Introducere

De unde vine pericolul A.C.B.R.?  au un anumit potenţial de pericol, sunt relativ ieftini, uşor de procurat, de produs şi, datorită faptului că au o dublă întrebuinţare (civilă şi militară), sunt uşor de disimulat. Armele chimice, biologice şi radiologice sunt chintesenţa armelor de răspândire a terorii. În prezent, asocierea care se face între A.C.B.R. şi terorism a devenit o obişnuinţă, ceea ce le întăreşte efectele de natură psihologică, inducând sentimente de teamă, panică şi nesiguranţă. Datorită preţului scăzut şi a faptului că nu necesită capacităţi şi experienţă tehnică înaltă, armele chimice şi biologice mai sunt denumite şi „armele săracilor”. Spitalele, laboratoarele şi chiar fabricile de bere pot produce foarte uşor, în mod clandestin, agenţi biologici. În acelaşi timp, în cazul unui eventual control, într-un interval de numai 30-60 de minute se poate şterge orice urmă a producerii acestora. O sursă evidentă de îngrijorare este reprezentată  şi de posibilitatea de a recruta specialişti, care au lucrat la programul de cercetare biologică în domeniul militar, din statele fostei U.R.S.S.

Gradul de toxicitate şi letalitate extrem de ridicat face ca arma biologică să fie preferată de către grupările teroriste. Teroarea, asociată cu aceasta, duce uşor la scene de panică şi la revolte sociale, iar timpul scurs de la executarea atacului până la apariţia bolii scade şansa autorităţilor de a-i prinde pe atacatori. Un raport al Departamentului Apărării al S.U.A., din 1996, arăta că „grupările teroriste nu deţin resurse financiare suficiente pentru achiziţionarea armelor nucleare, în schimb pot obţine materia primă necesară realizării agenţilor chimici şi biologici”. Accesul la tehnologie ar putea fi facilitat chiar de ţările considerate „periculoase” (ţările din „axa răului”). În măsura în care tot mai multă lume are acces la cunoştinţele necesare iniţierii unor cercetări în domeniu, se poate concluziona că şi numărul teroriştilor „independenţi” care ar putea utiliza materialele chimice, bilogice şi radiologice este în creştere.

Un alt element important în evaluarea pericolului bioterorismului este reprezentat de mutaţiile petrecute în acţiunile teroriste, în prezent grupările teroriste perfecţionându-şi şi diversificându-şi metodele de „luptă”, fiind mult mai dispuse să folosească violenţa. Experţi ai serviciilor de informaţii au identificat trei categorii de grupări teroriste care ar putea folosi arme de distrugere în masă:
sectele şi cultele religioase;
grupările rasiste şi antiguvernamentale;
organizaţiile fundamentaliste şi extremiste.

Armele chimice au ca efect aducerea victimei în stare de incapacitate sau, cel mai adesea, îi provoacă moartea, acţionând aproape instantaneu.

Armele biologice acţionează mult mai lent decât cele chimice. Răspândirea agenţilor biologice nu necesită mijloace moderne şi nici nu presupune vreun efort de ingeniozitate. Pentru că pătrund în organism prin inhalare sau ingestie, ele pot fi uşor lansate deasupra unei suprafeţe mari, fie cu bombe sau prin vaporizare într-un spaţiu acoperit, fie prin reţeaua de apă potabilă sau în produsele alimentare. Arma biologică este, aşadar, prin însăşi natura ei, o arma letală invizibilă, cu efecte în timp. 

 Armele radiologice (cu materiale radioactive) pot produce efecte de distrugere similare cu cel al radiaţiei penetrante exploziei nucleare.

Efectele psihologice ale armelor chimice, biologice şi radiologice pot fi analizate pe două direcţii: ameninţarea cu recurgerea la folosirea lor şi utilizarea lor propriu-zisă.

 Ameninţarea creează o gamă variată de reacţii: nelinişte, panică, suspiciune generalizată în rândul populaţiei. Un rol important în acest sens îl are mass-media care, prin mediatizarea exagerată, stimulează această reacţie de răspuns care duce, în perioadele critice, la o avalanşă de „alarme false”.

Studiul îşi propune prezentarea celor mai accesibili A.C.B.R., precum şi unele aspecte legate de identificarea diverselor materiale chimice, biologice, radiologice după miros, stare dar şi unele efecte medicale cauzate de acestea.

Glosar de termeni utilizaţi - Termeni şi definiţii

Fisiune nucleară - O reacţie în care atomii se divid la doi, eliberând o mare cantitate de energie, sub formă de căldură. Fisiunea nucleară este procesul utilizat pentru a produce energia distructivă a armelor nucleare precum şi energia nucleară din domeniul energetic.

Vâscozitate - Însuşire a fluidului de a opune rezistenţă la curgere. Vâscozitatea este utilizată în caracterizarea consistenţei unui fluid.

Volatilitate  - Însuşire a fluidului de a se evapora la temperatură şi presiune normale. Substanţele cu volatilitate ridicată se evaporă rapid iar cele nevolatile se evaporă foarte greu, rămânând în formă solidă sau lichidă pentru perioade lungi de timp când sunt expuse în aer.

Persistenţă - Cât de mult rămâne un agent în mediul înconjurător fără a fi dispersat sau degradat într-o formă nepericuloasă. O substanţă peristentă are o volatilitate scăzută.

Precursor - Precursorul, în acest caz, este definit ca o substanţă sau un material iniţial utilizat pentru producerea A.C.B.R. 

Concentraţie - Valoare care descrie cantitatea de substanţă într-un volum specific. Valoarea concentraţiei se referă la cantitatea de vapori dintr-un volum specific şi reprezintă raportul cantitate/volum.

Doză de inhalare - Valoare care descrie expunerea unui individ la o concentraţie de substanţă într-o perioadă de timp. Doza de inhalare este o valoare specifică utilizată pentru a descrie expunerea la vapori.

Toxicitate - Termen care descrie cât de dăunătoare sau de letală este o substanţă. În contextul lucrării, toxicitatea este raportată la dozele de inhalare mortale pentru substanţele care prezintă pericol în caz de inhalare şi la cantitatea mortală pentru substanţele care prezintă pericol la contact sau la ingerare. Statistic, dozele de inhalare sunt calculate prin determinarea concentraţiei de substanţă toxică, într-o perioadă specificată de timp, care va fi mortală pentru 50% din populaţia expusă.

Echipament de dispersie radiologică - Un aparat cu care materialele radiologice sunt dispersate. Materialele radiologice dispersate, deşi nu sunt la fel de distructive ca armamentul nuclear, ar putea cauza maladii sau chiar moartea, precum şi contaminarea unor arii largi cu substanţe radiologice.

Descrierea A.C.B.R. şi efectele lor asupra organismului uman
Agenţi chimici

Agenţii chimici includ materialele (substanţele) chimice cu utilizare militară precum şi substanţele chimice toxice industriale (S.C.T.I.) Agenţii (substanţele) chimici cu utilizare militară, cum ar fi agenţii vezicanţi şi agenţii neurotoxici (neuroparalitici), au fost mult timp utilizaţi exclusiv în scopuri militare şi nu au nici o aplicaţie în domeniul civil. S.C.T.I. sunt utilizate pe scară largă în prepararea diferitelor produse industriale, pentru agricultură (ex. insecticide, pesticide, erbicide) şi pentru uz casnic, fiind transportate regulat pe cale terestră, maritimă sau aeriană. Parte din S.C.T.I. au fost utilizate şi în aplicaţii militare. Deoarece acestea au utilizare comercială obişnuită, acestea nu sunt la fel de strict controlate ca agenţii chimici din domeniul militar.

Prima grupă cunoscută de agenţi chimici a fost cea a agenţilor vezicanţi. Agenţii vezicanţi au fost utilizaţi încă din perioada Primului Război Mondial cu scopul de a minimiza efectul protector al măştilor contra-gazelor şi de a reduce capacitatea de luptă a trupelor. Iniţial, agenţii vezicanţi, care includ iperite şi levisite, au fost destinaţi pentru a cauza incapacitatea de luptă, dar care în concentraţie mare devin fatale.

Înainte de Al Doilea Război Mondial a fost realizată o altă grupă de agenţi chimici cu utilizare militară, cunoscută sub denumirea de agenţi neurotoxici (neuroparalitici), grupa G. Aceştia au în compunere fosforul organic şi sunt cei mai toxici agenţi (acţionează asupra sistemului nervos). O cantitate foarte mică poate cauza distrugerea sistemului nervos şi apoi moartea. Cei mai cunoscuţi agenţi neurotoxici din grupa G sunt sarinul şi somanul. În anii ,50 s-a realizat un grup de agenţi neurotoxici mai avansaţi, grupa V. Aceşti compuşi sunt mai toxici şi mai persistenţi decât cei din grupa G. Cel mai cunoscut agent din această categorie este Vx. O altă grupă de agenţi chimici este reprezentată de toxinele sângelui - acidul cianhidric, de exemplu. Această substanţă este un toxic industrial, care a fost utilizat în trecut pentru aplicaţii militare. Când este absorbit în sânge împiedică transferul de oxigen către celule, provocând moartea.

Datorită toxicităţii foarte ridicate, agenţii chimici cu utilizare militară sunt doriţi de grupările teroriste pentru a fi utilizaţi în acţiuni diversioniste. Informaţiile despre procesul de obţinere a acestor agenţi chimici se găsesc în literatura de specialitate. Deşi S.C.T.I. sunt mai puţin letale decât cele din domeniul militar, acestea pot fi (procurate) obţinute sau produse cu mai puţin efort financiar şi risc, dar în cantitate mare pot cauza incapacitate fizică sau distrugere în masă. 

A.1. Agenţii vezicanţi

Agenţii chimici vezicanţi sunt substanţe chimice care se găsesc atât în stare lichidă cât şi sub formă de vapori. Aceşti agenţi cauzează distrugeri celulare atât interne cât şi externe. Aşa cum precizează şi numele, agenţii vezicanţi formează vezicule lichide pe piele şi pot cauza orbirea dacă vin în contact cu ochii. Agenţii vezicanţi inhalaţi distrug tractul respirator şi pot cauza umplerea plămânilor cu lichid; de obicei, în maxim 48-72 de ore se instalează pneumonia. Cei mai comuni agenţii vezicanţi sunt agenţii H.D. (iperita) şi levisita L. Producţia agenţilor vezicanţi cu utilizare militară este foarte bine documentată în literatura ştiinţifică din surse deschise, acesta fiind un proces chimic. Multe grupuri teroriste au capacitatea tehnică şi laboratoare necesare producerii acestor agenţi. Alţi agenţi vezicanţi includ compuşi ai azotului (azotiperitele), arseniului (levisita) şi ai oximelor (fosgen oxima).

A.1.1. Agenţii H.D. (iperita)

Agenţi vezicanţi H.D. au avut cea mai mare utilizare militară în timpul Primului Război Mondial. Culorile acestora pot varia de la incolor la brun închis (produsul tehnic), funcţie de puritate. Mirosul acestor substanţe este asemănător cu al usturoiului. Iperita este o substanţă lichidă, vâscoasă la temperatura camerei, având punct de solidificare destul de ridicat, devenind solidă la temperaturi mai mici de 58ºF (14,5ºC). Alte substanţe, cum ar fi levisitele, sunt amestecate cu iperita în scopul scăderii punctului de solidificare, amestecul rămânând lichid la temperaturi mai scăzute. La temperaturi de peste 100ºF (37,7ºC), această substanţă se evaporă foarte repede, putând fi mai uşor inhalată, reprezentând astfel un pericol mai mare.

Vezicanţii H.D. sunt utilizaţi pentru dispersia pe sol sub formă lichidă, ei persistând timp îndelungat, sunt foarte stabili chimic, iar în caz de contact reprezintă un real pericol. Aceste produse sunt foarte uşor absorbite de materiale poroase, cum ar fi vopseaua, unele alimente şi cauciucul. În condiţii normale, agenţi H.D. vor rămâne activi în aria contaminată una la două zile. Totuşi, în condiţii de temperatură scăzută, pot rămâne impregnate în sol aproximativ două săptămâni. Deşi substanţa nu este foarte solubilă, apa neutralizează lent agentul vezicant. În consecinţă, nu este indicată deplasarea pe solul tratat cu soluţie apoasă.

Efecte medicale

Expunerea la agentul vezicant H.D. cauzează imediat distrugerea ţesuturilor şi celulelor, efectele clinice apărând câteva ore mai târziu, funcţie de nivelul şi locaţia expunerii . Efectele contactului pielii cu acest tip de agent poate varia de la iritaţie medie (similară cu cea produsă de razele de soare) până la apariţia unor forme mai severe, cum ar fi apariţia de vezicule umplute cu lichid.

Deşi iniţial acest agent a avut ca scop obţinerea incapacităţii de luptă a militarilor, el poate fi fatal în concentraţii mari. Doza letală pentru iperita lichidă aflată în contact cu pielea este de 3-7 g. Efectele expunerii la vaporii acestei substanţe pot varia: înroşirea ochilor, iritarea sinusurilor, tuse severă, distrugerea aparatului respirator şi chiar decesul. Doza medie letală în cazul inhalării este de 1.500 mg-min/m3.  Utilizare comercială: Iperita nu are utilizare comercială. Unul din precursorii săi, tiodiglicolul, este utilizat la fabricarea cernelii şi coloranţilor.

Variaţia culorii: Forma pură poate varia în culoare începând de la incolor la galben pal. Forma impură poate varia în culoare de la galben pal la brun închis/negru.

A.1.2. Levisita L

Levisita L este un tip de agent vezicant cunoscut şi sub denumirea de arsenic, deoarece are în compoziţie arseniu. Levisita L pură apare ca o substanţă uleioasă, lichidă, fără culoare forma impură având o culoare similară cu a chihlimbarului sau brun închis. Densitatea acestei substanţe este similară cu a uleiului vegetal iar mirosul este asemănător cu al muşcatei. Levisita L este o substanţă chimică persistentă având efect dăunător asupra organismului la contact, inhalare sau ingerare. Substanţa rămâne lichidă la temperaturi scăzute, fiind utilizată în zone cu climat mai rece decât cele unde se utilizează H.D. Levisita L este rapid descompusă de apă şi astfel în zilele cu umiditate sporită este rapid dezactivată, reducând concentraţia periculoasă de vapori. Tehnicile de dispersie pentru această substanţă includ dispersia sub formă lichidă pe sol, sau dispersia în aer sub forma unui nor de vapori otrăvitori.

Efecte medicale

Levisita L are afecte medicale similare cu cele ale agenţilor vezicanţi H.D., distrugând pielea, ochii şi căile respiratorii. Această substanţă diferă de H.D. deoarece cauzează durere asupra ochilor la primele secunde după contact, dar efectele nu sunt la fel de severe.

Expunerea la levisita L lichidă sau sub formă de vapori cauzează imediat durere şi iritare la nivelul pielii şi mucoaselor. Efectele cele mai severe sunt: apariţiei veziculelor la nivelul ochilor şi pielii, distrugerea căilor respiratorii şi în ultimă instanţă decesul. Doza medie mortală la contactul cu pielea este de 210 mg, iar în cazul inhalării este de 1.500 mg.min/m3.

Utilizare comercială

Levisita L nu are utilizare comercială, deşi unul din precursori, arseniul (clasificat ca agent cu utilizare în domeniul militar), are aplicaţii comerciale în industria electronică.

Variaţia culorii: Levisita pură este un lichid fără culoare. Levisita impură are culori diferite, de la chihlimbar la brun închis.

A.2. Agenţi chimici cu acţiune generală (Toxinele sângelui)

Absorbiţi de organism, agenţii chimici cu acţiune generală afectează abilitatea celulelor din sânge de a transporta oxigenul. Toxinele sângelui sunt un exemplu de substanţe toxice utilizate atât în scopuri militare cât şi în diverse aplicaţii din industria civilă.

Acidul cianhidric, HCN, utilizat în timpul Primului Război Mondial, precum şi sărurile acestuia (cianurile) sunt numai câteva exemple de toxine ale sângelui. HCN este un gaz mult mai toxic decât cianurile, având efect letal când este inhalat sau absorbit prin piele (când există concentraţii foarte ridicate în spaţii închise). Sărurile acidului cianhidric pot avea efect letal doar în cazul contactului cu pielea sau în cazul îngurgitării. Cianurile sunt utilizate în exploatarea şi prelucrarea aurului, producerea nylonului şi insecticidelor. HCN este utilizat la fabricarea pesticidelor, otrăvurilor pentru rozătoare şi coloranţilor.Alte toxine ale sângelui care pot fi utilizate de către grupările teroriste ar putea fi clorcianul, ClCN, monoxidul de carbon, CO, şi hidrogenul arseniat AsH3

A.2.1. Sărurile acidului cianhidric (cianuri alcaline)/Acidul cianhidric

Acidul cianhidric, HCN poate fi obţinut din cianurile alcaline (metodă de obţinere în laborator) sau prin amonoxidarea metanului (procedeu industrial de obţinere). Această substanţă este extrem de volatilă, putând fi uşor inhalată. În aplicaţii militare HCN este clasificată ca toxină a sângelui şi are marca AC.

Efecte medicale: Efectele unei doze puternice de HCN se manifestă imediat, iar moartea se poate instala în câteva minute. Sărurile cianurice prezintă pericol în cazul îngurgitării, contactului şi inhalării, în timp ce HCN prezintă pericol, în principal, prin inhalare iar în urma contactului cu acest agent se manifestă convulsii, care pot apărea în mai puţin de un minut după inhalarea unei concentraţii ridicate. Sistemul respirator şi cel cardiac sunt afectate imediat după apariţia convulsiilor. În cazul inhalării unei concentraţii scăzute de HCN, sau ingerării sării cianurice, efectele sunt diferite: ameţeală, slăbiciune în organism, greaţă, tremurat, pierderea cunoştinţei şi decesul.

Comparativ cu alţi agenţi chimici prezentaţi, substanţele cu acţiune toxică generală sunt cel mai puţin toxice. Doza media letală prin inhalare, pentru HCN este 2.500-5.000 mg.min/m3. Doza medie letală în cazul ingerării sărurilor cianurice este 105-210 mg.

Utilizare comercială: HCN şi sărurile acestuia pot fi găsite în multe aplicaţii industriale, având o largă utilizare în sinteza chimică, electro-galvanizare, extracţia mineralelor, tratarea pomilor fructiferi, industria textilă şi producerii de hârtie. Sute de mii de tone de asemenea substanţe sunt produse anual în întreaga lume.

Mirosul: Mirosul HCN este perceput diferit de oameni. O concentraţie mică de HCN gazos, cum ar fi în cazul deschiderii containerelor care conţin cianuri alcaline, are un miros înţepător, caustic. O concentraţie mai mare de gaz are un miros asemănător cu cel de migdale amare, iar aproximativ 50% din populaţie este capabilă de a percepe acest miros.

Variaţia culorii: Sărurile acidului cianhidric pot avea culori diferite, funcţie de impuritate (alb sau galben pal).

- Va urma -
Aranjament grafic - I.M.