Încă din timpul lui Tertulian și probabil cu mult înainte de acesta, Biserica creștină își amintea de cei adormiți și la Jertfa Euharistică. Un termen care nu poate fi trecut cu vederea, în acest sens, din vocabularul teologic al lui Tertulian, preluat din cel scripturistic (Cartea Înțelepciunii lui Solomon 2, 1: „non est refrigerium in fine hominis”), este cel de refrigerium, prin care moartea este exprimată ca odihnă în așteptarea învierii, învățătură deja atestată în Noul Testament: „Fericiţi cei morţi, cei ce acum mor întru Domnul! Da, grăieşte Duhul, odihnească-se (requiescant) de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei” (Apocalipsa 14, 13).

Acest termen are un dublu sens, în forma sa verbală (refrigerare) sau nominală (refrigerium). Sensul de bază indică temperatura scăzută, rece, răcoroasă, în timp ce sensul figurat are o conotație teologică, din perspectiva creștină a morții, percepută ca somn, ca ușurare, ca eliberare din arșița lumii acesteia și focul cel veșnic al lumii de dincolo. Nu este greu de înțeles cum a trecut acest termen de la sensul legat de o stare a temperaturii la un sens metaforic, încărcat de un conținut soteriologic, pentru a desemna odihna în Dumnezeu după moarte, la autorii creștini de limbă latină. Principalii termeni ai limbii latine care exprimă această odihnă a mormântului sunt refrigerium/ refrigerare, requies/ requiescere, dormitio/ dormire.

Refrigerium este, pentru creștini, starea de viață veșnică în Dumnezeu, trăită în două faze: prin prima înviere, care este parțială, și a doua înviere, care este totală prin trăirea omului înviat în pacea Împărăției lui Dumnezeu.

Calea spre acest refrigerium este, în învățătura lui Tertulian, jertfa euharistică în zilele aniversare (annuis diebus) ale adormirii (dormitio), pe care cei vii trebuie s-o aducă pentru răposați. Chiar dacă nu avem date despre modul în care era celebrată această amintire anuală în timpul Jertfei Euharistice, este limpede că scopul ei era tocmai acest refrigerium al defunctului, prin care Tertulian înțelegea răsplata unei vieți duse în credință. Ospățul de care se bucură cei adormiți este ospățul euharistic și nu ospățul păgânilor de la Parentalii.

În opera literară a Sfântului Ciprian, termenul refrigerium apare, se pare, de cinci ori. Refrigerium este pentru el un dar pe care Dumnezeu îl acordă omului drept, ca răsplată pentru viețuirea lui virtuoasă, în timp ce omul lipsit de virtuți pri­meș­te pedeapsa, materializată în focul nestins. Prima atestare a acestui cuvânt o găsim în De mortalitate, unde îi îndeamnă pe creștini să înfrunte moartea curajos și pașnic (De mortalitate, XV). Pentru că cei drepți trăiesc o existență virtuoasă, duc o viață de sfințenie pe pământ, ei sunt chemați de Domnul după moartea lor biologică să se odihnească ad refrigerium (la odihna întru răcoare). Starea de refrigerare de care se bucură cei drepți se referă la starea de fericire și pace cerească și nu se referă la un spațiu, care poate fi localizat, întrucât această odihnă are loc în afara unui cadru spațio-temporal. Este starea de pace și odihnă în Dumnezeu. În Scrisoarea LIX, către fratele Cornelius, Sfântul Ciprian, făcând amintire de parabola biblică a Bogatului nemilostiv și săracului Lazăr, „cel așezat la răcoare (in refrigerio) în sânul lui Avraam” (Sfântul Ciprian, Scrisoarea LIX, III, 3, trad. rom. p. 244), folosește același termen, cel de refrigerium, pentru a arăta starea antagonică dintre cei doi, bogatul fiind „pus la cazne, ars de vâlvătăile flăcării arzătoare” (Sfântul Ciprian, Scrisoarea LIX, III, 3, trad. rom. p. 244).

Fericitul Augustin folosește termenul refrigerarium/ refrigerare foarte des, atât în Comentariile la Psalmi, cât și în Predicile sale, clarificând sensul acestui concept atribuindu-i drept sinonim „quies”: „refrigerium propter quietem dicitur” (Aurelius Augustinus, Enarrationes in Psalmos 65, 17). Augustin afirmă, în acest sens, că Sfintele Taine au ca finalitate odihna întru viața veșnică.

Augustin nu se opune a priori banchetelor funerare, această memoria mortuis, adusă de cei vii, însă combate toate practicile imorale pe care le aduc ritualurile Parentaliei, încurajând participarea la Jertfa Euharistică, singurul ospăț capabil să salveze omul de la moartea veșnică. Un text din Confesiunile sale ne oferă mărturia personală a lui Augustin despre practicile mamei sale, legate de Parentatio. Într-adevăr, mama sa, Monica, plecase, într-o zi, la Mediolanum pentru a cinsti memoria morților și a martirilor. Fericitul Augustin relatează următoarele despre acest episod: „Așadar, când a adus la mormintele sfinților (ad memorias sanctorum), așa cum se obișnuia în Africa, fiertură, pâine și vin, și a fost oprită de portar și când a cunoscut că episcopul dăduse această oprire, ea a îmbrățișat porunca atât de evlavios și cu atâta supunere, încât eu însumi m-am ­mirat cât de ușor devenise mai ­degrabă acuzatoare a obiceiului său decât cercetătoare a acelei opreliști. Într-adevăr, spiritul ei nu era ocupat de băutura de vin și nici dragostea de vin nu o stârnea să urască adevărul [...]. Dimpotrivă, după ce a adus un coș cu mâncăruri de sărbătoare, destinate pregustării și împăr­țirii (praegustandis atque largiendis), nu punea mai mult de un păhărel de vin, pregătit după gustul gurii sale, destul de slab, ca să facă gestul demnității, și, dacă erau mormintele răposaților care trebuiau cinstite în chipul acesta ducea chiar acel singur pahar peste tot, ca să-l pună, pentru ca - nu numai slăbit cu multă apă, dar chiar foarte puțin încălzit - să-l împartă cu cei prezenți prin înghi­țituri mici, fiindcă acolo ea căuta evlavia, nu plăcerea (quia pietatem ibi quaerebat, non voluptatem)” (Fericitul Augustin, Confessiones/ Mărturisiri, VI, II, 2, trad. Nicolae Barbu, Ed. IBMBOR, Bucu­rești, 1994, pp. 179-180.).

Sfântul Ambrozie amintea de riscurile necumpătării și confuziei cu ritul păgân al Parentaliei. Măsura sa pastorală viza, în primul rând, evitarea exceselor la aceste ospețe, dar, nu în ultimul rând, și ferirea creștinilor de orice superstiție. Potrivit mărturiei lui Augustin, Monica a arătat ascultare de sfaturile pastorale ale Sfântului Ambrozie, transformând duhovnicește ofrandele pe care le aducea pentru memoria sanctorum. Monica, aflând din gura portarului cimitirului că Sfântul Ierarh Ambrozie, Episcopul Mediolanului, „acel prea strălucit predicator și fruntaș al evlaviei poruncise să nu se mai facă aceste lucruri nici de aceia care le făceau trezi, ca să nu se dea bețivanilor vreo ocazie de a se certa, iar pentru că acele practici erau foarte asemănătoare cu «sărbătorile răposaților la păgâni» (et quia illa quasi parentalia superstitioni gentilium essent simillima), s-a abținut cu plăcere și, în loc de un coș plin de fructe ale pământului, se deprinsese să aducă la mormintele martirilor (ad memorias martyrum) o inimă plină de dorințe mai curate, pentru ca să dea celor lipsiți ceea ce putea și, în acest mod, să celebreze cuminicarea Trupului Domnului (sic communicatio dominici corporis illic celebraretur), pentru imitația Căruia s-au jertfit și au fost încununați martirii (cuius passionis imitatione immolati et coronati sunt martyres)” (Fericitul Augustin, Confessiones/ Mărturisiri, VI, II, 2, p. 180).

Cultul funerar pe care Monica îl aducea morților și martirilor eviden­țiază două rituri păgâne legate de această Parentatio: pregustarea ofrandelor și împărțirea ofrandelor. Augustin prezintă ofranda mamei sale ca exemplară tocmai prin simplitatea și sobrietatea ei, întrucât singura sa preocupare era pietas defunctorum, evitând orice exces. Sintagma „amputanda consuetudine” (obicei care trebuie tăiat) relevă clar excesele care existau în practica ritualului pietas defunctorum pe vremea Fericitului Augustin. Putem adăuga în acest sens o mărturie răsăriteană care eviden­țiază prevederile Bisericii din Antiohia împotriva exceselor din timpul meselor funerare, cuprinse în așa-numitele Constituții Apostolice, alcătuite în jurul anului 380, ceea ce ne face să credem că excesele legate de ospețele funerare nu erau ceva accidental, doar la Roma, Mediolanum sau Carthagina, ci în tot Imperiul greco-roman. Astfel, după ce sunt amintite zilele când trebuie pomeniți cei răposați: „Să se prăznuiască (ἐπιτελείσθω) cea de-a treia zi a celor adormiți (τῶν κεκοιμημένων) în psalmi și rugăciuni din pricina Celui ce S-a sculat a treia zi, a noua zi spre aducere aminte a celor ce au rămas și a celor adormiți (ὑπόμνησιν τῶν περιόντων καὶ τῶν κεκοιμημένων), a treizecea zi, după vechiul exemplu (κατὰ τὸν παλαιὸν τόπον), căci astfel l-a jelit pe Moise poporul, și împlinirea unui an spre amintirea (pomenirea) acestuia (καὶ ἐνιαύσια ὑπὲρ μνείας αὐτοῦ) (Constituțiile Apostolice VIII, XLII, 1-4, în „Sources Chrétiennes”, vol. 336, pp. 258-261), se menționează faptul că din averea răposatului trebuie făcută pomană spre amintirea lui (Constituțiile Apostolice VIII, XLII, 5, pp. 260-261), se atrage atenția asupra faptului că ospețele funerare trebuie aduse cu bună cuviință, cu mode­rație, fără excese: „Dar când sunteți chemați spre amintirea (pomenirea) lor (μνείαις αὐτῶν), să mâncați cu bună rânduială și frică de Dumnezeu (μετὰ εὐταξίας ἐστιάσθε καὶ φόβου Θεοῦ) ca unii care aveți puterea să și mijlociți (πρεσβεύειν) pentru cei ce s-au mutat dincolo (ὑπὲρ τῶν μεταστάντων)” (Constituțiile Apostolice VIII, XLIV, 1, pp. 260-261).

- Va urma -