Întruparea Fiului nu se reduce umai la restaurarea omului, în starea de dinaintea căderii în păcat, ci în ea săvârşeşte deodată şi desăvârşirea omului, îndumnezeirea lui deplină, stare la care nu ajunsese Adam. Răscumpărarea este un act de restaurare a stării edenice a omului, cum era Adam înainte de păcat. Deci mântuirea nu-l poate lăsa pe om necurăţit, netransformat. Creştinul este o nouă făptură, cu ajutorul harului dumnezeiesc. După învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi, harul dumnezeiesc nu este un bun în sine, detaşabil de Dumnezeu. Harul este expresia iubirii lui Dumnezeu faţă de noi oamenii. „Harul este o energie dumnezeiască necreată, distinctă de Fiinţa divină, dar nedespărţită de Aceasta şi care se împărtăşeşte oamenilor în Biserică de către Duhul Sfânt prin Sfintele Taine, spre mântuire (îndreptare şi sfinţenie) şi creşte în Hristos (îndumnezeire), până la statura deplinătăţii lui Hristos” (Efes.4,13)[1].

Fiind energie dumnezeiască izvorâtă din Fiinţa lui Dumnezeu Cel în Treime, necreată şi nedespărţită de Acesta, harul aparţine tuturor Persoanelor Sfintei Treimi, venind de la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt. De aceea, prin harul dobândit prin Sfintele Taine, credincioşii se unesc cu însuşi Dumnezeu Cel în Treime sfinţindu-se continuu în urcuşul spre îndumnezeire. Îndumnezeirea este desăvârşirea şi deplina pătrundere a omului de Dumnezeu, dat fiind că în alt chip el nu poate ajunge la desăvârşire şi la deplina spiritualizare. Îndumnezeirea celui ce crede în Hristos şi este în comuniune cu Hristos în Biserica Sa, implică după Spiritualitatea ortodoxă, un drum foarte lung şi care nu poate fi parcurs fără comuniune(comunicare) cu lumea, deci nu în egoism(adică de unul singur) ci în comuniune, în deschidere, în dialog de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii, deoarece omul a fost creat de Dumnezeu ca persoană de dialog, deci cu un profund caracter comunitar-sobornicesc.  

Spiritualitatea ortodoxă, având în centrul ei îndumnezeirea celui ce crede în Hristos, implică unirea acestuia cu  Dumnezeu în Hristos, prin Duhul Sfânt şi progresul în această unire până la statura bărbatului desăvârşit, care nu se poate realiza decât în comuniunea deplină în viaţă şi iubire cu Dumnezeu, Creatorul său şi cu semenii, de aproape sau de departe.

Toţi oamenii sunt „darul lui Dumnezeu”, acest dar trebuie făcut vizibil prin creşterea, progresul şi înaintarea spre desăvârşirea în Hristos. Acest drum este lung şi nu poate fi parcurs fără comunicarea cu lumea, deci nu în egoism, ci în comuniune, în deschidere, în dialog de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii, deoarece omul a fost creat de Dumnezeu ca persoană dialogică, intercuvântătoare, deci cu un profund caracter comunitar-sobornicesc. Astfel, comuniunea de viaţă şi iubire, luând ca model comuniunea desăvârşită din sânul Persoanelor Sfintei Treimi, stă la baza  vieţii lui Hristos.

Adevărata viaţă a creştinului ortodox este viaţa în Hristos, în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii, izvorând din iubire, care înseamnă tendinţa persoanei purtătoare de valori spre o altă persoană purtătoare de valori, reciprocă dăruire de sine, ieşire din sine şi revărsarea spre altă persoană, îmbogăţire spirituală reciprocă[2]. Dar păcatul,în esenţa sa, este şi rămâne o abatere de la voia lui Dumnezeu şi călcarea legii. Deasemenea şi patimile care sunt expresii ale răului în viaţa creştină, asaltează pe om şi alterează comuniunea cu cei din jurul omului. De aici purificarea de păcate şi de patimi prin Taina Spovedaniei, şi prin rugăciune şi dreaptă credinţă şi unirea tot mai strânsă cu Hristos, pe calea iubirii şi a rugăciunii şi prin Sfânta Taină a Euharistiei.

„Persoana umană care nu este în iubire şi nu contribuie prin ea la sporirea comuniunii, considerată şi ca dat ontologic, inerent persoanei umane, izvorând din profunzimile spiritului, acela îşi periclitează mântuirea”[3]  adică obţinerea vieţii veşnice. _,,Viaţa umană este darul lui Dumnezeu Unul Întreit (Fac. 2,7; Iov. 10,12; I Cor. 15,45) de la crearea după chipul şi asemănarea Sa, (Fac. 1,26-27) pentru a se împărtăşi de alte daruri dumnezeieşti şi de aceea trebuie să aibă în firea sa ceva înrudit cu Acela de Care ţine^”[4]. Ea se manifestă sub două aspecte: fizic şi spiritual, fiind astfel valoarea supremă a omului pe pământ, suport al tuturor valorilor care o exprimă şi o impun în fruntea acestora.

Toate valorile şi mai presus de orice viaţă umană, sub îndoitul ei aspect fizic şi spiritual, cu toate posibilităţile şi realizările ei, sunt încredinţate omului spre păstrare, fructificare şi progres continuu, căci persoana umană este singura făptură a lui Dumnezeu purtătoare de valori, capabilă, în existenţa pământească, de continuă depăşire de sine, spre o ţintă finală. Persoana umană, ca purtătoare şi de valori morale, trebuie să le cultive în comunitatea bazată pe valori morale,pe iubire, pentru obţinerea vieţii veşnice, deci a mântuirii, a desăvârşirii, a sfinţirii sau a îndumnezeirii.

Sfântul Apostol Pavel scrie corintenilor: _„Iar noi n-am luat duhul lumii,ci Duhul cel din Dumnezeu, ca să ştim cele dăruite nouă de Dumnezeu^”(I Cor. 2,12), iar Sfântul Grigorie Palama spune: _„Oare cei care n-au luat Duhul cel din Dumnezeu nu ştiu ce este simţire şi raţiune şi viaţa conform cu ele? Acestea sunt cele pe care omul firesc nu le primeşte şi nu le poate cunoaşte? Şi cel ce le are pe acestea, acela este omul duhovnicesc^”[5].

În concepţia poporului nostru, omul drept, cinstit, sincer si mai ales cu sufletul milostiv, este caracterizat prin cuvintele: _„omul lui Dumnezeu^”. În Sfânta Scriptură, păcatul apare ca: neascultare şi nerecunoştinţă faţă de Dumnezeu, nelegiuire, nebunie, minciună, mândrie, nesocotirea şi ofensa lui Dumnezeu, absurditate, vină, violarea legii, abaterea de la ordinea morală.

Păcatul în esenţa sa este şi rămâne o abatere de la voia lui Dumnezeu, deci este călcarea legii, căci : _„Oricine săvârşeşte păcatul săvârşeşte călcarea legii, iar păcatul este călcarea legii^” ( I Ioan 3,4). Relaţia specială a creştinului cu Dumnezeu şi cu semenii săi, precum şi cu întreaga creaţie şi lume, este perturbată de mulţimea patimilor care asaltează pe om, pun stăpânire pe el şi-i alterează comuniunea cu ceea ce are în jur. Patimile sunt expresii ale răului în viaţa creştină. Răul este un act al cărui conţinut constă într-o folosire a puterilor firii umane, contrar acesteia, despre care Sf. Maxim ne încredinţează: „Răul este abaterea lucrării puterilor sădite în fire, de la scopul lor. Mai ales după ce s-a produs sau cei ce l-au produs s-au obişnuit cu producerea lui, răul în toată simţirea şi în toată puterea cugetătoare şi aşa a îmbrăţişat cunoştinţa compusă şi pierzătoare, producătoare de patimi, a celor sensibile^”[6].

Urmarea păcatelor şi a patimei(viciului) este, în primul rând, moartea sufletească a celor stăpâniţi de acestea, adică lipsirea acestora de harul divin, ei nu mai pot săvârşi nici o faptă bună: _„Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort^” (Apoc. 3, 1). Iar dacă aceştia nu se pocăiesc spre a redobândi harul divin, atunci indiferent de pedeapsa ce şi-au primit-o din partea conştiinţei lor, sau din partea justiţiei omeneşti, de pedeapsa dumnezeiască ce i-a putut lovi în această viaţă, ei vor fi părtaşi în mod sigur osândei veşnice din viaţa viitoare, deoarece Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele sale (cf. Rom. 2,6).

Unii vor intra în viaţă veşnică, iar alţii în osândă veşnică (cf.Matei 25, 46 ; Ioan 5, 29). Creştinul se poate purifica de păcate şi de patimi prin: pocăinţă continuă prin participarea la Taina Spovedaniei, şi prin rugăciune şi dreaptă credinţă, prin săvârşirea binelui, părăsind săvârşirea faptelor rele, prin virtuţi şi fapte bune, prin meditaţie şi participarea la rugăciunea şi la sfintele slujbe ale Bisericii, prin curăţirea de patimi şi creşterea în virtuţi şi prin toată fapta cea bună, cu care se ocupă de aproape Ascetica şi Mistica creştină ortodoxă, împărtăşindu-se cu vrednicie cu Sfintele Taine, cu Hristos în Sfânta Euharistie, în duminici şi sărbători. Prin Taina Spovedaniei creştinul care se căieşte de păcatele săvârşite şi le mărtuiseşte înaintea preotului, primeşte de la Dumnezeu prin aceasta iertarea păcatelor mărturisite, fiind aşezat în starea harică din care căzuse datorită acestora. Necesitatea acestei Taine este evidentă deoarece, prin Taina Botezului i se iartă celui botezat numai vina şi pedeapsa păcatului, dar urmările păcatului rămân, şi anume înclinarea spre păcat sau concupiscenţă.

Starea culminantă a vieţii duhovniceşti este starea omului credincios ridicat mai presus de nivelul puterilor sale, nu prin sine, ci prin lucrarea Duhului Sfânt.

Purificarea continuă de patimi şi împodobirea cu virtuţi

_„Patima sau viciul se află în opoziţie extremă cu virtutea. Raportul patimii cu păcatul este asemănător cu raportul virtuţii cu fapta bună. După cum virtutea nu este o singură faptă bună, ci o activitate continuă şi statornică prin care săvârşim binele, tot aşa şi patima nu este un singur păcat, ci o activitate continuă şi statornică prin care cineva săvârşeşte răul^”[7].

Tot ce realizează omul în viaţa sa pământească, prin credinţa lui Dumnezeu Cel în Treime şi fapte bune, ajutat de harul dumnezeiesc, este spre progresul său spiritual, deci spre mântuirea şi îndumnezeirea lui. Căci scopul vieţii creştine constă în preamărirea lui Dumnezeu, cunoaşterea şi unirea tainică cu El în iubire, într-un progres infinit, în har, fără a se confunda cu fiinţa Sa, deci dobândirea împărăţiei cerurilor, cea a Binelui absolut.

Răul intrat în existenţă prin libertatea de voinţă, a primilor îngeri căzuţi, pe urmă a protopărinţilor care au înclinat spre rău prin mândrie, „izvorul tuturor relelor” (Iisus Siroh, 10,13), care slăbesc fiinţa omului şi o perverteşte, manifestându-se în pasiunile produse de actele contrare binelui, şi deci lui Dumnezeu, Binele suprem. Deci patima este un afect rău. În patimă constatăm o voinţă păcătoasă persistentă spre ceva nepermis, spre rău, o îndreptare constantă a voinţei spre călcarea legii morale, care aprobă binele  şi osândeşte răul în toate situaţiile.

_„Patima este astfel ceva iraţional. Or totul pe lume, este raţional, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, având temeiul într-o raţiune divină, numai patima este iraţională. Suprema ei iraţionalitate se arată în faptul că, deşi omul pătimaş îşi dă seama tot mai mult că lucrurile finite nu pot răspunde aspiraţiei lui, după infinit, iar această constatare îl umple de plictiseală şi descurajare, totuşi el continuă să se lase purtat în momentul următor de patima sa egocentrică, de parcă prin ea ar absorbi infinitul nedându-şi seama că infinitul adevărat este un spirit liber care nu poate fi absorbit fără voia sa, căci este subiect cu care trebuie să intre în comuniune ca libertate, cu altă libertate^”[8].

Patima produce o dezorganizare totală în viaţa sufletească a celui stăpânit de ea. Astfel, simţirea i se îngustează şi se perverteşte. Patima este un păcat devenit cronic, un lanţ greu de păcate._„Patimile se nasc şi cresc în om prin contribuţia tuturor facultăţilor sufletului, nu numai prin simţurile întoarse spre plăcerile vieţii, facultăţile sufleteşti având o activitate greşită, ceea ce aduce o boală, o morbiditate spirituală în toată fiinţa omului^”[9]. _„Patimile, punând stăpânire pe om, marchează o întoarcere a acestuia spre exterior, spre vieţuire după simţuri, o ieşire a fiinţei lui din zona adevărurilor ontologice, din legătura cu izvoarele existenţei, într-o  non-existenţă, de la care  îi vine, când se trezeşte din ameţeala patimii, doar senzaţia de gol, de fals, de efemer al existenţei, de nimicie dominantă, aspecte analizate şi reliefate cutremurător de un Heidegger sau în gândirea existenţialistă a lui Sartre^”[10]^.

_„Patimile se repartizează precumpănitor pe una sau pe alta din cele trei facultăţi ale sufletului, pe când trăirea spirituală paralizează toate puterile sufletului, şi raţiunea şi simţirea şi voinţa, obosind şi uzând în acelaşi timp şi fiziceşte pe cel împătimit. Acestea vin adesea şi peste cei care au progresat în viaţa duhovnicească^”[11]. Dar aceştia ies din această situaţie fiindcă le sunt cunoscute metodele eliberării din ea şi au o voinţă suficient de fermă pentru a rezista. _„Credinţa în care s-au adâncit nu-i lasă să cadă în disperare, ştiind că Dumnezeu este aproape de tot cel care crede în El”[12].

Orice patimă începe printr-o momeală care este prima apariţie în conştiinţă a unei dorinţe rele. La început, momeala nu dispune de putere, ci se prezintă ca un gând simplu de care ia act conştiinţa. Dar dacă nu e înăbuşită la timp, prin reacţia noastră hotărâtă, momeala câştigă în intensitate, încât cu greu i se mai poate rezista. De aceea, Părinţii filocalici cer luminarea şi adunarea minţii din împrăştierile ei prin rugăciune, priveghere şi lectură ziditoare. Aceasta este şi o lucrare a voinţei. De altfel, _„...lucrarea voinţei ni se prezintă într-o împletire organică cu lucrarea minţii, în opera de refacere a omului, în analogie cu faptul căderii lui în păcat, când au conlucrat deopotrivă cauze morale şi intelectuale^”[13].

Curăţirea de patimi (asceza) în vederea obţinerii desăvârşirii în Hristos, este cerută de însăşi viaţa creştină autentică, ca premisă a vieţii şi fericirii veşnice, de comuniune cu Dumnezeu. La aceasta nu se poate ajunge prin realizarea unei stări neutre a sufletului, ci înlocuind patimile cu virtuţile ce sunt cerute în mod logic de o viaţă moral-duhovnicească adevărată.

În creştinism, noţiunea de virtute primeşte un înţeles mai deplin, şi totodată un  înţeles moral prin excelenţă. Acest cuvânt se întâlneşte în Noul Testament numai de patru ori (I Petru 2, 9; II Petru 1, 3 ; Filip. 4, 8 ; II Petru 1, 5), dar în aceste locuri cuvântul virtute este întrebuinţat în înţeles dogmatic, şi anume: ca perfecţiune sau desăvârşire dumnezeiască ori ca putere omenească.

În înţeles moral, despre ea se vorbeşte în nenumărate locuri, numită cu termeni sinonimi, şi anume: înţelepciune spirituală, viaţă în duh nu după trup, sfinţenie, dreptate, îndreptare, fericire dumnezeiască, cucernicie, ascultarea poruncilor lui Dumnezeu, năzuinţă spre fapte bune etc.

În spiritualitatea ortodoxă sunt scrieri, mai vechi şi mai noi, dedicate în special metodei de purificare treptată de patimi prin cultivarea virtuţilor corespunzătoare. Deşi aceste scrieri au în vedere, în primul rând pe monarhi, ele reprezintă un interes deosebit şi pentru creştinii obişnuiţi, spre a-şi conforma viaţa lor voii lui Dumnezeu, ca să dobândească mântuirea, prin fapte şi virtuţi morale.

Din analiza patimilor în sine şi din modul lor de a se stârni şi naşte, momentul decisiv în care au un efect, deci o trebuinţă firească, devine patimă, este acela în care raţiunea slăbeşte, devine labilă, alunecând în direcţia poftei trezite în noi. Raţiunea se învoieşte acum, cu gândul la păcat, cu momeala. De aici urmează ca primă grijă, în autocontrolul nostru spiritual, este de a fixa raţiunea într-o atitudine fermă, adunându-ne din risipirile ei. _„Răul este un act al cărui conţinut constă într-o folosire a puterilor firii umane, contrar acesteia. Aceasta se face prin credinţă şi este valabilă pentru toate categoriile şi stările de credincioşi, preocupaţi de urcuşul duhovnicesc”[14].

În prezent, omul se află într-o stare de criză şi trebuie să se întoarcă la starea lui firească. Iar starea firească a omului, este cea care-l defineşte ca om adevărat; omul adevărat este omul virtuţii, omul virtuos, statornicit în bine, acela care dovedeşte tărie în împotrivirea faţă de păcat şi în viaţa căruia se vede prezenţa lui Hristos prin comportament şi atitudine. Starea firească a omului constă în preocuparea pentru cele superioare, duhovniceşti, în asumarea responsabilităţii faţă de el însuşi şi faţă de semeni, în cultivarea şi afirmarea demnităţii personale a omului. Starea firească a omului este totuna cu starea de graţie, de har, şi aceasta nu o poate avea decât dacă se află în comuniune cu Iisus Hristos-Dumnezeu şi cu semenii.

Pentru om nu există altă soluţie decât întoarcerea la Hristos, fiindcă, de la Întruparea Logosului, omul este legat prin însuşi destinul său de Hristos. Venirea lui Iisus Hristos în lume sau Întruparea Fiului lui Dumnezeu aduce în lume nu o lege şi o raţiune, ci Însăşi Legea şi Raţiunea, nu o oarecare concepţie de viaţă ci suprema concepţie de viaţă. „În Iisus Hristos ni se descoperă măsura tuturor lucrurilor şi a tuturor valorilor din această lume. Precum El e centrul timpului, de la care numărăm anii spre începutul lumii şi spre sfârşitul ei, tot astfel e măsura la care raportăm nivelurile de viaţă atinse înainte de El sau după El^”[15].

Prin orice păcat se nesocoteşte voinţa lui Dumnezeu, iar credinciosul, în loc să se menţină în starea de fiu al lui Dumnezeu, devine vrăjmaş al lui Dumnezeu, şi este firesc ca, atât urmarea păcatului cât şi a viciului să fie pedepsită. Viciul constă într-o dispoziţie sau stare specifiă a sufletului nostru faţă de păcat, dispoziţie ce rezultă din păcătuirea deasă şi continuă, păcătuire ce slăbeşte atât de mult voinţa, încât aceasta nu mai este în stare să se opună păcatului. Ca pedeapsă în primul rând este, pedeapsa propriei sale conştiinţe, care se manifestă ca o tulburare şi nelinişte lăuntrică, provocându-i acestuia adevărate mustrări şi remuşcări de conştiinţă.

Adeseori mustrările şi remuşcările de conştiinţă sunt atât de grozave, încât cel stăpânit de ele nu le mai poate îndura. Tot ansamblu de eforturi ascetice continue ale omului credincios, pentru curăţirea de păcate şi desăvârşirea prin virtuţi, spre trăirea cu Dumnezeu Cel în Treime, îl exprimă termenul de „spiritualitate”, de viaţă duhovnicească sau de viaţă în Hristos”. Şi nu termenul de „mistică”, termen care astăzi nu redă fidel adevăratul sens al trăirii creştine în Hristos, mai ales că este asociat uneori, în exprimări cu caracter peiorativ, reducând aria autenticei spiritualităţi.