Dumnezeu este Cel Care orientează până și evenimentele naturii în favoarea omului. Sfântul Apostol Pavel, care nu era un istoric oarecare (avea o perspectivă măreață asupra istoriei), a spus ceva cu totul special în Epistola către Efeseni, și anume că sensul istoriei trebuie să fie găsit în Biserica lui Iisus Hristos, în ceea ce Dumnezeu, prin harul său, face prin acei oameni din Biserica pe care i-a adus la credință în numele Său. Și astfel, Dumnezeu încheie ceea ce am putea numi extraordinara dramă cosmică a istoriei umane, prin iconomia Sa mântuitoare. Pe măsura trecerii timpului, Dumnezeu aduce pe scena lumii toții trimișii Săi. Primii sunt Adam și Eva, urmați de patriarhi (Noe, Avraam, Moise), profeți (David, Isaia, Ioan Botezătorul etc.), istoria împlinindu-se în Însuși Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, urmat de ucenicii Săi și apoi de toți ortodocșii, până în timpurile noastre. Și în viața fiecăruia Dumnezeu a arătat o parte din mărețul Său plan. Adam și-a jucat propriul rol. A păcătuit, dar s-a căit de păcatul său. Așa au făcut și Eva, așa au făcut toți ceilalți. Acum, pe această scenă a istoriei stăm și noi. Avem fiecare rolul nostru de jucat în umanitate, în istorie.

Istoria, însă, este trecătoare. Toate rămân consemnate și atât. Oamenii se întorc în istorie prin trei itinerarii specifice: inventarierea datelor la care s-au produs evenimentele, evidențierea persoanelor care le-au declanșat sau identificarea ideilor și acțiunilor care au modelat societatea umană, care au produs evenimentele și au scos în evidență personalitățile. Numai Dumnezeu este și rămâne în natură și în istorie și deasupra lor! Omul este o parte a creației Sale. Istoria este, de fapt, așa cum a scris-o Dumnezeu. Avem în istoria universală un tablou uriaș, care arată suveranitatea și puterea lui Dumnezeu peste istorie. Ca stăpân al lumii, El este implicat profund în toată istoria creației și o conduce spre împlinire, pentru că „umanitatea este finalitatea naturii umane”. Nu știm nimic mai înalt decât umanitatea din om, căreia Dumnezeu i-a dat propria soartă în mâini. Dumnezeu și-a trasat în istorie prezența Sa Divină prin „coduri” sau asemănări de împrejurări și condiții prin care omul să poată citi intervențiile divine, dar mai ales prin prezența Sa sfințitoare din Biserică.

Acest lucru dovedește supremația și autoritatea lui Dumnezeu în istorie, faptul că noi oamenii suntem trecători, iar Dumnezeu este veșnic. El este deasupra timpului, a istoriei trecătoare, este Creatorul nostru, dovedind că El, Dumnezeu, controlează istoria și sfera umană. Aceste semne ale prezenței Sale nu pot fi puse pe seama întâmplării, nici a hazardului, nici a istoriei în sine, nici a coincidenței. În virtutea legilor divine, din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au organizat în societăți, cultivând umanitatea, instituind legi, chiar războaie, tratate, drepturi, toate cu scopul ca „omul să fie om”. Istoria este etichetată ca fiind o privire în urmă la mișcări de armate, împărați, națiuni, boli, resurse, bani, ideologii și alte aspecte similare. O putere cucerește o altă putere, printr-un război, imperii se ridică, imperii dispar, se nimicesc, oameni mari și eroi apar ca să-și aducă aportul la edificiul istoric, ca apoi să dispară la fel cum au apărut, să lase locul lor altora, mai mult sau mai puțin „calificați” la statutul de „făuritori ai istoriei”. Câteodată observăm, cum, în desfășurarea evenimentelor istorice intervine decisiv vremea, ea favorizează un participant la luptă, îl defavorizează pe celălalt.

Cele mai cunoscute exemple fiind cele ale armatelor lui Napoleon și, mai târziu, ale lui Hitler în Rusia, ambele învinse de iarnă! Iată, aceste legi ale naturii, pe cât de simple pe atât de demne de Dumnezeu. Dar, în toate omul este făcut de Dumnezeu să fie un dumnezeu pe pământ, dotat cu rațiune și voință. Sfânta Tradiție ni-L prezintă pe Dumnezeu ca fiind Dumnezeul istoriei. Unii oameni devin un instrument în mâna lui Dumnezeu pentru împlinirea scopurilor Domnului (exemplul profetului Eremia). Istoria este prezentată astfel de către Biblie ca fiind opera lui Dumnezeu pe scena lumii. Națiuni și împărați devin instrumente sau actori în mâna lui Dumnezeu, în vederea împlinirii planurilor Sale. Indiferent de împrejurări, Stăpânul istoriei este prezent chiar și nevăzut, mereu lângă noii eroi apăruți pe scena de desfășurare a evenimentelor prezentului. Dumnezeul acesta este Dumnezeul lui Israel, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl și Mântuitorul nostru! El folosește în scopurile Sale guverne de toate felurile, regi buni sau dictatori feroce, oameni aparent de paie sau cu caractere puternice.

În planurile lui Dumnezeu au loc toți oamenii, iar orice situație, fie ea cât de imposibilă, poate fi răscumpărată în favoarea lui Dumnezeu. Împrejurările potrivnice nu-i joacă feste, Dumnezeu nu este luat niciodată prin surprindere. Necredința unui împărat nu-I împiedică planurile. Nici măcar ateismul sau secularismul nu-i sunt neprielnice lui Dumnezeu. Auzim mereu vorbindu-se despre „postmodernism” și mondialism și ne întrebăm ce anume face Biserica în epoca acesta dominată tiranic de iraționalitatea culturii tehnologice și a consumismului. Dar uităm că Dumnezeu lucrează și în istoria prezentă ca și în cea sacră. Adică, pentru El aceste două elemente (când e vorba de istorie) nu există: pentru Dumnezeu totul e doar istorie, pur și simplu.

Pretutindeni omenirea este ceea ce a fost în stare să facă din sine: comerț, sclavie, războaie, dreptul stăpânirii ereditare, artă, religie, regi și cerșetori, domnia Romei care avea să promoveze binele sufletelor omenești, dar și cuceriri samavolnice, Biserica ca și centru fix al Universului, chiar și limba latină ca instrument de folos națiunilor. Istoria de pe întreg pământul seamănă cu „o frescă tristă de vânători de oameni și cuceriri” și aproape fiecare epocă este consemnată în istorie cu sânge. Întreaga istorie trebuie să fie pentru noi o școală a întrecerii pentru a ajunge la „cea mai frumoasă coroană a umanității și a demnității umane”. Istoria arată că orgoliile s-au jucat cu oamenii și cu popoarele întocmai ca și cu niște lucruri de lut neînsuflețite. Starea naturală a omului este starea societății. Legile naturale ale lui Dumnezeu, după cum mărturisește istoria, au contribuit la evoluția speciei umane, la evoluția spiritului umanitar. Cultura popoarelor, și ea, de asemenea, a fost un factor hotărâtor.

Oamenii se nasc și mor, împărățiile se ridică și trec, dar Cuvântul lui Dumnezeu rămâne. Istoria dovedește că Dumnezeu spune adevărul și că putem crede cuvântul care descoperă pe Iisus Hristos ca Mântuitor și Răscumpărător al lumii, al istoriei Sale. Hristocentrismul vieții umane este singura realitate conformă menirii noastre. Acest lucru este extrem de important, deoarece îl invită pe om să aibă o viziune largă asupra istoriei, asupra evenimentelor ei. Biruința răului este trecătoare, chiar dacă uneori omul se simte strivit de el. Dumnezeu este stăpânul istoriei și ghidează timpurile, în funcție de om și în favoarea lui. El, însuși, netezește căile întoarcerii, Dumnezeu netezește orice munte și stâncile seculare.