Este tinereţea un obstacol în calea succesului, în calea realizărilor pe care şi le doreşte omul? Nicidecum! Numai tumultul tinereţii este propriu sublimului. „A fi tânăr înseamnă a fi oţel. A privi totul în faţă.[...] Când eşti tânăr numai există nimic între Dumnezeu şi lume, decât fiinţa ta" (Camil Petrescu). Sub Ludovic al XIV-lea, vârsta medie ca să fii primit între nemuritorii Academiei Franceze era cea de 25 de ani. Napoleon cu generalii săi de 25 de ani, au frământat şi au zguduit Europa din ţâţâni. În vreme ce mulţi tineri visează la o simplă şcoală militară, Alexandru cel Mare purcede pe drumul cuceririi celui mai mare imperiu al pământului. Hanibal devine cel mai temut duşman al Romanilor la aceeaşi vârstă fragedă la care Tit a asediat Ierusalimul. Roma este întemeiată de doi tineri – care hrăniţi de o lupoaică – trag cu plugul peste Cartagina. Descartes, la 23 de ani a descoperit metoda aplicării algebrei la geometrie. Leibnitz, la 17 ani scrie o teză despre principiul individuaţiunii; la 23 de ani scrie „De arte combinatoria", iar când avea numai 18 ani născocea ideile elementare în filozofie, care să-i îngăduie descoperirea adevărurilor prin simple combinaţii logice. La 25 de ani Berkeley, a compus „teoria viziunii"; Hume la 20 de ani „Tratatul asupra naturii omeneşti". Schiller a scris în tinereţe opere filosofice şi teatru. Pascal, la 12 ani a creat matematicile; la 16 ani a compus cel mai savant tratat asupra conicelor din vechime; la 19 ani a alcătuit maşina de calculat; la 23 de ani a dovedit greutatea aerului, înlăturând una din cele mai mari erori ale fizicii antice. Racine dăruieşte lumii capodopera Andromaca la 23 de ani. Între 17 şi 19 ani, Bernini ciopleşte în marmură cele mai frumoase opere. Aurel Vlaicu născoceşte şi cucereşte văzduhul cu „maşina lui de zburat" la o vârstă foarte tânără. După ce termină liceul, Kogălniceanu scria istoria Ţării. La 17 ani Odobescu scria despre artă cu pricepere omului matur, iar la 30 de ani Nicolae Bălcescu ne oferă ca model de armonie şi perfecţiune opera istorică. Şi exemplele pot continua. Rămâne iarăşi ca un exemplu celebru, cel din Biblie, din Vechiul Testament, Cartea III Ezdra cap.3 si cap.4.

Trei tineri din garda regelui Darius, care-l păzeau pe rege au zis unul către altul: Să spunem fiecare dintre noi câte un cuvânt, să vedem al cui va fi mai tare, iar al cărui cuvânt va fi mai înţelept, aceluia îi va da regele Darius daruri şi laude mari. Fiecare scriind cuvântul său, l-a pecetluit şi l-a pus sub perna lui Darius. Când s-a deşteptat împăratul, a deschis scrisorile şi a citit. Unul scrisese: mai tare este vinul. Al doilea scrisese: mai tare este regele. Iar al treilea scrisese: mai tari sunt femeile, iar mai presus de toate este ADEVARUL! Desigur, în Biblie, totul este pe larg, dar eu voi nota numai ce spune al treilea tânăr, pe nume Zorobabel: „O, bărbaţilor! Drept este că cel mai mare este regele şi mulţi sunt oamenii, şi tare este vinul! Dar cine îi stăpâneşte sau cine domneşte peste ei? Au nu sunt femeile? Femeile au născut pe rege şi pe tot poporul care stăpâneşte marea şi pământul. Şi din ele sau născut şi acestea au crescut pe cei ce sădesc viile, din care se face vinul. Ele fac îmbrăcămintea oamenilor şi tot ele prilejuiesc mărirea oamenilor...[...] Şi mai mult iubeşte omul pe femeia sa, decât pe tatăl său şi pe mama sa. Şi mulţi şi-au ieşit din minţi din pricina femeilor şi au ajuns robi pentru ele. Şi mulţi au pierit, au greşit şi au păcătuit din pricina femeilor. Şi acum nu-mi credeţi mie? Cu adevărat mare este regele în puterea lui şi toate ţinuturile se tem a se atinge de el. Dar eu l-am văzut pe el ( pe rege) şi pe Apamina, fata lui Bartac, cel cu faimă, concubina regelui, şezând de-a dreapta regelui. Ea a luat diadema de pe capul regelui şi punând-o pe capul său, da palme regelui cu stânga. Şi la acestea, regele, se uita la ea cu gura căscată; şi dacă ea râdea cu el, şi el râdea, şi dacă ea se supăra pentru ceva, el o măgulea ca să se împace cu el. O, bărbaţilor! Cum nu sunt tari femeile, de vreme ce fac aşa? Atunci regele şi dregătorii sau uitat unul la altul. Şi a început a grăi şi despre adevăr. O, bărbaţilor! Tari sunt femeile. Mare este pământul şi înalt este cerul şi iute la alergat soarele...(...) Dar adevărul este şi mai mare şi mai puternic decât toate. (...) Nedrept este vinul, nedrept este regele, nedrepte sunt femeile, nedrepţi sunt toţi fii oamenilor şi nedrepte sunt toate lucrurile lor...(...) Iar adevărul rămâne şi este tare în veac şi trăieşte şi domneşte în veacul veacului.(...) Binecuvântat să fie Dumnezeul adevărului!"

Lăudat şi preamărit de împărat, tânărul Zorobabel mulţumeşte lui Dumnezeu de la care a primit înţelepciune. Această apologie a Adevărului, este opera unui tânăr. Legat de Adevăr, ar mai fi de adăugat un lucru foarte important: La Ioan cap.14, vers.6, Iisus spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa". Recomand tinerilor un lucru fundamental: să-L caute pe Iisus şi să-L urmeze. În '77, am cumpărat din „Librăria Eminescu" – Bucureşti – „poemele" lui George Lesnea, cel care a tradus pe marii poeţi ruşi: Esenin, Lermontov şi Puşkin. În acelaşi an, am avut marea plăcere să-l cunosc personal şi la întrebarea mea: care este secretul pentru a reuşi să scrii poezie de calitate, mi-a răspuns: „poetul este un constructor şi la zidul pe care-l ridică n-are voie să bage material prost."
Deschid volumul „Poeme" şi aleg o poezie pentru tineri, dar nu numai:
Pisanie: Când soarta vi-i crudă/ Sub norii ce gem/ Când fruntea asudă/ Şi anii-s blestem,/ Când viaţa vă minte,/ Muşcând pân' la os:/ Păşiţi înainte/ Cu Domnul Hristos.// Oriunde v-aţi duce,/ Pe mări, pe pământ,/ De staţi la răscruce,/ De plângeţi sub vânt,/ De-i jalea răsuflet/ Prin bezna de jos:/ Purtaţi-L în suflet,/ Pe Domnul Hristos.// Sub val de năpaste,/ Sub zbucium, sub chin,/ Cu sulinţa-n coaste,/ Cu limba-n venin,/ Târâţi de vâltoare,/ Izbiţi de ponos:/ Găsiţi alinare/ La Domnul Hristos.// Din oarba neştire,/ Din crâncenul hău,/ De vreţi izbăvire/ De tot ce e rău/ Ca flacăra-n sfeşnic,/ Cu gândul duios:/ Rugaţi-vă veşnic/ Lui Domnul Hristos. [1]

Tot prin evanghelistul Ioan, cap.8 vers.12, Iisus Hristos mai spune: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce-mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii." Lumină şi întuneric. Sunt şi alţii care spun că ei sunt lumina lumii, dar ei slujesc pe prinţul întunericului, duhului cel rău. Iată ce ne avertizează tot Ioan evanghelistul: „Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume.(...) Orice duh care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine, şi acum este în lume [2]

De asemenea şi Sf. Apostol Petru: „Dar au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi tăgăduind chiar pe Stăpânul care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor o grabnică pierire! Şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite, şi din pricina lor calea adevărului va fi hulită". [3]

Logic, nu există o învăţătură a lui Hristos fără Hristos. Ce se poate întâmpla cu cei care se abat şi cei care se rup de Adevăr şi de Lumină?

Îmi vin în minte mai multe exemple, dar, socotesc că cel mai potrivit este al părintelui Jurcan. „...fiind preot duhovnic, au venit la mine doi părinţi cu disperarea în priviri, spunându-mi că au o problemă foarte gravă şi îmi cereau să fac rugăciuni la sfântul altar pentru familia lor. Aveau două fiice, ajunse la vârsta maturităţii, de la care aşteptau o hotărâre pentru viaţă, dar din păcate cei doi părinţi „de modă veche" nu le mai puteau înţelege. Ce se întâmplase? Fetele intraseră într-un grup de yoghini, sub conducerea unui „maestru", căruia îi plăcea să i se spună „guru", care le depersonalizase, abătându-le de la scara lor valorică anterioară, pe care o primiseră prin educaţia părinţilor, oferindu-le o altă optică axiologică, care contravenea bunelor relaţii de familie. Fetele nu-şi mai ajutau părinţii la nimic prin casă, comunicau foarte puţin cu ei, stăteau mai toată ziua cu ochii aţintiţi pe nişte desene inexplicabile (...) Stăteau mai toată ziua „cu picioarele strânse sub ele", în concentrare. Şcoala devenise ceva superfluu pentru fete deoarece adevăratul scop al vieţii lor era eliberarea de încătuşarea materiei, de legea Karmică. Ba mai mult, spre disperarea părinţilor, ca un apogeu al deviaţiei comportamentale, începuseră să-şi consume propria urină, dându-le explicaţii părinţilor despre caracterul purificator al urinei, pentru că aşa le explicase lor „guru". (...) Părinţii asistau neputincioşi la distrugerea sufletească a fiicelor lor, sub comanda unui guru care devenise un „dumnezeu" pentru ele". [4]

„Guru": maestru spiritual, care înlătură întunericul. „Gu" = întuneric, şi „ra" = lumină.

Prin rugăciunile părinţilor şi ale Bisericii, cele două fete au fost recuperate, dar, sunt destule exemple când nu se mai poate face nimic, când este prea târziu. Acolo unde nu este Dumnezeu, este un întuneric bântuit de duhuri rele, un întuneric care te poate strivi. Să-i facem pe tineri să simtă duhovniceşte, să vadă şi să audă duhovniceşte. Părintele Galeriu spunea: „până mintea nu ia foc, nu poate gândi la Dumnezeu; până ochiul nu ia foc, nu poate vedea pe Dumnezeu; până limba nu ia foc, nu poate vorbi despre Dumnezeu; până urechea nu ia foc, nu poate să-L audă pe Dumnezeu". Pentru o ilustrare mai bună a celor spuse, iată o povestire cu tâlc: Un călugăr a fost nevoit a merge într-o bună zi, într-un oraş mare, însoţit fiind de o rudenie a sa. În mijlocul vacarmului citadin monahul a pretins că a auzit un greier, deşi tovarăşul său de drum nu l-a crezut. Trecând strada şi căutând atent sub un copac, călugărul a găsit greierele, spre stupefacţia rudei sale.
Trebuie să ai un auz supraomenesc!
- Nu. Urechile mele nu sunt diferite de ale tale. Totul depinde însă de ce asculţi cu ele.
- Nu se poate! Eu n-aş auzi un greier în acest zgomot!
- Depinde de ceea ce e important pentru tine. Să facem o demonstraţie. Apoi monahul a scos câteva monede pe care le-a lăsat să cadă discret pe asfaltul trotuarului. Pe dată, cu tot zgomotul asurzitor al oraşului, toţi oamenii dinprejurul lor şi-au întors capetele speriaţi că banii căzuţi erau ai lor.
Înţelegeţi acum? Totul depinde de ceea ce este important pentru oameni...
Dacă privim şi ascultăm zilnic ştirile morbide şi gâlcevitoare ale televiziunilor, urechile noastre se vor fixa doar pe ceea ce este urât şi rău. În felul acesta se induce frică şi astfel devenim temători şi neputincioşi! După care spunem: e greu, oamenii sunt răi, trăim într-o lume nesigură şi urâtă, în care nu mai poţi avea încredere în nimeni şi nimic...Iar între timp greierii cântă, frunzele foşnesc, apele curg...iar noi nu le auzim.
„Şi prin vuietul de valuri,/ Prin mişcarea naltei ierbi,/ Eu te fac s-auzi în taină/ Mersul cârdului de corbi..." (M. Eminescu)
(Din lumea credinţei, iunie 2011, p.42)

[1] George Lesnea – Poeme - Edit. Junimea – Iaşi – 1977, p.274
[2] Epistola I Ioan, cap.4, vers.1 şi 3
[3] II Petru, cap.2, 1-2
[4] Emil Jurcan – Maestrul oriental şi duhovnicul creştin – Ed. „Reîntregirea" – Alba Iulia – 2002, pp. 6-7.