Imanenţa lui Dumnezeu. Întruparea - un început şi premisă a mântuirii şi îndumnezeirii omului

Întruparea şi îndumnezeirea, pentru unii Sfinţi Părinţi, sunt noţiuni şi realităţi care se implică reciproc în spiritualitatea creştină ortodoxă. Firea omenească a Mântuitorului Hristos a intrat într-un proces de îndumnezeire treptată de la întrupare până la înviere, când  s-a umplut deplin de energiile îndumnezeitoare ale Duhului Sfânt, dar numai după învierea Sa. Îndumnezeirea firii omeneşti, deşi dată în întruparea Sa, este realizată şi progresiv, de-a lungul întregii Sale vieţuiri pământeşti, prin patima, jertfa pe Cruce, înviere şi înălţare[1].

Teologic, imanenţa lui Dumnezeu este afirmată în Ortodoxie prin prezenţa harului – energiilor necreate divine care susţin1 Universul întreg făcându-se punte de trecere peste „prăpastia” transcendenţei lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa. Este afirmată astfel în chip paradoxal deopotrivă transcendenţa şi imanenţa lui Dumnezeu. Dacă transcendenţa se referă în special la natura Sa, despre care omul nu poate ştii nimic, imanenţa se exprimă atât prin harul dumnezeiesc, cât şi prin concretul Întrupării Fiului lui Dumnezeu din care ne împărtăşim până la sfârşitul veacurilor prin jertfa euharistică.

Harul ce ni se dă, există, înainte de a ni se da, în plenitudinea lui în omenitatea lui Hristos în care s-a revărsat energia necreată a Dumnezeirii  Lui. Harul ce ne vine de la Hristos, fiind energie nedivizată a fiinţei dumnezeieşti, uneşte pe credincios nu numai cu Hristos şi cu persoanele Sfintei Treimi, ci şi întreolaltă. Iar legătura noastră ontologică cu Mântuitorul Hristos se realizează şi se întăreşte prin Duhul Său cel Sfânt.

Îndumnezeirea firii omeneşti din persoana Mântuitorului este dată chiar în Întrupare, dar se arată şi se afirmă treptat de-a lungul timpului, pe pământ. Dumnezeu coboară în lume şi Se întrupează, rămânând în continuare Dumnezeu adevărat şi făcându-Se om adevărat, întru toate asemenea nouă, afară de păcatul strămoşesc (Fil.2, 6-7) şi omul care rupsese dialogul cu El se ridică spre plenitudinea vieţii dumnezeieşti, devine „dumnezeu”după har, penru că unirea celor două firi: dumnezeiască şi omenească, în ipotasul Logosului, adică a Fiului întrupat, a fost hotărâtă încă din veci în sfatul lui Dumnezeu, căci aceasta a fost scopul ultim pentru care lumea a fost creată din nimic[2].

Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu a ridicat în om chipul dumnezeiesc la deplina lui actualitate, adică la deplina lui comunine cu Dumnezeu şi cu semenii umani[3], căci prin întrupare are loc nu numi o refacere ontologică, ci şi o înoire şi o creştere ontologică a chipului dumnezeiesc aflat în om.

Altfel, Fiul lui Dumnezeu rămâne cu această calitate şi atunci când se întrupează, iubirea Sa filială faţă de Tatăl umplând umanitatea Sa. Dar prin umanitatea Sa, care astfel este şi a noastră, se umple de iubire filială întreaga fire în mulţimea ipostasurilor sale, iar chipul nostru devine tot mai mult chipul lui Hristos, adică după chipul Cuvântului întrupat, deci „făptură nouă”.(II Cor.5, 17)[4].

Prin Întrupare Mântuitorul Hristos „se face ontologic firea umană asumată” şi anume o reface, cum spune acelaşi Sfânt Maxim- „în conformitate cu ea însăşi”, căci „devenind om am păstrat liberul arbitru în impasibilitatea păcii cu natura”[5]. Deci, Fiul lui Dumnezeu întrupându-Se a luat firea omului, cu cele trei facultăţi ale sufletului: minte(raţiune), simţire şi voie liberă. Dar în Hristos, există atât o voinţă şi o lucrare divină cât şi o voinţă şi lucrare omenească care supun voinţei divine[6]. Libertatea cu care este înzestrată firea omenească, deci şi voinţa, este una din caracteristicile esenţiale ale chipului dumnezeiesc din fiecare şi se referă la sufletul omului, dar în strânsă legătură cu trupul. În ele se mişcă multe impulsuri, sub influenţa diferitelor împrejurări, dar principal este că socotinţa şi alegerea, să se conformeze raţiunii firii integrale.

Persoana umană, mişcându-Se în conformitate cu firea din sine şi din alţii, se mişcă în conformitate cu voia lui Dumnezeu, prin puterea iubirii care izvorăşte de la Dumnezeu Cel în Treime. De aici, rezultă că Dumnezeu a creat pe oameni înzestraţi cu o voinţă, care este ajutată de iubirea Lui ca să se dezvolte în unitate între ei şi cu El. Atunci când însă oamenii au fost mânaţi de unele impulsuri unilaterale din ei, sub atracţia unor aspecte ale lumii, văzute unilateral, au ajuns la socotinţe şi alegeri contrare unităţii dintre ei şi cu Dumnezeu[7].

Prin întrupare a avut loc o reînoire ontologică, precum şi una morală, datorită:

- în primul rând, restabilirii şi aprofundării cunoaşterii lui Dumnezeu, prin redescoperirea raţiunilor divine aşezate în lucruri, în făpturi, de către Logos, încă de la început şi prin susţinerea lumii,săvârşită prin înoirea şi îndumnezeirea firii umane din ipostasul Logosului întrupat ;

- n al doilea rând are loc o refacere şi o creştere a conţinutului cunoaşterii lui Dumnezeu Cel în Treime şi prin descoperirea directă a lui Dumnezeu în Cuvântul Întrupat: „Şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (In. 1, 14).

Mântuitorul Histos este persoana Care cuprinde în Sine totul, de la Dumnezeire până la materia îndumnezeită a cosmosului, prin firea omenească, legată organic cu ea prin Trupul Său. Şi prin primirea Lui în ei, înşişi, oamenii îşi realizează aspiraţia lor de cuprindere a Totului şi de îndumnezeire prin ei a cosmosului.