Morala Protestantă

În protestantism nu se poate vorbi de o morală unică, pentru că există mai multe confesiuni zise istorice şi noi. Există mai degrabă diverse concepţii morale conforme cu diversele învăţături dogmatice şi Biserici Protestante. Punctul de plecare al acestor păreri, opinii, concepţii îl constituie acele cărţi simbolice, diferite de la o epocă la altă epocă.

La începuturile protestantismului se poate vorbi de o morală aproape unică, având în vedere că Luther şi Calvin au însemnat un moment decisiv în impunerea Reformei.  Morala protestantă, în general, este aproape ca o reacţie împotriva moralei catolice. Treptat, morala protestantă începe să se diferenţieze după confesiunile în care protestantismul s-a concretizat. Un lucru este clar că la baza moralei protestante a secolului al XVI-lea şi apoi a concepţiilor morale protestante din secolul nostru, stau deosebirile dogmatice dintre ramurile principale ale protestantismului. Elementul comun al concepţilor morale proptestante îl constituie căderea abisală a omului datorită greşelii protopărinţilor, ruperea comuniunii cu Dumnezeu şi incapacitatea omului de a săvârşi ceva eficace pentru mântuirea sa.

După cădere omul a rămas ca un buştean în faţa harului. În mâna lui Dumnezeu omul este precum fierăstrăul în mâna tâmplarului. Concepţiile protestante au proiectat mântuirea omului, harul în Dumnezeu, văzând în ea un dar; aceasta făcându-se prin identificarea răscumpărării cu justificarea. Toate concepţiile protestante văzând în mântuirea omului un dar exclusiv al lui Dumnezeu, au condamnat viaţa morală a omului la pasivitate. Dacă omul nu poate face nimic pentru mântuirea sa, el a putut cădea şi mai jos decât protopărinţii.

Plecând de la căderea abisală a omului au lăsat pe oameni la voia exclusivă a lui Dumnezeu: a-i mântui sau a-i pierde. Această concepţie privind îndreptarea omului a avut consecinţe morale; întrucât îndreptarea se realizează numai prin credinţa în Hristos, iar aceasta este un dar exclusiv Duhului Sfânt, omul se mântuieşte numai prin credinţă. În definirea credinţei ei au pus ca element principal graţia divină. Deci, două sunt consecinţele sau principiile de bază ale concepţiilor morale protestante:
- căderea abisală a protopărinţilor-ce implică coruperea totală şi pierderea chipului
- inutilitatea faptelor bune.
Corolând aceste două principii rezultă trăsătura negativă a vieţii morale a credinciosului. Viaţa omului se desfăşoară între doi poli: păcat şi credinţă. În secolul al XIX-lea asistăm la o oarecare reînviorare a vieţii interioare a omului, vezi Schleiermacher; dar concepţia lui a dus la bigotism şi pietism. Azi, în protestantism, se vorbeşte despre diaconia socială a Bisericii. într-adevăr, toţi acordând o atenţie deosebită acestei opere. Şi ei se găsesc într-o contradicţie:
- Omul nu poate face nimic pentru sine;
- Obligă Biserica pentru diaconia socială, identifică mântuirea insului cu această operă diaconală.

Ceea ce este pozitiv este faptul că acordă un credit acţiunii practice, faptelor milei trupeşti, mai mult decât alte confesiuni. Dar nici cu aceasta, protestantismul nu este total pe linia binelui pentru că nu se preocupă de transformarea morală a insului, văzând în mântuire un produs social. Desigur, slujirea socială are importanţa ei, chiar Hristos ne judecă dacă nu am făcut această slujire(Mat.XXV; 41-45). Dar, diaconia socială fără trăirea relaţiei omului cu Dumnezeu nu duce la mântuire. Conceptul de mântuire are o implicaţie socială, dar nu numai aceasta. Mântuirea înseamnă o transformare lăuntrică, o permeabilitate a omului faţă de harul divin, omul trebuie să devină permeabil faţă de lucrarea lui Hristos.Morala creştină ortodoxă fără să nege componenta caracteristică socială a mântuirii, pune accentul pe transfigurarea fiinţei umane.

Zidirea filocalică este una ontologică, care priveşte pe om în întreaga lui fiinţă.(Pr. Prof. D-tru Stăniloae, Rolul faptelor bune, în Ortodoxia, 1953 sau 1954 Nr.4). În curentul filocalic se acordă o atenţie deosebită ajutorării semenului.

Există o morală ecumenistă?

Dacă se poate vorbi de morale confesionale şi despre o teologie ecumenică, ce are ca obiect să apropie Bisericile şi confesiunile şi să ne ajute pe drumul unităţii creştine, despre o morală ecumenică este greu să se vorbească.  De ce este greu ? Pentru că morala este consecinţa doctrinei. Teologia ecumenică nu este o teologie dogmatică, ci de slujire a lumii. Dacă nu se poate vorbi de o teologie ecumenică ca despre o teologie dogmatică, nu se poate vorbi nici de o morală ecumenică. Sunt teologi care vor să niveleze deosebirile dogmatice sau să şteargă aceste diferenţe între Biserici şi Confesiuni membre ale C.E.B. (Consiliul Ecumenic al Bisericilor). Acest C.E.B. a apărut din iniţiativă protestantă, pornind în problema unităţii creştine ecleziale, de la teoria ramurilor, anume că nu există o Biserică adevărată, ci numai Biserici ortodoxe. Dacă este aşa, noi niciodată nu putem dobândi mântuirea.

Biserica este şi o convenţie între membrii ei, dar Ea îşi are orânduirea de la Hristos. Nu negăm aportul teologiei ecumenice în cadrul Bisericilor, pentru realizarea unităţii creştine, dar nu putem trece peste dogmaticile Bisericilor. Învăţătura Bisericii are sursa în Hristos, în Revelaţia divină supranaturală nu în oameni şi raţiune. Şi atunci, teologia ecumenică care-şi are meritele ei în avansarea Bisericilor pe drumul unităţii creştine, poate realiza în ansamblul mişcării ecumenice de o mare deschidere a Bisericilor unele spre altele, în cunoaşterea reciprocă, respectul reciproc pentru împreună creştere a lor pe drumul unităţii

Nu există o morală ecumenică, ci un spirit ecumenic. Aceste deosebiri confesionale în materie de morală vor dispărea atunci când vor dispărea şi deosebirile în materie de dogmatică.

Concluzii

Morala ortodoxă este străbătută de acea preocupare a ei pentru transfigurarea omului după voia lui Dumnezeu. Ea nu este incompatibilă cu spiritul ecumenic, ci îi vine în întâmpinare. Din voinţa de a sluji unitatea creştină, Biserica Ortodoxă a venit şi ea în întâmpinarea iniţiativelor Bisericilor Protestante. Morala catolică a rămas multă vreme străină spiritului ecumenic. Nici astăzi ea nu este membră, ci observatoare în Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Ea îşi desfăşoară propriul ei ecumenism, de a supune Papei toate confesiunile creştine. De o oarecare deschidere se poate vorbi şi în catolicism, prin prezenţa lor într-un singur organism: credinţă şi constituţie.

În religia catolică a avut loc un agiornamento legat de documentele Consiliului II Vatican(1962-1965). Teologii catolici pretind că au dezvoltat un spirit ecumenic şi într-adevăr în ultimii ani au arătat interes, dar Biserica Romano-Catolică a urmărit cu insistenţă propriul său ecumenism. Sigur, spiritul ecumenic a pătruns şi în diversele confesiuni protestante care au îndulcit mult combativitatea lor faţă de catolicism şi ortodoxie, dar şi ele urmăresc să aducă ortodoxia în stadiul de a abdica de la spiritualitatea ei.

Protestantismul a reuşit prin congregaţii, alianţe şi conferinţe să atragă la ecumenism multe biserici ortodoxe autocefale. Nu putem spune că învăţătura morală-ortodoxă n-a beneficiat de pe urma ecumenismului. În materie de doctrină, Biserica Ortodoxă a înţeles că trebuie să-şi facă cunoscută spiritualitatea ei: spiritualitatea ortodoxă. Pe plan ecumenic general se constată o diminuare a asperităţilor inter-confesionale.

Bisericile au ajuns să se cunoască, şi să se respecte şi să se apropie. Însă, Biserica Ortodoxă participă la mişcarea ecumenică nu pentru că ar avea ea vre-o lipsă în materie de doctrină sau morală, ci pentru a îmbogăţii spiritualitatea creştină astăzi şi a integra organic Biserica în viaţa lumii. Căci nici o Biserică nu este aşa de prezentă în viaţa poporului ca Biserica Ortodoxă.

Biserica Romano-Catolică ţine să rămână ca un stat care caută să-şi reglementeze relaţiile cu alte state prin concordanţă. Tot atât de adevărat este însă că ecumenismul înţeles greşit a furnizat condiţii propice prozelitismului neoprotestant. Astfel, Biserica Romano-Catolică în numele ecumenismului, susţine uniatismul, ceea ce este contrar spiritului ecumenic.  Apoi, dominaţiunile protestante desfăşoară un prozelitism agresiv, în numele declaraţiei universale a drepturilor omului, nu în numele lui Hristos. Este o luptă foarte virulentă din partea sectanţilor şi a greco-catolicilor de rit bizantin şi oriental al Bisericii Romano-Catolice, prin care se urmăreşte spargerea şi fărămiţarea Ortodoxiei.