În rotirea aspiraţiei spre transcendent Geniul creştin, care e deasupra timpului şi spaţiului, devine o Taină, ce trage după sine universul Neamului său şi al lumii spre înnoire. Nu constituie un privilegiu existenţa şi dimensiunea sa creativă, ci un imperativ mistic-ortodox: „Vitalitatea unui individ şi a unui neam, spune Monahul Atanasie de la Petru Vodă, este puterea lui de creaţie. Prin asta trăieşte şi individul şi neamul, şi tot prin asta supravieţuieşte"[23]. Toate responsabilităţile se întrupează în el spre izbăvire. Conştiinţa sa îl îndrumă astfel spre Dumnezeu, purtând în sine şi conştiinţa naţiei, a lumii pentru a le reda unei Bunevestiri. Tocmai în aceasta constă dealtfel nemurirea lui, punându-şi jertfă viaţa sa ca hotar veşniciei Neamului. Menirea vieţii lui-Destinul, chemarea, alegerea, vocaţia, misiunea hristică aprinsă de Lumina Logosului rodeşte în comuniunea harică cu Dumnezeu, cu semenii, descoperindu-şi sieşi adevăratul său sens şi raţiunea de a fi Român, de a fi Creştin, de a fi Geniu, de a fi Profet-singura raţionalitate şi unica logositate întru desăvârşire. Profetul nostru Mihail Eminescu, de atunci, nu mai are nevoie de evaluare, de re-evaluare, de re-cunoaştere, de către critici, de către epigoni, de către detractori ori duşmani. Nu! Ceea ce este însă imperios necesar, ceea ce este demn de Naţiunea noastră dacoromână este cunoaşterea integrală a Geniului său profetic, respectiv a întregii sale Opere.

El are nevoie de o Cinstire aleasă, care este de fapt suprema recunoaştere. Românul care s-a „bătut", care a pledat admirabil pentru Aura Luceafărului şi pentru Miracolul Eminescian a fost filosoful creştin-ortodox Constantin Noica: „De peste o jumătate de veac, s-a pus problema unei statui Eminescu pe gustul tuturor. Nu s-a putut face.
S-a pus problema, la Universitate, a unei catedre Eminescu. Nu s-a putut face.
S-a pus problema unui anuar Eminescu sau a unei reviste, care să publice ineditele poetului şi comentarii asupră-i. Nu s-a putut face.
S-a pus, în sfârşit, problema unei ediţii Eminescu complete. S-a început una, dar nu s-a putut încă face până la capăt.
Este în schimb ceva care se poate face, care trebuie făcut şi care interesează mai mult decât o statuie, o catedră, un anuar, ceva care echivalează cu operele complete: este editarea întocmai, facsimilarea Caietelor lui Eminescu... Ele ne privesc pe toţi! Ele pot vorbi tuturor, într-un fel, şi mai ales oamenilor tineri...
În clipa de faţă Eminescu nu e decât cel mai mare poet al României. Avem temeiuri să credem că el poate fi transformat în Pedagog al ei dacă se pun la dispoziţia oricui, şi mai ales a tineretului, caietele cuprinse în cele 44 manuscrise de la Biblioteca Academiei Române... În întregul lor, însă, cele peste 7 000 de file ale manuscriselor dau o imagine a pietăţii faţă de cultură pe care nu ştiu cîte alte naţiuni o pot produce. Totul îl interesează pe Eminescu: nu doar creaţia literară, ci şi literaturile lumii; filozofia, ca şi astronomia, matematicile, fizica şi chimia; istoria, ca şi economia; limbile clasice şi cele moderne, cuvîntul străin şi cuvântul românesc. Dar nu de genialitate e vorba în aceste caiete, ci de subsolul ei, mai instructiv decât geniul, care te încremeneşte şi paralizează. Caietele arată oricui care e răspunderea şi umilinţa omului de cultură, fie că este ori nu geniu. Dincolo de învrednicirea lui Eminescu, e vorba în caiete de vrednicia lui Eminescu, neştiută încă de intelectualul român, care-l admiră atât de mult. Şi, dincolo de pesimismul lui Eminescu, apare aici sănătatea lui fără seamăn, splendida replică, în anii mai târzii.

Rătăcitor disciplinat prin toate lumile culturii, Eminescu devine o Universitate. Tinereţea sa învăţată, exemplar deschisă către tot ce e adevăr, lumină şi meşteşug cărturăresc, trebuie pusă în faţa tineretului de astăzi şi mâine. Dar prin Eminescu şi moştenirea miraculos rămasă de la el ni s-a făcut un dar de care n-au avut parte alte culturi, fie şi cele mari. La scara culturii noastre, funcţia lui Eminescu poate fi mai vie decât cea a lui Shakespeare în Anglia sau a lui Goethe în Germania, căci el nu e un simplu poet, ci o conştiinţă de cultură completă, de la deschiderea spre matematicii, pînă la aceea către istorie, pentru care avea un organ deosebit. Nu vă povestesc ce s-a întîmplat între '68 şi '78, timp de zece ani, cu încercările mele. După aceşti zece ani care au început cu solicitarea către Zaharia Stancu să facă această facsimilare-şi îndrăznesc să vă spun mai mult-, cu asigurarea lui Zaharia Stancu după o lună sau două că e primit în audienţă de Preşedintele ţării, a spus: « Vrem să facsimilăm caietele Eminescu ». Şi Preşedintele ţării i-a spus: - « Daţi-le drumul, dacă n-au nimic supărător »"[24].

Există năvăliri-urgisitoare care s-au abătut de-a lungul timpului asupra sfintei noastre Vetre creştine dacoromâneşti: o sămânţă vătămătoare-mătrăguna, o buruiană rea-cucuta, o plantă-carnivoră, o ciupercă otrăvitoare-pălăria şarpelui, o grupare-ocultă, mai multe, o seminţie-duşmănoasă, mai multe, care pentru sânul care le-au alăptat, pentru conul de lumină care le-au crescut, pentru pieptul care le-au îmbrăţişat şi alintat, pentru izvorul care le-au potolit setea, pentru via şi grâul care le-au îmbelşugat masa şi traiul, s-au întors împotrivă-le şi le-au smuls, le-au strivit, le-au călcat în picioare, le-au ars spulberându-le cenuşa, lăsând în plinul iubirii victimelor, golul urii şi prădăciunii lor ucigătoare.
- De ce trebuie să se plătească Binele, Frumosul, Adevărul, Dreptatea, Jertfa, Dragostea, cu ură, răzbunare, calomnie şi crimă? Două sunt răspunsurile cele mai adecvate:
- cei răi dau tot ce au mai bun;
- pentru ca Dăruirea celor buni să devină Dar dumnezeiesc.

Eminescu a fost un geniu religios al căutării, dar prin creaţie sa a rămas un geniu creştin-ortodox al Suferinţei: La Junimea era înconjurat de masoni. Familia (căsătoria) i-a fost interzisă de Maiorescu. Nebunia i-a fost inventată. Detractorii l-au diagnosticat cu boli venerice. Sentinţa i-a fost decorată regal. Oculta cu iudele şi Irozii îl răstignesc continuu. Neoepigonii se sinchisesc de Profetul Eminescu ca Bismark-cancelarul, de naţia noastră: „Mă sinchisesc de români ca de paharul meu când este gol. Independenţa românească nu are importanţă decât pentru evreii germani, pe care sunt obligat să-i răsfăţ şi să-i câştig, care îmi pot fi de folos în Germania şi pe care îi plătesc cu bani româneşti"[25]. Observaţia jurnalistului Mihail Eminescu este dar, îndreptăţită şi promtă: „... se spune că puterile judecă foarte drept când e vorba de evreii lor şi că numai noi suntem chemaţi a fi jertfa unei mistificaţiuni"[26]. „Relaţiile lui Bismark în rândul bancherilor evrei, intermediate de G. Bleichroder, ca şi favorizarea constantă a consorţiului prusian Stroussberg- Bleichroder-Hansemann de către cancelar, îi erau bine cunoscute lui Eminescu, întrucât T. Maiorescu şi Th. Rosetti, apropiaţi ai săi, erau implicaţi direct în negocierile purtate la Berlin şi Bucureşti cu importantul bancher. Ulterior, cei doi au fost desemnaţi ca avocaţi ai Societăţii pe acţiuni a căilor ferate române din Berlin, la propunerea părţii germane"[27]. Vârf de Lance la oficiosul ziar al partidului conservator, Eminescu preface „Timpul" în Vremea Plinirii Unităţii naţionale: „Eminescu îşi asumă, ca o profesiune de credinţă, lupta pentru libertatea şi demnitatea Ţării şi a Neamului, intrând în contradicţie (şi chiar în duşmănii ireductibile), atât cu liberalii cât şi cu proprii săi şefi din Partidul Conservator, pentru politica lor de cedare a intereselor naţionale în faţa puterilor străine, a capitalului internaţional şi a francmasoneriei conduse de evrei"[28]. Liderilor masoni ai politicii de subordonare a intereselor naţiunii dacoromâne faţă de privilegiile alogenilor, Titu Maiorescu, Th. Rosetti, P. Carp, etc., care cereau jertfirea unor drepturi naţionalist-suverane, pentru a ne îndrăgi Europa, Mihail Eminescu le ripostează: „... este guvernul atât de naiv să creadă că, prin admiterea la drepturi civile a o jumătate de milion de vagabonzi (aluzie la evrei), teritoriul României devine sacrosant şi, dacă nu s-ar putea menţine un stat apărat de badea Toader, se va putea menţine unul trădat din capul locului de Iţic şi de Leiba?"[29].

Definirea Românului, rostul şi sensul său sunt credinţa şi jertfa-coordonate ale mântuirii Neamului: „Ca neam ori ca individ trebuie să te pui în discuţie, să te înnoieşti şi să tinzi către necurmata ta definire"[30]. Toţi marii luminători au avut pentru Neamul dacoromân o viaţă jertfelnică, dăruită lui Dumnezeu: „În ţara noastră, Biserica a fost unul dintre centrele spirituale ale acestui neam şi n-a făcut deosebire între naţionalism şi evlavie"[31]. Între naţionalismul creştin şi evlavia ortodoxă sălăşluieşte viitorul Dacoromânilor: „Este o ţară de viitor divin... Va avea neamul românesc, o mare misiune... Nu pentru că a avut un Ştefan cel Mare în Moldova, un Mihai Viteazul, pe care îl susţin cu tot sufletul, în Ţara Românească şi un Vlad Ţepeş... Ci pentru că neamul românesc nu a uitat bătaia clopotelor"[32]. Menirea geniului poetic a lui Mihail Eminescu-Râul harului, susură din albia Cerului şi Sânul neamului Dac, curgând limpede şi nesecat din nimbul dăruirii ortodoxe al bucuriei şi profeţiei sale creştine. „Menirea şi ţelul scriitorului creştin este slujirea Cuvântului, să înlesneasă descoperirea în profunzimile Lui a unicului adevăr în manifestările sale infinit de diverse din viaţa pământească a creştinului şi prin aceasta să poarte sufletul creştin pă căile Ortodoxiei, din viaţa vremelnică la viaţa veşnică întru Hristos Iisus, Domnul nostru"[33]. Aşadar, Aura Poetului-Profet Mihail Eminescu odrăsleşte veşnic în noi cu chipul său viu, integru, ager, cu necurmată energie, cu grija şi atitudinea plenară, cu nestinsă frumuseţe, cu zel aprins de luptă şi sacrificiu, cu o neţărmurită putere de a se dărui Naţiei şi Dumnezeului ei.

„Nu se mai poate da o imagine a lui Eminescu, la fel cum nu i se poate face o statuie, sau o judecată îngust critică, deşi numai aici, la noi, în înţelesurile şi subînţelesurile noastre, el este cu adevărat"[34]. „Noi suntem undeva, în iarba moale,/ În spicul copt, în ţarina fierbinte,/ În munţii cu mândrele poieni la poale,/ Noi n-am murit de tot, luaţi aminte!// Noi stăm şi astăzi strajă-ndelungată,/ Sus, sus la ale veşniciei porţi,/ S-aducem iarăşi jertfă neîntinată,/ Luaţi aminte, noi nu suntem morţi![35].
Tuturor Românilor mei dragi: Primiţi-l pe EMIN, îmbrăţişaţi-l şi iubiţi-l permanent!
-------------------------------------------
[23] Monah Atanasie Ştefănescu, Fragmente De Epistole. Bucureşti, Ed. Scara, 2016, p. 171.
[24] Constantin Noica, Introducere La Miracolul Eminescian. Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p. 11, 14, 16, 33, 73.
[25] Catherine Durandin, Istoria românilor. Iaşi, Institutul european, 1998, p. 132.
[26] E. A., X, p. 293.
[27] T. Maiorescu, I, 1936, p. 320-321, citat de George Ene în Eminescu Securitatea şi Siguranţa Naţională a României. Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2014, p. 271.
[28] Ioan Ciama, Eroi şi Martiri Români: Horea, Iancu, Eminescu, Codreanu, Moţa. Timişoara, Ed. Eurostampa, 2015, p. 55.
[29] bid. p. 56.
[30] Duiliu T. Sfinţescu, Răspuns Dat Tinerilor. Ed. Crater, p. 530.
[31] Părintele Sofian. Ed. Bizantină, Bucureşti-2012, p. 628.
[32] Între timp şi veşnicie-Viaţa părintelui Arsenie Papacioc. Suceava, Ed. Accent Print, 2014, p. 218.
[33] Serghei Nilus, Pe Malul Râului Dumnezeiesc Însemnările Unui Ortodox. Vol. I. Trad. din lb. rusă de preot profesor Teoctist Caia. Ed. Doxologia, Iaşi-2015, p. 5.
[34] Constantin Noica, op. cit., p. 115.
[35] Maica Teodosia-Zorica Laţcu, Noi nu suntem morţi!