În 2009, la Editura ALEXIS, în Bucureşti, a apărut o carte uluitoare: „Dorel Zaica şi ucenicii săi - Redevenirea omului". Vă implor să cumpăraţi această carte, mai ales părinţii, învăţătorii şi profesorii. Dacă nu aveţi încredere în mine, vă rog să vă încredeţi în ce se scrie despre prof. Zaica şi cartea sa: „... marele merit al artistului şi profesorului Dorel Zaica este nu numai a fi scos la lumină străfulgerările de spirit şi de spirit artistic al copiilor, ci de a fi inventat înainte de asta, mecanismele în stare să le declanşeze. În ultimă instanţă, este vorba de o aplicare îndelungată şi riguroasă a maieuticii socratice în aria copilăriei şi a artei: mai important decât cel ce răspunde este cel care pune întrebări. Iar Dorel Zaica pune întrebări de treizeci şi patru de ani, mii şi mii de întrebări, care mai de care mai ingenioase şi mai sugestive, întrebări care ele însele, puse una sub alta, ar putea fi citite ca nişte nesfârşite poeme, întrebări atât de încărcate de efervescenţa propriei inventivităţi şi în acelaşi timp, de emoţia curiozităţii răspunsurilor, încât acestora nu le rămâne decât să strălucească emoţionate la rândul lor, şi de frumuseţea întrebării, şi de tensiunea aşteptării. (...) Nu pun acum în discuţie creativitatea copiilor, ci posibilitatea influenţării acestei creativităţi prin maieutică. Faptul că sâmburele poeziei (nu numai în sensul de esenţă a tuturor artelor) se ascunde în fructul perisabil, din păcate, al copilăriei, este o axiomă căreia Brâncuşi, de exemplu, i-a depănat ultimele consecinţe spunând că „atunci când am încetat să fim copii am murit de tot". Ei bine, nici profesorul Zaica, nici elevii lui n-au încetat să fie copii şi sunt mai vii decât s-ar putea închipui" - („Dorel Zaica şi ucenicii săi" pag. 216)

Ion Zubaşcu: „Profesorul Dorel Zaica din Bucureşti, este, mai mult decât sigur, cel mai consecvent experimentator din învăţământul românesc, o vedetă a tehnicilor de creativitate şcolară a cărui popularitate s-a consolidat de-a lungul celor treizeci şi cinci de ani de când lucrează, pe măsură ce creaţiile copiilor lui circulau în medii, ca nişte veritabile perle ale inocenţei şi imaginaţiei. (...)...într-o anumită perioadă celebrul actor şi cântăreţ Florian Pittiş, recita din textele copiilor lui Zaica în spectacole cu mii de oameni în săli de sport şi pe stadioane, cu succes garantat. Dorel Zaica – primul explorator de creativitate din România – a rămas şi ultimul mohican al unui demers căruia viitorul învăţământului românesc îi va rezerva, cu siguranţă, întreaga sa muză" (p. 94). Cel de la care am aflat despre cartea lui Zaica este Dan C. Mihăilescu – „omul care aduce cartea". Întotdeauna este foarte important ceea ce spune el despre o carte. „Numai înţelepciunea bătrâneţii şi inocenţa copilăriei pot sintetiza, în câteva cuvinte, acele esenţe care, altminteri, gânditorului comun i-ar solicita capitole de carte. Numai copilul, - fiinţă pură, transparentă, încă aproape de origini - poate să adune ca un călugăr zen, ca un sufist sau un sihastru din Pateric (experţi, aceştia, nu în începuturi, ci în sfârşituri) munţi de experienţe practice sau morale într-o sintagmă de-o plasticitate şi-o substanţă care taie răsuflarea şi te încremeneşte în revelaţie". (p.96). Veţi fi fiind, desigur curioşi să ştiţi mai multe despre profesorul Dorel Zaica, despre felul cum lucra el cu copiii, despre „Experimentul Zaica", despre faptul că în spatele faimoaselor lui performanţe au fost zeci de ani de muncă uriaşă ş.a.m.d. . O mică parte despre aceste date o aflăm din confesiunile pe care însuşi profesorul le face la începutul acestei cărţi. „...am pus ani de zile întrebări copiilor, la început cât mai variate, apoi clasificate pe domenii care cuprind şcoala, familia, timpul liber, jocul, deci tot ceea ce e legat de universul lor imediat. Imediat după Revoluţie, s-a găsit prilejul de a-i chestiona şi pe teme religioase. Dar nu m-am putut repezi imediat pe acest nou tărâm, deoarece primele întrebări pe care mi le-am alcătuit aveau stângăcia lor. Cel care pune întrebări, trebuie să ştie să rostească gândurile respective, termenii aceia trebuie înţeleşi. De frică să nu fac tot felul de gafe, am început să citesc. Şi am descoperit cea mai minunată literatură, încărcată de înţelepciune. Dacă am cunoaşte cu toţii această literatură şi am începe să mergem mai des la biserică, sunt convins că nu ar mai exista maldărele astea de mizerie din jurul nostru. Copilul e între diavol şi Dumnezeu, căci filmele de la televizor şi jocurile de pe calculator sunt curse diavoleşti la tot pasul copiilor. Ce frumos a răspuns un copil când l-am întrebat: „Oare de ce boală suferă adulţii care fac legile, de nu se gândesc că ar trebui să interzică filmele violente, pe care copiii găsesc prilejul potrivit să le vadă?" Şi aici nu e vorba de ţara noastră, ci de o problemă globală. Trudeşti o viaţă întreagă, într-o instituţie şcolară sau ca părinte, să creşti copilul cum trebuie şi vine cineva care face un film de „scârboşenii" şi-ţi distruge toată munca. Răspunsul copilului a fost: „Aceşti oameni care fac filmele şi care sunt lăsaţi să le facă suferă de boala de nemaitrezire".

M-am gândit imediat la Goppo, la omuleţul lui, care aleargă dintr-o parte în alta a globului strigând: „Treziţi-vă, treziţi-vă!" Aşadar, nouă, adulţilor, ne trânteşte un copil un asemenea răspuns prin care să ne scuture, să ne trezească la realitate, pentru că suntem cu toţii nişte adormiţi, nu mai avem habar la ce consecinţe teribile duc aceste forme de manifestare, chipurile, de cultură." (...) „Când am ajuns să adun material legat de credinţă, după cum vă spuneam, m-am apucat să citesc o serie întreagă de cărţi, fiindcă eu nu am beneficiat de o educaţie religioasă, din cauza vitregiilor epocii comuniste. Şi atunci, mi-a venit ideea ca eu să mă axez nu pe lecţii de religie propriu-zise, deoarece eu nu sunt un astfel de dascăl, ci pur şi simplu pe ceea ce cred copiii despre Casa Domnului, despre Cruce, despre Iisus Hristos, despre Maica Domnului etc. Şi aşa m-am trezit gratulat cu nişte minuni de gânduri. „Spune-mi, dacă ţi-ar ieşi Maica Domnului în cale, ce ai face? Cum ai reacţiona?" Iar copilul mi-a răspuns: „Dacă s-ar întâmpla această minune, eu aş întreba-o repede cum e să fii Maica lui Dumnezeu? Care e trăirea ei? Să-mi povestească ea, în persoană." Sunt foarte multe gânduri fermecătoare pe care ei le pot spune, dacă îi provoci. Însă, noi nu prea îi provocăm, şi nu ştiu de ce. Nu prea ieşim din tiparele noastre scolastice". (...) „În momentul în care te simt că eşti foarte cald, foarte apropiat, atunci ei se dezvăluie în toată plinătatea structurii lor... Şi de aceea, profesorul de religie are un rol extrem de important în a identifica tot ceea ce copilul ţine în el, din timiditate." „...cu puţinele informaţii care le primesc, cu ceea ce observă în jurul lor, începe să se pună în mişcare intuiţia, pentru a se putea descurca graţie conexiunilor pe care le fac în căpşorul lor. Dar uzina aceasta e fantastică. Nici nu bănuim ce e în capul lor, în acele momente. Creierul e pus la o treabă fabuloasă. (...) Toţi oamenii mari au avut imaginaţie de copii. Artiştii, savanţii, păstrându-şi ori redescoperindu-şi creativitatea copilăriei, ajung la o fază în care din nou îşi „incendiază" propria imaginaţie. Scriitorul ajunge să scoată un roman de parcă cineva i-ar dicta tot felul de întrebări, pentru că, prin antrenament, el reuşeşte să se reîntoarcă la ritmul acela fantastic al copilăriei. Prin aceste discuţii îndelungate – căci am avut în vizor copii începând cu vârsta de 4 ani şi i-am îndrumat până la 15 ani – ei au ajuns la capacităţi nebănuite şi neîntâlnite la alţi copii, căci orice tip de gimnastică lasă urme, duce la nişte performanţe. Aşa mi-a venit ideea să adun exerciţiile de creativitate, ca proiecte ale unor viitoare manuale de educare a creativităţii. Dacă le-aş preda, mi-ar lua trei ani şi ar constitui o nouă disciplină şcolară. Când m-am apucat să fac exerciţii şi să le pun în aplicare, am descoperit cum copiii inventează cu o uşurinţă formidabilă. Cu privire la textele religioase, surpriza a fost fantastică, deoarece am descoperit frapante similitudini între gândurile copiilor şi cugetările Sfinţilor Părinţi. Deşi, la început, mi s-a părut un fapt inexplicabil, apoi am aflat că Dumnezeu grăieşte prin copii. Şi mă tot întreb dacă nu cumva ar trebui să stăm de vorbă mai mult cu copiii, ca astfel să ni-L apropiem şi mai mult pe Dumnezeu" (pp.4-7).
Voi nota mai jos câteva cugetări şi gânduri ale acestor copilaşi formaţi la Şcoala lui Dorel Zaica:
„Cred că pot fi de folos gândurile noastre scrise aici, pentru ca oamenii adulţi să se uite prin geamul cărţii să-şi vadă copilăria" (Paul Păun, 12 ani)
„Curcubeul este topoganul îngerilor şi atunci trebuie să fie ca un arc." (Victoria Ecaterina Lupşor, cls. a V-a, 11 ani şi 2 luni)
„Aureola stă în cerc în jurul capului la sfinţi, fiindcă ea reprezintă bunătatea, fără colţuri, fără opriri." (Cristian Hurmunzi, cls. a VI-a, 12 ani)
„Diferenţa dintre sfinţi şi îngeri este că sfântul îţi dă un nume iar îngerul te ajută să-l păstrezi sănătos." (Iuliana Matei, cls. a VIII-a, 14 ani)
„Icoanele sunt portrete de familie ale lui Dumnezeu." (Ana Maria Badea, cls. a VII-a, 13 ani şi 4 luni)
„Crucea şi rugăciunea sunt un fel de arme cu gloanţe de bunătate la care diavolul nu are cum să se apere, că nu are vestă antiglonţ pentru aşa ceva" (Deniz Ali, cls. a V-a, 11 ani şi 6 luni)
„ Unii oameni nu putrezesc după ce mor, fără să fie îmbălsămaţi, pentru că trupurile lor au fost băgate în pământ cu cerul în ei" (Sabina Dalbu, cls. a VI-a, 12 ani şi 7 luni)
„Avocatul apărării noastre la judecata de Apoi este iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni" (Anca Mateescu, cls. a VIII-a, 15 ani şi 2 luni)

Ce ziceţi de aceste minunate şi curate gânduri ale acestor copii? „Nu este de-a dreptul scandalos că, în instituţiile de învăţământ în care noi facem o serie întreagă de antrenamente pentru memorie, pentru logică, atenţie, musculatură, neglijăm una din cele mai fascinante capacităţi a omului: creativitatea?" se întreabă pe bună dreptate Dorel Zaica. Cu ani în urmă, într-o staţie de autobuz, o mamă îmi relata foarte mândră despre „virtuţile" fiului ei. Era iarnă, trecuseră sărbătorile.
„- I-a făcut-o părintelui când a venit cu botezul. N-a vrut, n-a vrut şi pace. Când a dat părintele să-l boteze şi să sărute crucea, a zâmbit cu dispreţ, a dat din cap şi i-a zis că el nu serveşte aşa ceva. Ştiţi, îl citeşte pe Cioran, deşi nu e decât în clasa a VIII-a", mi-a mai spus victorioasă mama. Îi cunoşteam foarte bine pe părinţii băiatului, iar el, băiatul, era exact după chipul şi asemănarea lor.
Mi-au venit în minte versurile lui Vasile Militaru: „Pe copil să-l ţii în frâne,/ De vrei, om, la toţi să placă;/ Nu-l lăsa orice să-ngâne, Nu-l lăsa orice să facă;/ Nu-l lăsa după plăcerea-i,/ Unde vrea el să se ducă.../ Din acelaşi lemn se scoate/ Şi icoană şi măciucă."
- va urma-