalitate[7]. Pentru a corespunde unei asemenea perspective de viaţă sunt necesare eforturi supraomeneşti. Omul creat şi perisabil este chemat să-şi împroprieze modul de viaţă al Fiinţei necreate şi veşnice. Desigur, acest lucru nu poate fi împlinit numai de om. De aceea, teologia ortodoxă vorbeşte totdeauna de conlucrarea divino-umană, de sinergia teandrică. Iar limita conlucrării omului cu Dumnezeu este numai moartea.

În ultimă instanţă, aceasta dovedeşte încrederea omului în Dumnezeu şi siguranţa că moartea a fost biruită. Dar astfel se sfarmă zidul morţii şi se deschide noua creaţie a Evangheliei. De aceea, Evanghelia, după cum consemnează Apostolul Pavel, „nu este de la om” (Galateni 1, 11). În mod diferit faţă de panteism care face confuzie între fiinţa lumii şi fiinţa lui Dumnezeu, Sânta Scriptură afirmă că fiinţa lui Dumnezeu este transcendentă radical faţă de fiinţa lumii, dar prin energia, lumina sau lucrarea Duhului, Dumnezeu este prezent în întreaga creaţie. Cei care izolează pe Dumnezeu în transcendent şi fac abstracţie de lucrarea Sa în lume, infirmă atributul atotputerniciei divine şi transformă pe Dumnezeu într-o fiinţă neputincioasă. Dumnezeu fără energia Sa necreată, prin care se face prezent şi lucrează în lume, apare ca un Dumnezeu inconsistent. Biserica Ortodoxă a reuşit să păstreze religiozitatea poporului afirmând consecvent prezenţa lui Dumnezeu în creaţie şi om.

- Va urma -