Biserica Catolică a anulat interdicţia privind incinerarea, dar nu consideră că incinerarea şi îngroparea sunt metode egal valide. Newark Star-Ledger, un ziar din New-Jersey, SUA, arată că peste 40% din decedaţii din S.U.A. sunt incineraţi, deci se constată o creştere a acceptării acestei forme de funeralii. În unele state apusene această rată ajunge chiar la 70%.[1] Mulţi autori notează faptul că Biserica Catolică a ridicat interdicţia privind incinerarea, în 1963, iar acceptarea de către catolici a incinerării reflectă tendinţa populaţiei generale. Dat fiind o tot mai largă acceptare în lumea catolică a incinerării, este de dorit ca preoţii să aducă anumite chestiuni în atenţia credincioşilor, în această privinţă. În timp ce luna noiembrie, fiind luna în care se fac rugăciuni speciale pentru cei decedaţi, este în mod special potrivită pentru o astfel de abordare, nevoia pastorală de a trata acest fenomen se extinde la întregul an.

Biserica încurajează îngroparea şi descurajează incinerarea

Primul lucru care merită subliniat este acela că Biserica nu consideră îngroparea şi incinerarea ca metode egal valide de a trata trupul unui creştin decedat. Pentru Biserică, îngroparea este regula, iar incinerarea excepţia.[2] Timp îndelungat, cei care au ales incinerarea au făcut-o din motive ideologice, fiind deseori materialişti, cu intenţia de a respinge noţiunea creştină de demnitate a trupului şi doctrina creştină a învierii morţilor. Această respingere contravine flagrant credinţei catolice. Când Sfântul Oficiu a ridicat interdicţia privind incinerarea, în 1963, a făcut-o deoarece considera că acum alte motivaţii (de exemplu lipsa locurilor din cimitire) îi făceau pe oameni să ceară incinerarea, motivaţii care nu au nimic de-a face cu negarea explicită a elementelor fundamentale de antropologie şi escatologie creştină.

În acelaşi timp, Biserica nu a afirmat niciodată că incinerarea a devenit echivalentul funcţional al îngropării rămăşiţelor pământeşti ale creştinilor. Modul selectiv în care a fost înţeleasă ridicarea interdicţiei asupra incinerării este pe undeva similar cu modul în care a fost înţeleasă ridicarea interdicţiei de a mânca carne vinerea, care a avut loc cam în aceeaşi perioadă. Episcopii americani, când au ridicat interdicţia de a se mânca carne în zilele obişnuite de vineri (deci nu cele din Postul Mare) au arătat necesitatea practicilor penitenţiale şi au îndemnat credincioşii să se abţină de la a mânca carne dacă nu înlocuiau această practică cu alte mortificări sau cu acte de caritate. Din păcate, însă, majoritatea credincioşilor au "auzit" cu totul altceva, de genul: „Se poate mânca vinerea carne!" Un element-cheie al disciplinei - asceza - a fost pierdut! În cazul abstinenţei, Biserica a căutat să sublinieze natura specială a zilei de vineri, lărgind modurile în care credincioşii pot onora această zi, pentru a o feri de banalizare.

În cazul incinerării putem bănui că credincioşii au auzit că „incinerarea e OK" şi nu faptul că Biserica preferă în continuare îngroparea înaintea incinerării. Motivul? Biserica ia exemplu de la însuşi Isus Cristos, care a fost şi El îngropat. Există însă şi alte motive. Deoarece, aşa cum învăţa Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea, citând din Conciliul Vatican II: „Cristos îl dezvăluie pe deplin omului pe om" [3], îngroparea nu este doar o imitare a lui Cristos, ci indică ceva despre omul însuşi. Ce anume? Omul nu este doar un suflet închis într-un trup; persoana umană este o unitate trup-suflet; şi trupul uman se bucură, aşadar, de demnitatea persoanei. De ce îngroparea nu mai este atât de căutată? O parte dintre motive sunt economice: incinerarea, în special cea directă, fără priveghi, alte servicii funerare şi îngropare, costă mai puţin. Cu toate acestea, preoţii trebuie să le amintească credincioşilor catolici câteva chestiuni esenţiale: 1. Funeraliile nu este necesar să fie scumpe; nu este nevoie chiar de ultimul model de sicriu, iar în unele state nu este obligatorie îmbălsămarea... În plus, se pot scădea costurile dacă comunităţile parohiale ar ajuta la pregătirea meselor de pomenire. 2. Incinerarea este semnificativ mai ieftină doar dacă se omit priveghiul şi celelalte servicii funerare. Disciplina catolică şi simţul catolic al credincioşilor trebuie să militeze însă împotriva omiterii liturgiei funerare, al cărei simbolism (de exemplu primirea trupului, tămâierea acestuia) devine trunchiat dacă trupul decedatului nu este prezent. Disciplina catolică presupune ca incinerarea să aibă loc numai după liturgia funerară. La nivel uman, este inumană eliminarea liturgiei funerare sau a priveghiului care o precede. Dacă considerăm că aceste celebrări sunt atât pentru morţi cât şi pentru cei vii, atunci persoanele îndoliate au nevoie de sprijinul comunităţii, şi de asemenea de „încheierea" pe care o aduc funeraliile. Toţi catolicii au nevoie de liturgia funerară ca de un "memento mori": „Ce am fost eşti tu acum, ce sunt vei fi şi tu". În special tinerii catolici au nevoie să participe la liturgia funerară pentru a se obişnui cu faptul că moartea este parte a vieţii.

Funeraliile nu sunt doar „funcţionale"

Funeraliile „spun" ceva. Ele nu doar „fac" ceva, adică depunerea rămăşiţelor pământeşti. Când creştinii se adună să se roage, să jelească şi să se susţină unii pe alţii în urma morţii unei persoane dragi, ei vorbesc de fapt despre valoarea vieţii unei fiinţe umane. Când fac aceasta în prezenţa trupului persoanei decedate, ei amintesc faptul că trupul face parte integrantă din persoana umană, participând la viaţa pământească şi destinat să participe şi la cea eternă. Într-o lume puternic dominată de viziunea carteziană potrivit căreia omul este conştiinţă, un „ego" care gândeşte, şi are un trup ataşat, liturgia funerară catolică le aminteşte oamenilor adevărata antropologie. Dacă scopul funeraliilor s-ar reduce doar la ce facem cu trupul după deces, acest fapt ar reflecta, într-adevăr, o dezumanizare a persoanei. Trupul persoanei decedate este de asemenea un semn al întrupării; acesta a fost odată o persoană umană. Atunci când celebrăm „vieţile" şi „persoanele" în absenţa trupului, există marele risc de a promova o viziune dez-întrupată carteziană asupra persoanei, care poate evident genera probleme şi în alte domenii ale vieţii creştine, ca de exemplu în cazul moralităţii sexuale şi maritale. Reificarea (obiectualizarea) persoanei devine şi mai puternică dacă luăm în considerare diferitele elementele simbolistice ce ar decurge din incinerare. Trupul ne aduce aminte de o persoană, în timp ce cenuşa este mai degrabă privită ca un lucru. Îngropăm comoara; incinerăm gunoiul. Indiferent ce idei avem în minte, simbolismul primordial rămâne.
Problemele legate de incinerare cresc atunci când ne gândim la anumite practici ale culturii mai largi. Cenuşa se păstrează adesea fie acasă, fie în altă parte, mai degrabă decât să fie îngropată. Cimitirul ar trebui să transmită sentimentul unei finalităţi sacre; nu este acelaşi lucru în cazul în care unchiul Joe de pildă este aşezat între bibelourile de pe un raft. Cenuşa tratată ca un lucru depersonalizează persoana decedată; este nevoie de un "loc de odihnă". Se transmite de asemenea ideea că decedatul aparţine mai degrabă familiei decât lui Dumnezeu, Cel care este în fapt odihna finală a acestuia. Această tendinţă îşi atinge astăzi punctul culminant în unele crematorii care oferă servicii de genul contopirii cenuşii decedaţilor în pietre preţioase. Trupul, lăcaş al Spiritului Sfânt, nu poate fi redus la un simplu pandantiv.

Împrăştierea cenuşii

Cultura actuală a îmbrăţişat şi imaginea "romantică" a împrăştierii cenuşii decedatului – pe plaja favorită, în Marele Canion sau în mare. Multe filme conţin astfel de scene. Învăţătura catolică despre demnitatea persoanei respinge categoric asemenea practici, deoarece demnitatea persoanei presupune integritatea corporală, chiar şi după deces; trupul uman nu este ceva care să fie distrus.
Conştiinţa "ecologistă" actuală pare a alimenta fenomenul: dorim să exprimăm unitatea noastră cu natura. Din nou, această practică seamănă germenii propagării unei antropologii străine de conştiinţa catolică. Omul este parte a naturii, dar nu este DOAR atât. Viziunea despre om prezentă în Geneză îl înfăţişează pe acesta ca pe un administrator, ca pe un "regent" al lui Dumnezeu pentru creaţie; omul nu este doar un amestec de substanţe chimice în valoare de câţiva dolari cu câţiva litri de apă! O mişcare "verde" ce întunecă distincţia dintre om şi restul lumii nu face în final decât să agreseze demnitatea umană.

La urma-urmelor: al cui este trupul?

Răspunsul cel mai frecvent la argumentele contra incinerării, în context american este: „La urma-urmelor: al cui este trupul? Nu este dreptul meu să dispun de trupul meu cum vreau?" Acest sentiment exagerat al autonomiei personale stă în spatele izvorului principal al culturii morţii: avortul legalizat. „Dreptul de control asupra propriului trup" a fost justificarea de bază pentru surogatul "drept la intimitate" din procesul Roe v Wade. Totuşi ideea unei autonomii personale nelimitate nu este compatibilă cu viziunea creştină. Răspunsul Sf. Paul la întrebarea „La urma-urmelor: al cui este trupul?" este clar: al lui Dumnezeu. „Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care l-aţi primit de la Dumnezeu şi că nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ mare. Aşadar, preamăriţi-l pe Dumnezeu în trupul vostru!" (1Corinteni 6,19-20). Ceea ce spune Sf. Paul se regăseşte în întreg Noul Testament: creştinii nu îşi aparţin lor înşişi ci lui Dumnezeu! Liturgia baptismală spune şi ea acelaşi lucru, atunci când preotul îl încredinţează pe candidat lui Cristos. De aceea legătura dintre Botez şi liturgia funerară este extrem de importantă: „În ziua Botezului său, (numele decedatului) s-a îmbrăcat în Cristos". Distrugerea trupului prin incinerare viciază acest simbolism.

Întrebare antropologică

Una dintre marile contribuţii pe care Fericitul Ioan Paul al II-lea le-a adus Bisericii contemporane a fost „teologia trupului". Concepţia sa privind demnitatea persoanei trupeşti, începând de la Adam şi Eva în Geneză, a zdruncinat o serie de concepte greşite din filosofia, teologia revizionistă şi bioetica din zilele noastre. De asemenea, defunctul Papă a oferit o solidă bază intelectuală pentru apărarea învăţăturii catolice în multe domenii, inclusiv în cel al moralităţii sexuale.
Această învăţătură rămâne însă sub asaltul unor concepţii ca de pildă aceea care priveşte trupul ca fiind doar o „coajă", o rămăşiţă vegetală după ce dispare conştiinţa. O astfel de gândire alimentează la rândul ei „cultura morţii" atât de incriminată de Fericitul Ioan Paul al II-lea. Prin încurajarea îndepărtării trupului fizic prin incinerare se alimentează, în mod paradoxal, falsa antropologie combătută de Papa Ioan Paul al II-lea: ideea că „trupul este un lucru care îmi aparţine". Pericolele care derivă din acest concept ar trebui să fie un motiv în plus pentru descurajarea puternică a tendinţei în favoarea incinerării.
Traducere: Ovidiu Nicoară
Sursa: Homiletic & Pastoral Review[4]
--------------------------------------------------
[1] Stacy Jones, "Cremation is Gaining Favor with Jerseyans", Newark Sunday Star-Ledger, 14 august 2011, secţiunea 3, pp. 1, 3.
[2] Vezi Codex Juris Canonici, canonul 1176.3.
[3] Papa Ioan Paul al II-lea, Enciclica Redemptor hominis, nr. 8, citând Conciliul Vatican II, Constituţia Pastorală Gaudium et spes, nr. 22.
[4] Despre incinerare şi îngropare: câteva adevăruri catolice de bază