În Antichitatea greco-romană, grija față de cei plecați din lumea aceasta a fost dintotdeauna una dintre coordonatele esențiale ale vieții religioase. În con­cepția anticilor, moartea nu însemna trecerea în neființă, desființarea persoanei: „Letum non omnia finit” - „Moartea nu le sfârșește pe toate” (Propertius, Elegiae, IV, VII, 1). Aceștia considerau moartea ca pe o trecere într-un alt plan al existenței: morții, locuind sub pământ, continuau să poarte de grijă celor rămași aici, dacă aceștia, la rândul lor, nu încetau să le poarte de grijă, făcându-le astfel din mormânt locuința optimă: „Să-ți fie țărâna ușoară!”/ „Sit tibi terra levis” (Martial, Epigrame, IX, XXIX, 11).

Cel care nu era îngropat era considerat ca fiind fără locuință, rămânând nefericit rătăcitor între cele două lumi (Cf. Fustel de Coulanges, Cetatea antică. Studiu asupra cultului, dreptului și instituțiilor Greciei și Romei, vol. I, Ed. Meridiane, București, 1984, pp. 27-28). Toată literatura antică greco-romană arată că legea îngropării era o datorie divină, lipsa acesteia atrăgea, în mod implicit, pedeapsa din partea zeilor. Lipsa înmormântării îi înfricoșa pe antici mai mult chiar decât moartea; astfel, Antigona acceptă moartea fără nici o urmă de părere de rău, decât să-și lase fratele neîngropat (cf. Sofocle, Antigona, 71-74, p. 106).

Pentru un roman era de o importanță capitală nu doar buna reputație în timpul vieții, ci și amintirea lui după moarte: de aceea, cel mort era așezat într-un monumentum (de la acest substantiv s-a și format cuvântul românesc mormânt), ca cei vii să-și amintească (monere) de el. De aceea, cele mai multe morminte erau situate în preajma porților, a drumurilor principale, a răspântiilor, ca amintirea lor să fie în sufletul, dar și pe buzele celui ce trecea pe lângă acestea (de aceea mormântul avea și un epitaphium, o inscriptio, ce oferea anumite date despre cel înmormântat).

În afara ritualului înmormântării, anticii aveau nenumărate alte îndatoriri față de cei morți, considerându-i pe aceștia zei: „Humanos leto datos diuos habento” (Cicero, De Legibus II, 22). Plutarh susținea, la rândul lui, că potrivit religiei îi socotim sfinți pe morți (Plutarh, Solon, XXI, 1), Homer adaugă că trebuie să aducem rugăciuni ca unor zei neamurilor celor morți: (Homer, Odysseia, X, 526), iar poetul Tibullus nu ezită să o numească sfântă pe o tânără moartă prematur (Tibullus, Elegiae, II, 6, 31).

În acest sens, lumea greco-romană cunoștea foarte multe modalități de a-i comemora pe cei morți: libații, ofrande alimentare, coroane de flori ce găteau mormintele, parfumuri, pe care le vărsau pe morminte, tămâieri, torțe și candele ce luminau mormântul etc. Poetul elegiac latin Propertius îi cerea Cynthiei ca, atunci când va muri, să îi aducă la mormânt miresme și jerb (Propertius, Elegiae, III, XVI, 23-24). Se pare însă că cea mai importantă modalitate de a-l cinsti pe cel adormit a fost ospățul funerar. Ospețele funerare făceau parte din ceremoniile instituționale prin care se cinsteau morții, însă ele nu trebuie văzute ca simple comemorări, ci ca acte religioase cultice, prin care se intra în legătură cu cei din lumea de dincolo, prin care dispărea practic granița dintre cele două lumi, după spusa lui Plutarh, chemându-i pe morți să vină la masă: „îi cheamă pe curajoșii bărbați, cei care au murit pentru Helada, la ospățul și sacrificiul funerar” (Plutarh, Aristides, 21, 5).

Ospețele funerare sunt amintite în cultura greco-romană chiar și în cele mai vechi izvoare literare ale acesteia: de pildă, în Iliada, putem citi cum, la îngroparea lui Patrocles, Ahile adusese libații pentru liniștea acestuia întreaga noapte (Homer, Iliada XXIII, 218-221, traducere în limba română de Dan Slușanschi, Ed. Humanitas, București, 2019, p. 458), sau, de asemenea, în Odysseia, nu putem trece cu vederea celebrul pasaj în care Ulysse, pentru a putea intra în Țara Morților, la hotarele lumii, face un ospăț funerar (Homer, Odysseia, XI, 25-26, traducere în limba română de Dan Slușanschi, Ed. Humanitas, București, 2012, p. 170). Vergilus amintește de aceste ospețe funerare de mai multe ori în opera lui literară (Vergilius, Aeneis, V, 75-80, traducere de Dan Slușanschi, Ed. Paideia, București, 2000, p. 115).

Cinstirea celor adormiți se concretiza, în lumea romană, în două practici religioase, care difereau doar prin extinderea lor socială, confundându-se deseori una cu alta. Este vorba de Parentatio și Parentalia.

Parentatio era un act de cult, care, așa cum ne indică și numele, se adresa, mai întâi, cercului familiei părinților defuncți, din partea copiilor și apropiaților. Cornelius Nepos redă în scrierile sale un fragment dintr-o scrisoare a Corneliei, mama fraților Grachi, în care le cere acestora ca după moartea ei să îi aducă onorurile funerare cuvenite: „Ubi mortua ero, parentabis mihi et invocabis deum parentem” (Cornelius Nepos, Fragments, 12, în On Great Generals. On Historians, translated by J. C. Rolfe. Loeb Classical Library, vol. 467, Harvard University Press, 1929, pp. 328-329). Pornind de la acest text, suntem tentați să definim parentatio ca fiind cultul lui deus parens, cult divin acordat unui strămoș trecut în lumea de dincolo.

Parentatio presupunea sacrificii, ofrande, ospețe și omagii pioase, care erau în uzul tuturor ceremoniilor funebre, fie particulare, fie publice: Funus, Manes, Feralia etc. Această practică familială, parentatio, va trece în cultul public sub forma sărbătorii Parentalia, instituită, se pare, de regele Numa (Ausonius, Parentalia, Préface en prose: „Titulus libelli est Parentalia. Antiquae appellationis hic dies et iam inde ab Numa cognatorum inferiis institutus”). Parentalia a fost doar un ritual, printre multe altele, ce avea în vedere relațiile dintre vii și morți, cinstirea morților luând o mare varietate de forme în timp și spațiu. Totuși, această diversitate a practicilor rituale în cinstirea morților nu diminuează cu nimic rolul principal al Parentaliei atât în societatea, cât și în familia romană.

În ceea ce privește Parentalia, un text fondator pentru cultura latină este acela pe care îl găsim în Eneida lui Vergilius, în care Eneas, eroul troian, este prezentat ca inițiator al Parentaliei. Într-adevăr Eneas, după războiul troian, împlinindu-se un an de la moartea tatălui său, Anhises, aduce jertfe spre liniștea sufletului acestuia (Vergilius, Eneida, V, 55-60, p. 115).

Ovidius, în Fasti, oferă câteva detalii despre desfășurarea Parentaliei. Timp de opt zile, fiecare familie aduce ofrande pe mormintele morților lor. În ziua a noua, ziua Feraliei, ultima zi în care putem liniști spiritele morților (Manes), aducând ofrandele necesare, scrie Ovidiu, se organizează un banchet de sacrificiu, un ospăț, lângă mormânt, pe care îl împărtășesc cu decedatul (Ovidius, Fasti, 2, 569-572). Acest banchet este urmat de sacrificii către zeii Lares, ocrotitori ai familiei, semnificând astfel întoarcerea deplină a celor vii în lumea lor distinctă de cea a morților. Jertfele aduse pe morminte au, mai presus de toate, o valoare simbolică, deoarece, potrivit lui Ovidius, „Parva petunt manes - Manii cer puține” (Ovidius, Fasti, 2, 535). Cele mai frecvente sunt ofrandele de hrană, deoarece, așa cum Ovidius scrie, în timpul Parentaliei, sufletele morților rătăcesc pe lângă morminte și acesta este momentul în care umbra se hrănește cu mâncarea pusă în fața ei (Ovidius, Fasti, 2, 565-566).

Banchetele organizate la locul înmormântării apar ca suport privilegiat pentru comemorarea morților în întreaga antichitate latină. Banchetul, organizat în ultima zi a Parentaliei, ziua Feraliei, este destinat să fie împărțit între cei vii și cei morți, așa cum arată clar cuvintele pe care Petronius le spune prin gura lui Trimalchius. Acesta din urmă, așezat în mijlocul multor oaspeți, după ce s-a stropit cu parfum de nard, declarând că speră că acest parfum care i-a plăcut atât de mult în timpul vieții îi va plăcea la fel de mult după moartea sa, îi invită pe toți cei prezenți să bea ca la o anticipare a propriei Parentalia (Petronius, Satyricon, 78). Multe morminte chiar aveau amenajate un triclinium (sală de mese) spre a se putea pregăti banchetul funerar la mormânt.

Dacă urmașii celor morți încetau sau neglijau în a le oferi ospățul funebru, morții ieșeau din mormintele lor și, auzindu-se în toiul nopții prin gemetele lor, încercau să îi pedepsească pe cei vii, forțându-i să reia ospețele funebre. Aceste lucruri sunt relatate de Herodot, de Eschil, de Plinius cel Tânăr și de Ovidius: „Într-o zi este uitată îndatorirea privitoare la cinstirile aduse morților, și atunci sufletele ies din morminte și se aud alergând și țipând pe străzile orașului și pe câmpiile Latiumului, până când le sunt aduse sacrificii la morminte” (Ovidius, Fasti, 2, 549-556).

Toate aceste credințe și acte de cult sunt întâlnite atât la romani, cât și la greci, ceea ce demonstrează că ele sunt mult mai vechi, iar aceștia le-au moștenit, presupunând astfel un fond religios indo-european comun.

- Va urma -