„Teologie pot face şi păgânii, nu-i important să ştii, important este să fii convins."

O seară de neuitat cu părintele cu părintele arhimandrit Teofil Părăian de la Mănăstirea „Brâncoveanu"- Sâmbăta de Sus

16 noiembrie 2006. Uşa bisericii „Buna Vestire" este larg deschisă. Peste o sută cincizeci de credincioşi au venit să-l asculte pe părintele orb Teofil Părăian de la mănăstirea "Brâncoveanu" din Sâmbăta de Sus, unul din cei mai mari părinţi duhovnici ai Bisericii Ortodoxe Române. Deşi infirm, de mai bine de şaptezeci de ani, în situaţia sa de nevăzător din cauza unei boli de meningită la câteva luni după naştere, dar străvăzător cu duhul, Teofil a ales calea de monah şi cunoaşterea lumii prin credinţă. Artizanul acestei întâlniri în cadrul „Serilor duhovniceşti" este părintele protopop Doru Grigore Gâdea, şi protocolul stabilit cu Mitropolia din Sibiu, prevede participarea la slujba de vecernie şi apoi conferinţa arhimandritului la sala „Traube". Părintele Teofil intră însoţit de doi călugări de la mănăstire, care-l ajutau la mers, salută hotărât şi spulberă umbrele îndoielii venirii sale din încăpere. Cu câteva ore înainte circula zvonul că datorită unei răcelii, întânirea va fi contramandată. Din fericire, părintele Teofil e un om cu adevărat incredibil. Părintele Irineu Crăciunaş, naşul său de călugărie, i-a dat numele de Teofil, la dorinţa bunicii, îşi aminteşte părintele orb, atât de drag „mamei bune" cum îi spunea el, care i-a zis odată, că dacă ar mai fi avut un copil, i-ar fi pus numele Teofil. Citisem într-una din cărţile părintelui, despre „scara" legăturii dintre om şi Dumnezeu, unde era descifrat numele de Teofil. Scara începe cu Teopist, care în greacă se tâlcuieşte „cel care crede în Dumnezeu şi împlineşte voia Lui", urmat de Teodul, rob al lui Dumnezeu, Teognost, cunoscător de Dumnezeu (iubirea de Dumnezeu vine pe măsura cunoştinţei de Dumnezeu), Teofil care provine etimologic din limba greacă, Teo + filos traducându-se ca „iubitor de Dumnezeu" (din cunoscători de Dumnezeu creşte iubirea pentru El) şi în final, Macarie, care înseamnă fericit. Sfântul Ioan Scărarul în cartea sa „Scara" vorbeşte despre virtuţiile creştineşti care sunt o cale a dobândirii mântuirii, iar părintele Teofil s-a arătat vrednic luptător în anii din urmă, pe calea aceasta de înălţare care începe cu credinţa. Pe lângă harul pe care-l are, confirmat şi în aceea seară de toamnă târzie la Mediaş, mi-a plăcut felul special de a vorbi, cu apelativul „dragă" şi adjectivul ardelenesc „fain". „Când îţi aduci aminte de Dumnezeu înmulţeşte rugăciunea, ca, atunci când îl vei uita, dragă, Domnul să-şi aducă aminte de tine", ne spune părintele Teofil, citându-l pe Sfântul Marcu Ascetul: „Îi tare fain! M-am gândit de multe ori la cuvântul acesta şi fac o legătură între el şi ceea ce-mi spunea mama când mergeam la şcoală departe de casă:« Nu-ţi uita de Dumnezeu, nu-ţi uita de rugăciune». Parcă ar fi fost un cuvânt din Filocalie!" mărturiseşte nostalgic, cu voce răguşită.

Primul interviu de televiziune, l-am realizat acolo, la „Buna Vestire". Lumina cade pe sutana neagră a părintelui şi se reflectă în paftaua gălbuie a centurii sale de la brâu. Îşi aranjează şuviţele albe, apoi scoate din buzunarul straielor un reportofon mic, negru, lucios, cu inscripţie argintie „Panasonic". De ani buni înregistrează fiecare convorbire la care este parte şi foloseşte răspunsurile cele mai importante în redactarea cărţilor sale. Am aflat că la mănăstirea Sâmbăta, în chilia sa, are peste o sută de casete audio din care mai târziu construieşte un univers aparte la maşina de scris Braille. Câţi ani de eforturi supraomeneşti, de muncă, răbdare şi abnegaţie, i-au trebuit pentru a ajunge la erudiţia sa extraordinară. În aceea seară peste şase sute de oameni, tineri şi bătrâni, s-au înghesuit să-l asculte în sala „Traube", să-i ceară sfaturi şi l-au rugat să le spună cuvinte de folos. Părintele Teofil Părăian, recunoaşte că este un „om dorit de oameni" pentru că împrăştie bucurie. Nu este doar o fire jovială, ci uneori e neaşteptat de plin de umor. Ţin minte că la întrunirea din sala „Traube" i s-a pus multe întrebări, iar unele dintre ele au fost: „Vă rog frumos să vă rugaţi pentru mine şi colegii mei, că mâine voi da lucrare". Răspunsul părintelui a venit calm: „Dragă, examenele nu se iau cu rugăciune, se iau cu învăţătură!". Sau la întrebarea „Fecioara Maria ştia dinainte soarta crudă a lui Iisus Hristos?", părintele a răspuns ironic muşcător, stârnind la final, râsul homeric al publicului: „Păi, dacă nu o ştia dinainte cel puţin, când i-a spus dreptul Simion, a ştiut. Măi, nu ştiu cum puteţi pune voi nişte întrebări de felul aceste? De ce, mă mir? Păi eu nu sunt de pe vremea aceea ca să ştiu, n-am vorbit cu Maica Domnului, ca să-mi spună!". În faţa sălii arhipline părintele Teofil Părăian a rememorat drumul său spre monahism, un drum dificil ca urmăritor a lui Hristos, în care i s-a spus de multe ori: „Măi, tu nu poţi, că nu vezi". Avea treisprezece ani şi jumătate când a venit la mănăstirea Sâmbăta de Sus, să intre în călugărie. Are şi o explicaţie: s-a născut într-o familie de oameni săraci din Topârcea dar credincioşi. L-a întâlnit pe părintele Arsenie Boca, care i-a spus de rugăciunea de toată vremea deşi era convins că s-a născut cu rugăciunile ştiute, dar stareţul mănăstirii i-a spus că nu poate să rămână la mănăstire, pentru că mitropolitul Nicolae Bălan vrea la Sâmbăta numai absolvenţi ai Facultăţii de Teologie. Nu avea perspectiva să facă Teologia, dar avea imensa dorinţa de a învăţa. A urmat cursurile şcolii de nevăzători la Cluj şi liceul „Loga" din Timişoara, apoi a absolvit Institutul Teologic în Sibiu. În volumul „Cine sunt eu?", părintele îşi amintea că mergea la şcoală şi spunea rugăciuni îndesite. „Aveam aşa de multe bucurii în suflet, încât îmi era frică să nu-mi crape inima...". După obţinerea licenţei, s-a dus să se facă călugăr la mănăstirea Sâmbăta aşa cum i-a promis stareţului.

Nu s-a crezut niciodată desăvârşit pentru că este conştient că nu se poate mântui fără ajutorul lui Dumnezeu, astfel încât renunţarea la lume şi smerenia reprezentau doar primi paşi pe calea credinţei. „Şi nu pot să zic eu că am făcut nişte lucruri extraordinare, ca să mă fac călugăr. Acesta mi-a fost destinul" spune blând părintele, care recunoaştea în faţa publicului, că ceea ce l-a animat întotdeauna a fost cuvântul Domnului Nostru Iisus Hristos: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate se vor adăuga vouă" (Matei, 6:33). Cu cât va fi cineva mai smerit şi mai supus lui Dumnezeu, cu atât va fi mai împăcat în toate, crede părintele Teofil, care a avut mai multe încercarări de trecut. De cincizeci şi trei de ani arhimandritul Teofil Părăian ţine slujbe la mănăstirea „Brâncoveanu" din Sâmbăta, a slujit mai întâi la strană, în cei şapte ani când era simplu monah, după aceea a slujit ca diacon în cei douăzeci şi trei de ani, şi apoi ca preot duhovnic, alţi douăzeci şi trei de ani. Nu slujeşte tot timpul la altar, ci slujeşte totdeauna împreună cu alţii şi anume miercurea, vinerea, sâmbăta şi duminica, şi-n Sărbători slujeşte cu soborul, în restul timpului, slujeşte la strană.
Iată cele mai importante întrebări din public primite şi citite de pe bileţele de protopopul Doru Gâdea dar şi cuvintele de înţelepciune rostite de părintele arhimandrit Teofil în acea seară de toamnă târzie, la „Traube":

I.M.I.: Cum aţi orbit?

P.A.T.P.: Aşa m-am pomenit.

I.M.I.: Cât de greu v-a fost în viaţă?

P.A.T.P.: Dragă, nu e ca şi când te-ai lega la ochi. Sigur că mi-a fost greu. Mai ales pentru că trebuia să mă informez prin intermediari. Atunci nu erau mijloacele acestea care sunt acum, cu casetofoane, cu înregistrări. Trebuia să găseşti omul care să-ţi citească, ceea ce nu putea-i citi tu. Şi asta mi-a fost cea mai mare greutate. În rest mi s-a părut normal.

I.M.I.: În România zilei de azi, este importantă păstrarea credinţei ortodoxe sau este egal cărei confesiuni îi aparţinem?

P.A.T.P.: Nu este egal. Ortodoxia e pe prim plan.

I.M.I.: Aţi avut probleme în trecut cu Securitatea?

P.A.T.P.: Nu. Am noroc că n-am avut, că acum m-ar fi răscolit şi pe mine, dacă aveam vreo legătură cu Securitatea (râde).

I.M.I.: Cum putem să-l păstrăm pe Mântuitorul Nostru Iisus Hristos alături de noi, indiferent de greutăţile prin care trecem?

P.A.T.P.: Foarte bine. Dacă credem în El, dacă suntem convertiţi, nu-l păstrăm noi, ci Domnul Hristos se păstrează în noi.

I.M.I.: De ce credeţi că sectarii se ţin superiori faţă de credincioşii ortodocşi? Care ar fi motivul?

P.A.T.P.: Ştiţi de ce? Pentru că sunt mai serioşi. D-aia, adică se ţin mai bine de credinţa lor". Este păcat dacă aparţin de Biserica Catolică şi particip la maslu la Catedrala Ortodoxă? „Nu-i păcat. Poate că ceilalţi catolicii ar zice că-i păcat, dar eu dacă-s ortodox zic că nu-i păcat.

I.M.I.: Există farmece? Să cred în ele?

P.A.T.P.: Farmecele dacă există nu se lipesc de omul care are darul lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani, în capitolul XVI, versetele 19 şi 20, scrie: "Fiţi înţelepţi faţă de bine şi nevinovaţi faţă de rău şi Dumnezeu va zdrobi repede pe Satana sub picioarele voastre şi harul Domnului Nostru Hristos va fi cu voi. Amin!"

La terminarea conferinţei, mulţi credincioşi au cumpărat cărţile duhovnicului iar alţii au venit în culise pentru a-l atinge şi a-l ruga pe părintele Teofil, acest „răspânditor de bucurie" care a mers din nou la inimile oamenilor. „Aşa m-a lăsat pe mine Dumnezeu: cu o înclinare spre mulţumire, spre bine" scria monahul care susţinu-se până în acel moment conferinţe în peste o sută de oraşe ale României, cele mai multe şaizeci în Timişoara şi Făgăraş. La sfârşitul serii, în intimul separeu de la parter al noului restaurant „Noi's" alături de Valer Blaga, Doru Gâdea, Fane Câmpean şi alţii am stat la o cină de post şi un pahar de vin alb împreună cu părintele Teofil şi însoţitorii săi de la mănăstirea Sâmbata de Sus. La masă, părintele ne-a vorbit de copilăria sa şi de dorinţa cu care a venit în vara lui 1942 când avea cinci clase făcute la şcoala de nevăzători de la Cluj dar de doi ani din cauza războiului cursurile fuseseră întrerupte, cum a ajuns la mănăstirea Sâmbata cu scopul ca să intre în călugărie, acesta fiind „lucrul de căpetenie" al vieţii sale. Nu ştia mare lucru despre călugărie la vârsta aceea, dar la mănăstirea Sâmbăta i se dusese vestea părintelui Arsenie Boca, un adevărat sfânt în viaţă pentru credincioşi, care i-a spus de rugăciunea de toată vremea cu care se mântuiesc călugării. Pentru a intra în obştea mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta, trebuia să fii absolvent de studii superioare de Teologie, aşa că viitorul părinte Teofil Părăian, s-a reântors pe băncile şcolii. La casa călugărilor din mănăstirea Brâncoveanu, l-a întâlnit prima dată pe mitropolitul Nicolae Bălan, care i-a zis: „îţi dau aprobarea să faci institutul de teologie, dar preot la mănăstire nu o să te poţi face" dar până la urmă mitropolitul n-a avut dreptate. După şapte ani de la călugărie a fost hirotonisit diacon de către mitropolitul Nicolae Colan, cel care avea să spună despre el că este „un om fără lumină, dar luminat". Cum s-a ajuns l-a aceasta? l-am întrebat. „Numai Dumnezeu ştie. Se vede că în destinul meu a fost şi asta să fiu şi preot" ne-a răspuns simplu părintele Teofil.

În acea seară la masă, părintele ne-a mărturisit că uneori are o urmă de dezamăgire faţă de unii dintre semeni noştri care vin la spovedanie, dar nu-i urmează sfaturile, în principal nu dobândesc starea sufletească să spună rugăciunea minţii pe care el o îndrăgeşte cel mai mult de aproape cincizeci şi trei de ani, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul", rugăciune pe care o zici îndesit cu gândul dar este legată şi de respiraţie aşa cum l-a învăţat părintele Arsenie Boca. Dacă acestă rugăciune este repetată şi însuşită, credincioşii pot ajunge la conştiinţa de sine, şi acest lucru îi vor ajuta să se descopere, să vadă cu discernământ în adâncul sufletelor lor urma de păcat, care face după aceea posibilă îndreptarea. Contează nu numai rugăciunea dar şi starea interioară cu care te rogi ne spune părintele Teofil care se declară din acest punct de vedere, uneori că este şi „mare şi mic şi nimic ca duhovnic". Cum aşa? a venit întrebarea unuia dintre comeseni. „Dragă ui, aşa. Sunt mare pentru cei ce mă ascultă, sunt mic pentru cei ce nu mă ascultă şi sunt de nimic pentru cei ce mă ocolesc şi nu vin la spovedanie". Smerenia şi autoironia lui din aceea seară mi-a adus aminte de o păţanie istorisită în ajunul Paştelui anului 2005, de Cristi Tabără, când acesta l-a vizitat la mănăstirea Sâmbăta de Sus, în care mii de oameni îşi caută lumina. Studenţii se înghesuiau să-l asculte, pentru că părintele arhimandrit Teofil Părăian are un dar special pentru a vorbi, uneori neaşteptat de plin de umor. La întrunirea relatată de Cristian Tabără, cu ocazia filmărilor, părintelui Teofil i s-au pus mai multe întrebări, iar una dintre ele a fost: „E prostia un păcat?". Răspunsul lui a fost formidabil: „Nu, prostia e un necaz".