Morala Romano-Catolică

De la început, putem constata că Morala Romano-Catolică îşi trage normele şi principiile în mod esenţial din cuceririle minţii omeneşti şi apoi din Revelaţia dumnezeiască. Şi aceasta se spune în primul rând, pentru faptul că Toma d’Aquino a modelat morala creştină dar şi întreaga învăţătură creştină după filosofia lui Aristotel. Încercările ulterioare de a elimina filosofia din Dogmatica şi Morala catolică n-au reuşit
Neotomismul sec.XX este o altă reâncercare de a aduce în câmpul teologiei creştine a categoriilor filosofiei antice.
Triumful filosofiei în Teologia Romano-Catolică s-a realizat în 1879 când scrierile lui Toma au fost declarate ca normative.
Morala Romano-Catolică sub influenţa concepţiei Aquiniste, consideră că izvorul principal al normelor şi principiilor morale îl constituie mintea omenească, apoi Revelaţia divină. De altfel însuşi Toma d’Aquino a spus: „Non credere visi videre esse crededum” (nu voi crede dacă nu voi vedea că există ceea ce trebuie crezut).
Dictonul arată clar că în Morala Romano-Catolică avem de-aface cu un concept raţionalist al credinţei şi vieţii morale a creştinului catolic.
Se impune deci, primatul principiului raţional. Desigur, sunt şi voci care acordă o adevărată importanţă factorului divin, dar sunt foarte rare.

Trăsături esențiale ce caracterizează morala Romano-Catolică

- Intelectualismul (sau raţionalismul): dacă izvorul principal al normelor morale îl constituie raţiunea, era firesc ca primă trăsătură să o constituie preocuparea de intelectualizare a fenomenelor morale.
Raţiunea este identificată cu prudenţa, voinţa practică cu intelectul. Raţiunea nu ajută numai la cunoaşterea lucrării şi a lui Dumnezeu ci şi la formarea atitudinilor morale, spune Toma, căci sufletul are puterea şi de a voi şi dori, pe lângă cea a cunoaşterii. Este firesc ca omul, prin mintea lui, să-şi orânduiască propria viaţă, dar pentru cunoaşterea lui Dumnezeu mintea este insuficientă.
Virtutea şi fapta morală implică o activitate susţinută a minţii, dar înainte de toate ele sunt în mod esenţial produse ale voinşei, pe linia binelui. Nu negăm şi nu micşorăm posibilitatea minţii în conturarea aptitudinilor morale, dar nu vedem în ele un produs exclusiv al raţiunii. Raţionalismul moralei Romano-Catolice se poate vedea din definirea legii morale ca o prescripţie obligatorie dată comunităţii ca scop. Această prescripţie este însă de provenienţă totalmente raţională. Acest caracter se poate observa şi în modul de tratare a problemelor morale: conştiinţa, faptele morale, responsabilitatea, datoriile faţă de Dumnezeu, faţă de sine şi aproapele. Socrate spunea: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Raţiunea îşi are importanţa ei în cunoaşterea lui Dumnezeu, dar fiind luminată de har. Mărginirea minţii umane este dependentă de calitatea omului de fiinţă limitată, mărginită. Dacă în domeniul cunoaşterii se poate vorbi de o limită a raţiunii, tot aşa şi înţelegerea unor probleme morale. Credinţa este şi ea un act al minţii, dar nu dominant, pentru că în ea sunt angajate toate puterile sufleteşti: mintea, voinţa, simţirea. Elementul dominant rămâne cel raţional; mintea luminează, cum angajarea ţine de voinţă şi simţire- adică trăirea obiectivului urmărit. Elementele raţionale şi preocuparea de intelectualizare a învăţăturii de credinţă se văd clar din întregul sistem al Dogmaticii şi Moralei. Romano-Catolică de altfel, Toma d’Aquino şi-a luat ca asociat în înţelegerea problemelor filosofia lui Aristotel. Culmea: lângă Evanghelia lui Hristos, înaintar se găseşte filosofia acestuia
 
- Legalismul sau juridismul, prin această trăsătură Morala Romano-Catolică se apropie de a fariseilor, fiind deci departe de cea duhovnicească, în care accentul cade pe duhul moralei care trebuie să stăpânească viaţa credinciosului. Apariţia legalismului are o explicaţie simplă în sensul că, după desfiinţarea Imperiului roman de Apus, scaunul papal a căutat să se suprapună şi puterii seculare preluând dreptul roman pe care l-a introdus în problemele de morală. Biserica Romano-Catolică se prezintă ca o organizaţie bine constituită monarhică.

Cunoaştem lupta pentru investitură iniţiată de Papa Grigorie al VII-lea de Holdenbrand care a ţinut 200 de ani, având ca punct culminant pe Papa Inocenţiu al III-lea. De pe seama  acestei lupte Biserica Romano-Catolică a rămas ca super-stat, ce-şi dispută puterea seculară şi o apără în lupta cu principiile diferitelor state. În secolul al XIX-lea, pierzând întreaga putere politică, papalitatea prin Conciliul I Vatican (1870) şi-a creat o compensaţie prin dogma Primatului Universal şi a infailibilităţii Papale, Papa fiind monarh absolut, cu pretenţie de jurisdicţie universală. Deci, asistăm la transformarea Bisericii Romano-Catolice în organism statal, a cărei constituire juridică a pătruns şi în viaţa interioară.

În consecinţă, morala romano-catolică a fost juridicizată, transformată în cod de legi la îndemâna Curţii Papale şi a celor legaţi de ea, adică Iezuiţii. Eticul sau moralul s-a transformat foarte repede în legalism, formatism care a nimicit personalitatea morală. Credincioşii din cadrul acestei monarhii absolute, sunt doar ostaşii Capului Bisericii. Desigur, organizaţia îşi are importanţa ei, în primul rând pentru organizarea statală, dar în materie de Biserică juridismul duce la întunecarea aspectului transcedental al Bisericii.

Biserica este şi o comunitate văzută, dar ea trebuie să rămână o organizaţie dominată de Duhul lui Hristos, căci numai El asigură comuniunea inşilor cu Dumnezeu şi între ei în Biserică. Legea morală are asemănări cu toate legile care au apărut în timp, dar în esenţă este viaţa lui Hristos, trăită după modelul oferit de El.

În învăţătura ortodoxă legea morală devine ceva interior omului lucrând asupra fiinţei lui. Vieţuirea creştinului ortodox nu este numai o urmare exterioară a lui Hristos, ci presupune trăirea interioară a lui Hristos. Cel ce transfigurează fiinţa omului nu este legea, ci harul divin. Legea a fost dată în primul rând ca să vădească păcatul, să sublinieze gravitatea lui(Ex. V.T.). Numai Legea Noului Testament a devenit interioară omului; Dumnezeu o dă, dar ea vizează interiorul omului. Or, legea morală, după Romano-Catolocism, devine ceva mai mult extern omului, deasupra persoanei, făcând din om un ins supus. În viziunea ortodoxă, legea nu rămâne exterioară, ci devine interioară omului şi tocmai acest lucru îl urmăreşte Noul Testament.

Legea Vechiului Testamant a fost mai mult a literei, nu a spiritului, a duhului, cum este Legea Noului Testament care dă libertate de mişcare omului şi pe care îl consideră persoană. De aceea, niciodată Părinţii filocaliei n-au văzut în porunci şi lege ceva împotriva voinţei omului, ci o călăuză interioară plină de putere.
- Cazuismul  - este o a treia însuşire strâns legată de primele două.

Cazuismul este un sistem de interpretări şi consecinţe practice, format prin aplicarea legilor morale în cazuri concrete ale vieţii. Se ştie că legea are un caracter jural şi ea nu poate cuprinde niciodată varietatea infinită a cazurilor. Când au apărut cazuri noi care nu se încadrau în lege, au apărut interpretări şi aplicări la cazurile cele mai concrete din viaţa morală a omului. Iezuiţii s-au întrecut să dea cele mai diverse interpretări de acest gen. De aici voluminoase tratate de cazuistică. De altfel, nici astăzi romano-catolicii n-au putut renunţa la acele tonuri cazuistice în materie de morală.

După cazuistul Gury există o serie de prescripţii de care trebuie să ţină seama duhovnicii în aplicarea epistolelor. De exemplu din Porunci: „Ca pe tine însuţi, să iubeşti pe aproapele tău”, nu indică în primul rând egalitatea ta cu semenul, ci numai o asemănare. În concluzie, iubirea de semeni este numai asemănătoare cu cea de tine însuţi. De aici reies două lucruri:
- iubirea bine chibzuită începe cu tine însuţi
- iubirea de aproapele nu obligă.

Cât priveşte ordinea în care trebuie să iubim pe aproapele, cazuiştii nu sunt de aceeaşi părere. Unii propun o ierarhizare: părinţii, soţia, copii, fraţii, rudeniile, prietenii, binefăcătorii, superiorii apoi cei care se interesează de binele obştesc. După alţii: soţi, copii, tată, mamă, fii, rude, concetăţenii şi străinii. Cazuistica a găsit mijloacele cele mai diverse de a justifica şi minciuna, sub formă camuflată prin folosirea unor cuvinte ambigue, să invoce pentru minciună acea: rezervaţio mentalis. Deci, se justifică prin aceasta chiar jurământul fals-sperjurul. Se vede clar că spiritul cazuist este incompatibil cu morala ortodoxă,adevărata morală creştină. Pentru că morala catolică se bazează în rezolvarea cazurilor concrete, pe distincţii inexacte, pe descrieri şi conexiuni arbitrare.

Unele ca acestea le întâlnim în dreptul secular. Cazuismul s-a concretizat într-un mare număr de sisteme, care mai de care mai interesate fie de persoana omului fizic, fie de respectul legii. În unele se dă libertate deciziei omului, în altele se dă câştig de cauză legii care devine tiranică, nemaiţinând seama de manifestările concrete ale insului. Sistemele cazuistice urmăresc să pună la îndemâna duhovnicilor criterii sigure pentru rezolvarea unor cazuri, dar nu-şi ating scopul privind îmbunătăţirea morală a individului. Dimpotrivă, caută să absolve pe individ de consecinţele adânci ale faptelor săvârşite de altul. Mai mult, ele strecoară şi îndoială în sufletul penitentului, ca şi pofta de a găsi motive de justificare a faptelor negative. Deci, în loc să găsească nişte răspunsuri concrete în duhul lui Hristos, aceste sisteme cazuistice pun în încurcătură şi pe duhovnici, şi pe penitenţi. Toate urmăresc să dea fie câştig de cauză legii în sine, care operează rigid, fie libertăţii care operează împotriva legii.