Cea mai demnă căutare a omului este eternitatea, în sensul ei de proiecţie atemporală e existenţei. Unii dintre cei mai inteligenţi s-au mulţumit în schimbul ei cu surogate impersonale, ca monumente ale minţii, sisteme politice, sau pur şi simplu temple ale plăcerii epicuriene, toate însă sortite morţii dintr-un motiv cît se poate de obiectiv: gîndurile cad pradă îndoielii, sistemele se dizolvă în altele, plăcerea e ineluctabil urmată de durere, orice demers se stinge prin faptul că nu conţine nimic transcendent, e perisabil şi degradabil atît timp cît rămîne în timp. Adevărul, aşa cum ni l-a descoperit Dumnezeu, este că omul nu e sortit morţii, dispariţia lui fizică nu echivalează cu aneantizarea. Hristos ne oferă eternitatea trăită personal şi ne aduce ca dovadă Învierea Lui. Pătimind autentic şi ne-egalat în adîncimea suferinţei, ne dăruieşte izbînda asupra morţii. Niciun alt dumnezeu, niciun alt cuceritor nu a iubit într-atît omul. Primind cu sinceritate această soluţie de scăpare, activităţile omului încep să se fie pătrunse de scop, de finalitate, ies din cele două dimensiuni ale materiei şi determinismului sec pentru a urca în eternitate către Fiinţa nemuritoare. Orice raţiune sinceră va recunoaşte în construcţia ei înclinarea către viaţă. Dar Hristos spune nemincinos că El este viaţa şi că în afară de El, nimic nu sporim. Iată pacea minţii, iată liniştea sufletului: dilema fundamentală a omenirii a fost rezolvată într-un mormînt gol. Nu mai lipseşte decît voinţa şi onestitatea pentru a accesa marele dar al nemuririi, căutat lamentabil pe alte căi. În afara timpului, liberi de cauzalitate, neîndoielnic Dumnezeu ne va întreba pe fiecare: „Iată, eu am murit şi am înviat pentru tine. Tu pentru ce ai trăit şi pentru ce ai murit?". Să ne învrednicească Domnul ca toată viaţa noastră să o dăm Lui, ca să înviem oameni noi în neîncetatul urcuş al cunoaşterii divine.