Noțiui și trăsături specifice moralei Creștine-Ortodoxe
Teologia morală ortodoxă creştină îşi are esenţa în faţa concretă a creştinismului, adică prezenţa Bisericii în viaţa morală a creştinului şi a lumii. Creştinismul nu este o doctrină, o ideologie, ci o viaţă trăită în conformitate cu voia lui Dumnezeu, privind pe om şi mântuirea lui. Creştinismul nu înseamnă o sumă de învăţături teoretice care să lumineze numai intelectul, ci mai ales să transfigureze interior fiinţa umană. Toate adevărurile de credinţă trebuie trăite de fiecare credincios în parte, dar acestea sunt trăite în mod diferenţiat şi nuanţat. În plus sunt învăţături care nu pot fi aşa de adâncite pe calea raţiunii singure; deci, în înţelegerea lor trebuie înainte să avem credinţa, deschiderea omului pentru adevărul dumnezeiesc. Păstrând întreaga învăţătură de credinţă, Biserica are în vedere trăirea ei de către om pentru mântuire. Deci: Trăirea şi Aplicarea învăţăturii creştine în viaţa omului constituie domeniul Teologiei Morale Creştine.
Creştinismul este viaţa în Hristos şi cu ajutorul lui Morala are în vedere să facă inteligibile aceste adevăruri în însăşi viaţa creştinului. Viaţa creştinului este o viaţă în Hristos, cu Hristos şi o urmare a lui Hristos. Specific spiritului ortodox este trăirea vieţii lui Hristos în propria mea viaţă. Urmarea lui Hristos proprie spiritualităţii occidentale, implică o conformare a omului cu adevărul lui Hristos. În ortodoxie trăirea implică o străbatere a omului de către adevărul de credinţă; deci nu o simplă conformare. Dacă Evanghelia este însăşi mântuirea noastră în Hristos, înseamnă că principiul moralei creştine trebuie să fie : trăirea adevărului care duce la mântuire.
Noţiunea de mântuire comportă două sensuri: obiectiv şi subiectiv Prin sens obiectiv înţelegem tot ce a făcut Hristos de la întrupare până la înălţare, punctul culminant constituindu-l: Jertfa şi Învierea lui Hristos. Dar, ceea ce a făcut Hristos pentru noi, eliberându-ne din robia păcatului şi a morţii, trebuie să ne însuşim fiecare în parte, ca mădulare ale Bisericii. Mântuirea subiectivă constituie însuşirea personală a roadelor mântuirii subiective, iar aceasta se realizează prin har, credinţă şi fapte bune.
Harul este expresia iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. Morala Creştină are ca obiectiv: să ne arate cum ne putem însuşi mântuirea în sens concret, căci mântuirea personală este o chestiune de viaţă trăită, în adevăr întrupat în fapte. De aici, dinamismul care trebuie să caracterizeze morala ca disciplină teologică. Faptele sunt legate de credinţă, sunt determinate de ea şi ele îşi primesc valoarea după credinţa care a stat la baza lor, deoarece: nu orice faptă mântuieşte, ci aceea care este izvorâtă din credinţa lucrătoare prin iubire. Credinţa fără fapte este moartă (Iacob II, 17). De aici necesitatea moralei ca disciplină teologică pentru a ne înfăţişa în chip sistematic viaţa: în şi cu Hristos pentru ca să trăim potrivit voii sale şi să dobândim mântuirea. Deci Morala Creştină vizează o viaţă morală trăită după voia lui Dumnezeu.
În domeniul moralei intră numai faptele omeneşti conştiente şi libere. Instinctele, actele făcute din frică sau constrângere nu intră în domeniul Moralei. Morala creştină urmăreşte şi îndrumă viaţa omului după voia lui Dumnezeu, făcută cunoscută oamenilor pe calea revelaţiei naturale şi supranaturale. Deci, Moralei Creştine îi este specifică relaţia omului cu Dumnezeu, în care se înrădăcinează şi din care îşi trage valoarea însăşi relaţia omului cu semenii şi cu societatea.
Revelaţia este descoperirea unui lucru ascuns, de către Dumnezeu. Revelaţia dumnezeiască este descoperirea lui Dumnezeu, a fiinţei şi a planurilor Sale. Ea se dă fiinţelor raţionale prin ieşirea lui Dumnezeu din lumina cea neapropiată pentru a se face cunoscut oamenilor. Revelaţia este posibilă atât din punctul de vedere al descoperitorului, cât şi din punctul de vedere al primitorului. Unul vrea să se descopere din iubire faţă de oameni, iar celălalt este creat să primească revelaţia.
Revelaţia mai poate fi: -publică sau-particulară
A existat o dezvoltare a revelaţiei dumnezeieşti care s-a încheiat găsindu-şi expresia ultimă în Persoana Mântuitorului care este Revelaţia Însăşi, Cuvântul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi. O nouă revelaţie nu mai este posibilă.
Neoprotestanţii consideră că revelaţia nu s-a încheiat, însă nimeni nu mai poate depăşi revelaţia care ne-a fost dată pentru totdeauna de Mântuitorul Hristos.
Primul izvor al revelaţiei este Sfânta Scriptură, cartea veşnică şi document unic ce exprimă iubirea lui Dumnezeu pentru om, deşi este ca un mozaic, din 66 de cărţi canonice scrise de aproape 40 de autori diferiţi, ea păstrează o tainică unitate care face din ea o carte istorică, a viziunilor, a omului şi a lui Dumnezeu, a Mântuitorului, este Cartea Cărţilor. Unitatea ei este dată de puterea şi lucrarea Sfântului Duh.
Prin urmare, Morala Creştină este disciplina teologică care pe terenul Revelaţiei divine cuprinse în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie şi propovăduită de Biserică, fixează normele şi principiile după care omul trebuie să-şi conducă viaţa în scopul dobândirii asemănării cu Dumnezeu
Tradiţia este acţiunea de a transmite, de a preda din mână în mână sau din gură în gură o învăţătură de credinţă şi, pe de altă parte, reprezintă obiectul acestei acţiuni de transmitere care poate fi înţeles ca datini, obiceiuri ori învăţătură morală. Noţiunea de Tradiţie dumnezeiască poate avea o sferă mai extinsă dacă se cuprinde în ea însăşi Scriptura care a circulat la început pe cale orală. Se obişnuieşte ca prin Tradiţie să se înţeleagă exclusiv adevărul revelat transmis de Biserică pe cale orală după moartea ultimului Apostol. Sfânta Tradiţie este al doilea izvor al Moralei Creştine. De aceea, Morala Creştină nu se reduce la simpla sumă de cunoştinţe disparate, ci este o expunere sistematică a principiilor şi normelor după care omul trebuie să-şi orânduiască existenţa.
Toate aceste principii şi norme sunt luate din Revelaţia divină, iar cu ajutorul raţiunii ea le explică. Mintea i-a fost dată omului pentru a cunoaşte voia lui Dumnezeu precum şi pentru a o traduce în faptă. Deci, Morala Creştionă urmează un scop supra-natural şi anume: mântuirea, iar scopul secundar: îl formează însăşi dreapta vieţuire după voia lui Dumnezeu. Morala Creştină, cuprinde adevăruri cu un conţinut precis şi unitar. Suma acestora o constituie însăşi voinţa lui Dumnezeu cunoscută de om pe calea revelaţiei naturale şi supranaturale. Deci, cel ce dă legi în Morala Creştină este însuşi Dumnezeu spre care trebuie să se îndrepte omul pentru a realiza binele. Dumnezeu descoperă voia Sa, dar oferă omului mijloace pentru a atinge ţinta aceasta care este mântuirea. Prin urmare, Morala Creştină îşi întemeiază întregul conţinut pe autoritatea divină.
Preceptele morale sunt porunci ale lui Dumnezeu date nouă pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi pentru a le înfăptui în vederea comuniunii cu Dumnezeu. Deci, Morala Creştină cuprinde principii şi adevăruri pe care credinciosul nu le-ar putea cunoaşte prin propriile lui forţe. Morala Creştină nu urmăreşte o simplă influenţare externă a omului, ci caută fapta omului şi o valorifică prin însăşi rădăcina ei. Aceasta se explică prin cuvintele: „Rămâneţi în Unire...”(In.XIV, 5; XIV, 1-5). Deci, Hristos se află în centrul Moralei Creştine şi prin aceasta stă relaţia Om-Dumnezeu care trebuie să întemeieze şi să dea valoare unor stări şi acţiuni. Morala Creştină este o disciplină teologică pentru că în centrul ei este relaţia omului cu Dumnezeu.
Trăsăturiule specifice Moralei Creștin-Ortodoxe
O primă trăsătură esenţială a Moralei Ortodoxe este: -fidelitatea ei faţă de tezaurul învăţăturii evanghelice Ea a rămas fidelă tuturor învăţăturilor revelate, cuprinse în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Morala Ortodoxă îşi trage adevărurile, perceptele morale din Revelaţia divină. Elementele de bază ale Moralei Creştine îl formează -elementul divin, cel secundar –elementul uman. Revelaţia divină deschide porţile sufletului omului, făcând să se înţeleagă că izvorul nesecat al său îl constituie Hristos. Izvorul principal al normelor morale este revelaţia divină, iar morala ortodoxă rămâne fidelă acestui tezaur revelat.
A doua trăsătură a moralei ortodoxe este: -histocentrismul ei prin care se înţelege că Hristos stă în centrul vieţii morale a creştinului ca sursă de putere şi ca model de vieţuire morală. Hristos Fiul deci întrupat este idealul moral creştin, pe care fiecare trebuie să-l atingă. Morala Ortodoxă pune accent deosebit pe comunicarea omului cu Hristos prin Botez, atunci când omul intră în relaţie cu Hristos, iar prin Hristos cu Persoanele Sfintei Treimi, astfel devenind hristofor.
Prin Taina Botezului Hristos intră în adâncurile tainice ale omului, aşteptând să crească în el(Sfântul Marcu Ascetul şi Diodor al Fatidiei). Procesul de asimilare al lui Hristos în noi stă la baza învăţăturii morale ortodoxe. Hristos este nu numai model, ci şi izvorul moralei creştine. Creştinul nu mai trăieşte pentru sine, ci pentru Dumnezeu, se face una cu Hristos în sensul că între ei există o comuniune strânsă. Morala Ortodoxă accentuează importanţa acestei comuniuni cu Hristos şi cere sporirea ei, sporire care se realizează prin Taine şi vieţuire morală în duhul lui Hristos. Cel ce iubeşte pe Hristos nu mai simte sarcina şi greutatea poruncilor.
Morala Ortodoxă accentuează vieţuirea lui Hristos în noi, pe când Morala Catolică vorbeşte de o urmare exterioară a lui Hristos. Morala Creştină Ortodoxă prezintă viaţa credinciosului ca o viaţă în Hristos şi cu Hristos.
A treia trăsătură a moralei ortodoxe este preocuparea ei de duhovnicie şi creşterea liberă a omului în duhul Bisericii lui Hristos. Morala Ortodoxă se preocupă de creşterea omului în asemănarea cu Hristos. Înduhovnicirea este purificarea continuă de patimi şi creşterea în virtuţi a credinciosului, purificare şi creştere care nu poate fi făcută decât în interiorul Bisericii, care este mama noastră duhovnicească, pentru că în ea se naşte Hristos pentru comuniunea cu Dumnezeu, deci, în Biserică se realizează această comuniune. Punctul iniţial al comuniunii este Taina Sfântului Botez.
A patra trăsătură a Moralei Ortodoxe este sobornicitatea, adică perceperea credinciosului şi judecarea lui ca mădular al Bisericii lui Hristos. Pentru Biserica ortodoxă creştinii sunt mădulare ale Trupului lui Hristos care stau în legătură unele cu altele. Morala Ortodoxă priveşte pe fiecare ins ca mădular şi-l judecă în relaţia sa cu comunitatea sobornicească. Morala Ortodoxă ia în consideraţie aspectul sobornicesc al Bisericii. Omul este mădular al unei comunităţi iar creştinul este mădular şi al Bisericii lui Hristos. Toate actele omului au o pecete comunitară, în sensul că fiecare om este avizat la ajutorul semenilor săi, fiecare se simte avizat la ajutorarea comunităţii. De această trăsătură este legată o alta.
A cincea trăsătură este trăsătura ecleziologică. Morala Ortodoxă are această dimensiune specifică. În protestantism se pune accent pe individualitate, iar în catolicism pe conformarea cu norma.
A şasea trăsătură este sfinţenia. Morala Ortodoxă se preocupă de sfinţirea şi sfinţenia credinciosului. Această ultimă trăsătură este specifică Moralei Ortodoxe. Ea vorbeşte despre chipul lui Hristos în om, despre Sfinţenia Sa realizată în om. După învăţătura ortodoxă fiecare creştin trebuie să năzuiască a deveni desăvârşit, adică să devină o personalitate morală, ceea ce înseamnă întruparea idealului sfinţeniei.
A avea personalitate morală înseamnă că o persoană este purtătoare de valori morale superioare. Acea persoană caută să urce spre Dumnezeu, astfel caracterizându-o statornicia ei pe linia binelui. Premisa personalităţii morale o constituie chipul lui Dumnezeu în omul care trebuie să înainteze spre asemănarea cu Dumnezeu. Deci, în personalitatea morală predomină tensiunea şi dorinţa omului de a desăvârşi chipul lui Dumnezeu prin sine. Personalitatea morală este purtătoarea celor mai înalte valori morale, ea însemnând treapta ultimă, cea mai de sus a desăvârşirii morale.
Deoarece urcuşul duhovnicesc nu cunoaşte limită, nici personalitatea morală nu poate defini ceva încheiat, căci Sfinţii cresc continuu în dragostea lor faţă de Dumnezeu.
La sfinţenie suntem chemaţi toţi prin îndemnul lui Hristos de la (Mat.V,48). Dacă spre acest ideal suntem chemaţi toţi, înseamnă că personalităţile morale sunt din toate straturile sociale. Personalitatea morală realizată în chip deplin de Sfinţi, implică lucrarea harului în om, precum şi strădaniile omului în această viaţă.
Omul are trei mijloace de formare a personalităţii morale: Asceza; Imitarea lui Hristos: Sfintele Taine, iar cel mai important şi mai sigur mijloc este: comunicarea cu Hristos, ce le implică pe toate trei. A te apropia de Hristos, a rămâne şi a creşte în El înseamnă preocupare statornică în purificarea de patimi, iar aceasta nu este în afara lui Hristos euharistic. Din Hristos euharistic, credinciosul îşi trage puterile pentru urcuşul duhovnicesc. Deci, personalitatea morală are o dimensiune hristică, euharistică, dar, a te apropia de Hristos presupune mai întâi purificarea de păcate. Nu împărtăşirea, în sine, zilnică cu Hristos aduce mântuirea, dar nici foarte rară împărtăşire, ci împărtăşirea constantă cu Hristos, mărturisire de bunăvoie:„Să se cerceteze omul pe sine...”(I Cor. I. 27-30). Împărtăşirea cu Hristos înseamnă şi o aleasă cercetare şi iertare a păcatelor în Taina Spovedaniei.
Tot legat de noţiunea de personalitate morală este şi larga comuniune a omului cu semenii săi în cadrul Bisericii Ortodoxe simţind nevoia să se roage pentru ei şi pentru semeni. De căzut cădem singuri (în păcat), dar de mântuit, nu. Simţim nevoia să cerem ajutorul sfinţilor, de aici nevoia credincioşilor de iubire. Îi rugăm pe sfinţi să se roage la Dumnezeu pentru noi, apoi pentru cei adormiţi. De aici rezultă duhul profund comunitar, eclezial al moralei creştine ortodoxe, mai puţin prezent în morala catolică şi aproape total absent în morala protestantă.
Întreaga viaţă spirituală a credinciosului ortodox este străbătută de duhul lui Hristos şi ea este o întrepătrundere a elementului divin cu cel uman, adică împreună petrecerea omului, cu Dumnezeu. De aceea, credinciosul nu trebuie să piardă din vedere că adevăratul creştin de pe pământ trebuie să-şi dobândească şi calitatea de cetăţean al împărăţiei cerurilor. Adică să aibă ca preocupare dobândirea acesteia, ca rezultat ultim al vieţii sale morale.
- Va urma -