Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, art-emis„Cerurile noastre sunt cele ale lui Eminescu. Dacă ne este dat să trăim ca neam, o vom face prin el". (Constantin Noica)

Oricât de mult s-a scris şi se va mai scrie despre Eminescu, nu s-a scris destul, căci nu s-a spus totul. Nu s-a spus esenţialul. Cea mai mare parte a eminescologilor au creionat doar chipul geniului poeziei. Unii, căldicei, îl îndepărtează chiar de credinţa ortodoxă a neamului. Mitropolitul Corneanu îl re-aduce pe Poet în pridvorul teologiei spunând că: „În realitate, marele nostru poet a fost un creştin autentic, ceea ce rezultă din viaţa, ca şi din opera sa. Poeziile, proza şi publicistica sa sunt o mărturie în acest sens"[1]. Un ucenic al lui Eminescu, Mihai Prepeliţă, ne conturează Icoana copilului şi a adolescentului în povestirea documentară, Tânguiosul Glas de Clopot: „Îndesat la trup, îmbrăcat în haine nemţeşti din stofă groasă, de culoare închisă, mezinul continuă să tot ţină într-o mână un teanc de cărţi, legate în cruce cu o sfoară de cânepă, bine răsucită, iar cu cealaltă s-a înhăţat strâns de braţul mamei...
- Ba da, mamă... Eu te iubesc mai mult ca pe mine însumi... Da de ce mă daţi şi pe mine pren străini, la şcoala nemţească, ce nu-mi prieşte mie, să mă prăpădesc de dorul vostru pren Cernăuţii... Femeia îl sărută îndelung..., apoi îşi şterge cu un capăt de băsmăluţă o lacrimă neascultătoare...
- Să-ţi afli şi tu un rost în viaţa asta, puiule, că poate lumina cărţilor te-a scoate din întuneric şi din moleşala de la Ipoteştii noştri spre un mal înflorit..."[2]. Meditaţiile filosofice care i-au forat adâncimile sufletului marelui Poet şi Profet Mihail Eminescu au explorat în acelaşi timp şi splendidele înălţimi ale Celui Preaînalt, contemplând deopotrivă bucuria dreptei credinţe, adevărul, lupta, dăruirea, jertfa şi nădejdea învierii: „Misiunea omului e de a cugeta necontenit, în complexitatea şi taina vieţii, sensul şi rostul său pe lume"[3]. Toată gândirea sa lucidă, profundă, plină de adâncă înţelegere filosofică l-a condus spre taina cunoaşterii teologico-ortodoxe, temei aprofundat şi de academicianul Virgil Cândea în Cultura Bisericii[4]. Meditaţiile sale ca un tezaur de pietre preţioase, cu străluciri rubinico-serafice licăresc în conştiinţele marilor Români ortodoxo-naţionalişti, mângâindu-le inimile cu mărgăritarele fiorului şi a lacrimilor de bucurie înaltă, ce susură într-un curcubeu sublim al împlinirilor-esenţialul: „Natura, viaţa, lumea, istoria nu au nici explicaţie şi nici finalitate fără Dumnezeu"[5].

Sufletul ortodox al poporului nostru creştin odrăslit din harul Hristic, din sângele şi trupul jertfelnic al Naţiunii Dacoromâne, s-a exprimat permanent prin Aleşii lui Dumnezeu, prin credinţa lor pentru îndrumarea, călăuzirea şi izbăvirea Neamului întru demnitate şi mântuire: „...fiecărui neam,... Divinitatea îi dăruieşte un mare luminător de conştiinţă, întrupat din carnea şi sângele naţiunii în slujba căreia îi este hărăzit să-şi devoteze viaţa. Plămada lui înmănuncheză, în chip organic, cele mai de seamă calităţi şi însuşiri ale etniei pe care o reprezintă. Asta îl face apt să se identifice cu sufletul neamului său şi să-şi poată îndeplini misiunea divină"[6]. Aleşii-Fiii lui Dumnezeu, Dascălii, Eroii, Geniile, Profeţii, Martirii, Mărturisitorii şi Sfinţii sunt limbile de foc pogorâte de Mântuitorul Hristos asupra Naţiunii Dace, binecuvântate, spre a o renaşte, spre a o înnoi, spre a o îndumnezei, spre a o înălţa între celelalte naţiuni: „Lupta trebuie să o ducem înainte cu perseverenţa apostolului şi cu vitejia sufletelor alese, care ştiu că nu este nimic mai nobil decât a te uita pe tine şi a te jertfi pentru aproapele năpăstuit. Aşa a făcut şi Christos"[7]. Aleşii-Luminătorii în Duh sunt Stâlpul şi Temelia Neamului, respectiv a Bisericii lui Hristos, reprezentând pecetea divină a Culturii spirituale a marilor generaţii istorico-milenare.Sub revărsarea apelor nemărginite ale cerului s-a luminat Filosoful, iar în marele gânditor a odrăslit Poetul: „Omul poet este un idealist, un creator de valori noi pe care în realitate nu le-a aflat încă. Pentru ca noi să putem progresa, să putem merge către un mai bine, trebuie să anticipăm acest viitor într-o viziune superioară de viaţă. Numai trăind această viziune intens, o putem traduce în faptă; o realitate, dacă nu este, poate să fie. În acest fel, poetul este adevăratul creator şi deschizător de drumuri"[8]. Mihail Eminescu a fost şi rămâne promotorul inspirat modern al renaşterii noastre tradiţional-ortodoxe, privind naţionalismul creştin ca îndreptare, ştiind că în Adevărul-Hristos sălăşluieşte Dreptatea lui Dumnezeu: „Căci prin El le-a făcut Dumnezeu pe toate. Lumea a fost făcută dreaptă, înseamnă lumea este marcată de Logos, adică de sens. Făpturile create sunt «litere care-şi vestesc autorul », spune Evgarie. Limbajul drept este limbajul adevărat. Vorbirea adevărată are puterea îndreptării. Întrucât este Adevărul, Hristos are puterea vorbirii îndreptătoare în sens absolut: « Lazăre, ieşi afară! »; « Ridică-te! »; « Efata »; «Talitha kumi »"[9].

„... personalitatea creatoare a lui Mihai Eminescu înseamnă, cu nimic mai prejos decât poetul: un economist profund şi un sociolog de fineţe, în simbioză deplină cu un geniu profetic şi cu un român autentic". (Dr. Radu Mihai Crişan)

Prin flacăra Rugului său aprins de trăire românească a Culturii Duhului în lumina Adevărului revelat, Mihail Eminescu nu numai că se aliniază autorităţii Marilor Duhovnici, Marilor Vlădici, Marilor Voievozi-Ctitori de Neam, ci rămâne unul dintre cei mai mari Dascăli ai Neamului Dacoromân, descendent şi continuator spiritual al ramurei ierarhice scito-dacoromâne: Betranion, Gherontie, Teotim I, Ioan Casian, Gherman, Ioan, Alexandru, Dionisie-Exiguul, Teotim II, Ioan Maxenţiu, Paternus şi Valentinian ai Tomisului, continuată de Grigorie Decapolitul, Iachint de Vicina, Nicodim de la Tismana, Iosif Muşat, Teoctist I, Daniil Sihastrul, Nifon, Gheorghe I, Teoctist II, Ghelasie, Teofan I, Macarie, Grigorie Roşca, Isaia de Rădăuţi, Teofan II, Ioan de Râşca; adăugându-se şirului monahilor-Dascăli: Filotei, Dosoftei, Gherontie, Grigorie, Isaac, precum şi altor mari ierarhi şi luminători ca: A. Crimca, Varlaam, Sava-Mărturisitorul, Dosoftei, A. Ivireanul, Rafail Caligraful, Iacob Putneanul, P. Velicicovschi, Iacob Stamati, Calinic de la Cernica, V. Costachi, Chesarie al Buzăului, A. Şaguna, Mel. Ştefănescu, Iosif Naniescu, G. Grosu, Chesarie Păunescu, Cunună asumată în ramura sofianico-filocalică: Paulescu, Boca, Stăniloae, Boghiu, Nae Ionescu, Vulcănescu, Ţuţea, Oprişan, Noica, Crainic, Băncilă, Bernea, Brăileanu, Petrovici, Ianolide, D. Tudor, N. Măndiţă, B. Ghiuş, I. Imbrescu, I. Felea, I. Popovici, I. Pârvu, Galeriu, Papacioc, Ierom. R. Noica, I. Mihălcescu, N. Bălan, B. Stănescu, A. Plămădeală, Th. M. Popescu, Ioanichie Bălan, Paisie Aghioritul, S. Rose, K. Ware, Evdokimov, I. Maximovici, Ig. Briancianinov, N. Velimirovici, Ioan de Kronştadt, P. Florenski, S. Kraiopoulos, Vladimir Guette, V. Papadakis, Arhim. Tihon, Arhim. V. Papadakis, Serg. Nilus, Gh. Kapsanis, ş. a. Pentru Mihail Eminescu inspiraţia sa fundamentală s-a circumscris Tradiţiei multimilenare protodaco-creştine: cu etosul bucuriei primare, cu apoteoza marilor eroi, cu înţelepciunea creaţiei populare, cu surâsul împlinirilor sofianice al marilor ctitori de Ţară, cu lacrima filocalică a martiriului românesc, repere esenţiale pentru Profetul nostru rămânând de-a pururi Neamul protodac al Mariei Fecioara şi Biserica tradiţională a Fiului ei, Histos.

Pentru Mihail Eminescu creştinismul ortodox nu este un sistem propoziţional sau conceptual scolastic, ci mistica religiei Hristice-reînnoitoarea harică a firii create. Căile cunoaşterii Profetului Mihail Eminescu intersectează cândva, undeva miturile, dar se înalţă apoi dogmatic spre Adevărul revelat-singura şi adevărata filosofie a Adevărului absolut-ipostasiată în Dumnezeu-Omul-Iisus Hristos. Abordarea Căilor divinităţii a constituit pentru Geniul nostru o preaînsetată căutare a valorilor absolute în sânul cărora sălăşluieşte Adevărul veşnic, mărturii directe oferite de confratele Slavici: „Eu-spunea acest intim tovarăş al său de studii din perioada vieneză-crescusem în Biserică; iar el cunoştea, la vârsta de douăzeci de ani, nu numai învăţăturile cuprinse în Evanghelii, ci şi pe cele ale lui Platon, pe cele ale lui Confucius, Zoroastru, şi Buddha; şi punea religiozitatea, oricare ar fi ea, mai presus de toate"[10]. Unul din Suişurile sale de aspiraţie, de cunoaştere Supremă a fost cel filosofico-metafizic, dar rămâne tare mâhnit de devierea spre stânga, spre psycho-physiologia pe care au dat-o slujbaşii filosofiei apusene, astfel încât alege Piscul metafizicii situat la poalele Ortodoxiei creştine, care-i încununează mistic, urcuşul spiritual, determinând-o pe ilustra profesoară în românistică şi eminescologie, Rosa Del Conte să mărturisească: „Această exigenţă a divinului, care este o căutare de adevăruri şi valori absolute, a rămas imprimată ca o trăsătură asupra operei sale şi de aceea nu ezităm să-l numim pe Eminescu un geniu religios. Fireşte, sentimentul sacrului este un apriori la a cărui esenţă participă numai acela care a experimentat-o în sine: nu degeaba declara Platon în Timeu că, dacă-i greu să-L găsim pe Dumnezeu, şi mai greu este să le comunicăm celorlalţi descoperirea noastră"[11].

Acrivia sa pentru limba sacră, descifrarea textelor vechi religioase şi istorice, creaţia populară, lectura cultă, din: Noul Testament, Cazania Mitropolitului Varlaam, Psaltirea în versuri a Mitropolitului Dosoftei, Operele Sfinţilor Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigorie de Nazianz, ale altor Sfinţi Părinţi ca Fericitul Augustin, Efrem Sirul, Ioan Damaschin, Paisie Velicicovschi, Nicodim Aghiorâtul, Manualul de limbă paleoslavă sau veche slavă bisericească al lui Augustin Leskien, Teologia dogmatică a Bisericii ortodoxe catolice de răsărit a protosinghelului Melchisedec (Iaşi-1855), Învăţătura ortodoxă din religiunea creştinească a unei sânte, catolice şi apostolice Biserici, pentru clasele liceale a lui Silvestru Morariu Andrievici (Viena-1862), etc., l-au îndrăgostit veşnic de Neam şi de Dumnezeu: „Poetul, spune Emanuela Istrati-Macovei, a crescut în atmosfera spiritualităţii ortodoxe, citise multe din lucrările fundamentale ale patristicii şi avea o colecţie impresionantă de cărţi religioase şi manuscrise vechi. Alexandru Elian publică o listă cu lucrările pe care Eminescu le propusese pentru cumpărare Bibliotecii Universitare din Iaşi, la 6 Decembrie 1875, pe vremea când acesta era bibliotecar"[12]. În afara listei pentru Bibliotecă, acelaşi Alexandru Elian ne arată că: „în biblioteca sa s-au aflat pe lângă Sfânta Scriptură, şi opere ale Sfinţilor Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Fericitul Augustin, Efrem Sirul, Ioan Damaschin, Nicodim Aghioritul, ş.a."[13]. Fascinaţia Profetului Mihail Eminescu pentru Bucuria lecturii, pentru Cuvântul frumos tors în Caierul de brocart al Limbii dacoromâne, dragostea sa pentru Cartea aleasă, fiorul pentru Cartea cultă au fost Daruri Dăruite de Sus; iar pentru Cărţile primite i se aşterne parcă bucuria unei serafice îmbrăţişări: „Nu ştiu dacă există vreun om în lumea aceasta care să nu se bucure atunci când primeşte o carte... A dărui o carte, şi mai ales o carte bună însoţită de o dedicaţie, este, cred, darul cel mai valoros şi de folos. Este un fel de lucrare întreită: cel care dăruieşte, cel care primeşte şi cel care este dăruit! Adică aici are loc un colocviu tainic în trei! O comunicare şi o comuniune de iubire!"[14].
- Va urma -
-----------------------------------------------
[1] Eminescu-Ortodoxia. O antologie de Fabian Anton. Ed. Eikon, Cluj-Napoca-2003, p. 5.
[2] Mihai Prepeliţă, Ucenic la Eminescu. Ed. Vasile Cârlova, Bucureşti-1997, p. 15.
[3] Ioan Ianolide, Deţinutul profet. Ed. Bonifaciu, Bucureşti-2009, p. 17.
[4]sursa princeps a poeziei eminesciene. Cotidianul Ziua, an. VI, nr. 1702, 22-23 Ianuarie 2000.
[5] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p. 441.
[6] Radu Mihai Crişan, Istoria Interzisă. Ed. Tibo,Bucureşti-2008, p. 96.
[7] I. I. Moţa, Ziarul Dacia Nouă/ 23 Dec. 1922.
[8]Ernest Bernea, Îndemn la simplitate. Ed. Vremea, Bucureşti-2006, p. 99.
[9] (Mircea Platon/ Gheorghe Fedorovici, Măsura Vremii: Îndemn la normalitate. Ed. Predania, Bucureşti-2009, p. 231.
[10] Gh. Bogdan-Duică, Despre Luceafărul lui Eminescu. Braşov-1925, p. 14.
[11] Rosa Del Conte, Eminescu sau despre Absolut. Trad. Marian Papahagi. Ed. Dacia Cluj-1990, p. 269.
[12] Dr. Emanuela Istrati-Macovei, Sâmburul Luminii Motive biblice în poezia lui Eminescu. Ed. Pars Pro Toto, Iaşi-2008, p. 55).
[13] Alexandru Elian, Eminescu şi vechiul scris românesc, în Eminescu, poetul naţional, vol. I, Ed. Eminescu, Bucureşti-1993, p. 229-240).
[14] Calinic Episcopul, Veşnicia De Zi Cu Zi. Curtea Veche, Bucureşti-2006, p. 85-86.