Argumentarea, este, probabil, cel mai complex tip de discurs şi, într-o măsură sau alta, le cuprinde pe toate celelate. Cu puţină atenţie, ne dăm însă seama că discursul argumentativ adaugă în mod esenţial componenta performativă, deoarece, prin el locutorul sau argumentatorul urmăreşte nu numai să-l informeze pe receptor sau interlocutor, ci şi să-l persuadeze, adică să-i modifice dispoziţiile interioare, să-l facă să adere la o anumită teză, poziţie etc. sau, dimpotrivă, să-l disuadeze sau să-l determine să intreprindă o anumită acţiune. Argumentarea, spre deosebire de demonstraţie, presupune nu numai componenta logică, inferenţială, asigurată de folosirea limbajului şi a structurilor sale argumentative inerente, ci şi a ethos-ului, care ţine de personalitatea argumentatorului, de caracterul său, de competenţa şi credibilitatea sa, precum şi de pathos, care ţine de afectivitatea auditoriului, de emoţiile şi sentimentele acestuia. În afară de aceasta, argumentarea, spre deosebire de demonstraţie în sens strict, pleacă de la premise doar posibile sau probabile, aşa cum spunea Aristotel în Topica, I (Organon IV, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963), argumente împărtăşite sau de toţi oamenii, sau de majoritatea lor, sau de cei mai înţelepţi, iar de aceştia din urmă, sau de toţi, sau de majoritatea, sau de cei mai vestiţi. Întrucât premisele sau argumentele sunt doar probabile, la fel este şi concluzia, argumentarea fiind tocmai procesul de trecere de la premise-argumente, la concluzia care trebuie făcută acceptabilă pentru destinatar sau interlocutor.

Discursul argumentativ are deci o natură pragmatică, performativă, este un discurs persuasiv, are în vedere locutorul, interlocutorul (sau auditoriul) şi relaţia dintre aceştia. Dată fiind natura doar probabilă a premiselor şi a concluziei argumentării, el urmăreşte nu atât obţinerea şi transmiterea adevărului sau a unor cunoştinţe adevărate şi certe, cât modificarea stării de conştiinţă a receptorului, fie în sensul adeziunii sale la o teză, fie în cel al scăderii unei asemenea adeziuni, fie în sensul menţinerii acesteia; totodată el urmăreşte, în anumite situaţii, realizarea dispoziţiei de a acţiona din partea auditoriului. Apare astfel distincţia dintre adevăr şi opinie, concomitent cu cea dintre convingere şi persuasiune, pe baza celei dintre demonstraţie şi argumentare. După cum se ştie, distincţia dintre adevăr sau ştiinţă şi opinie, a fost teoretizată încă de la Platon în disputa sa cu sofiştii, dar ea a fost preluată într-un mod şi dintr-o perspectivă diferită de către Kant şi, mai recent, de către Perelman şi mulţi alţi autori. Pornind de la distincţia dintre principalele obiective (care sunt legate de buna funcţionare a intelectului nostru) şi principiile subiective (care ţin de simţirea şi trăirea noastră) ale cunoaşterii şi ţinând seama de prezenţa celor doi termeni ai relaţiei de comunicare – locutorul şi interlocutorul, Kant a făcut distincţia dintre convingere şi persuasiune în felul următor. Atunci când ceea ce considerăm ca adevărat este valabil pentru oricine posedă raţiune, această considerare se bazează pe principii obiective şi rezultatul ei se concretizează într-o convingere. Dacă această considerare a ceva ca adevărat îşi are temeiul în natura particulară a subiectului, ea se concretizează ca persuasiune.
Prin urmare, dacă mecanismele prin care se obţine un anumit rezultat de ordinul cognoscibilităţii (,,considerarea a ceva ca adevărat") ţin de esenţa raţionalităţii umane, atunci avem de a face cu o convingere, iar dacă ele ţin de subiectivitatea în act, avem de a face cu persuadarea. De aici apar o serie de diferenţe sensibile în ceea ce priveşte sfera de valabilitate a acestui rezultat, valoarea lui intersubiectivă: convingerile vor fi valabile pentru toţi, persuadările vor fi valabile numai pentru subiectul în cauză. Convingerile vor avea o înaltă valoare intersubiectivă, pe când persuadările, nu. În timp ce convingerea respectă întru totul principiile obiective ale raţionaltăţii şi are o întemeiere deductivă necesară, persuadarea se bazează pe un principiu subiectiv care implică o extrapolare nejustificată a aplicării cunoaşterii la o situaţie dată. De aceea Kant consideră „persuasiunea o simplă aparenţă, căci principiul judecăţii, care se află numai la subiect, este considerat ca obiectiv" (Imm. Kant, Critica raţiunii pure, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 611).

Pentru descifrarea naturii discursului argumentativ sau persuasiv, este interesant de urmărit, în continuare, distincţia lui Kant dintre părere, credinţă şi ştiinţă. El consideră că în cazul persuasiunii, principiul considerării a ceva ca adevărat, deşi se află în subiect, este considerat obiectiv de către subiect. O astfel de judecată are valabilitate particulară şi deci ea nu poate fi comunicată. Judecata-convingere va avea o valabilitate universală, ceea ce permite comunicarea ei oricărei fiinţe dotate cu raţiune. Dacă ceea ce se impune raţiunii noastre ca adevărat se poate impune şi raţiunii altora, suntem în prezenţa unei convingeri, iar dacă nu se impune şi raţiunii altora ca adevărat, atunci suntem în prezenţa persuadării. În timp ce convingerea este corolarul adevărului obiectiv, persuasiunea asigură doar un anumit confort subiectiv. "Eu nu pot afirma – spune Kant – adică exprima ca o judecată necesar valabilă pentru oricine, decât ceea ce produce convingere. Pot păstra persuasiunea pentru mine, dacă mă simt bine cu ea, dar nu pot şi nu trebuie s-o impun în afara mea" (Imm. Kant, Critica raţiunii pure, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 611-612), adică altora, fiindcă nu există temeiul intersubiectiv pentru o asemenea impunere. De aceea, când ceva este considerat ca adevărat, dar există conştiinţa că această considerare este insuficientă atât subiectiv, cât şi obiectiv, avem de-a face cu părerea sau opinia. Considerarea care nu este decât subiectiv suficientă, fără a avea girul obiectivităţii, se numeşte credinţă. Iar dacă o anumită considerare a ceva ca adevărat este şi subiectiv şi obiectiv suficientă, atunci suntem în posesia ştiinţei (C. Sălăvăstru, Raţionalitate şi discurs. Perspective logico-semiotice asupra retoricii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, p. 203).
Retorica clasică a introdus, prin Aristotel, o tripartiţie a discursului oratoric, retoric sau argumentativ, care a fost preluată şi continuată până astăzi. Pornind de la constatarea că orice discurs ţinut în faţa unui auditoriu conţine trei instanţe necesare: oratorul care vorbeşte, subiectul despre care se vorbeşte şi auditoriul căruia i se vorbeşte, Aristotel observă că acesta din urmă se poate afla într-una din următoarele ipostaze: simplu spectator, judecător al lucrurilor viitoare, judecător al lucrurilor trecute. În funcţie de aceste trei ipostaze posibile ale auditoriului, se delimitează cele trei genuri ale discursului retoric: genul deliberativ, genul judiciar şi genul demonstrativ (sau epidictic). Genul deliberativ este cel al adunărilor în care se iau decizii după regulile democraţiei. El este genul viitorului şi constă în a consilia sau deconsilia după valorile utilului şi ale vătămatului, ale binelui şi ale răului. În genul judiciar, specific tribunalelor, se vorbeşte la trecut pentru a apăra sau acuza valorile dreptăţii sau nedreptăţii. În fine, în genul demonstrativ, cel al discursului care face elogiul sau blamul unor personaje sau idei în diferite împrejurări, altele decât cele politice sau juridice, exprimarea este în general la timpul prezent, iar valorile folosite sunt cele ale frumosului şi urâtului.

Aceste trei împrejurări ale discursului oratoric-argumentativ corespund la trei deosebiri politice, ceea ce-l conduce pe orator să varieze tehnicile de argumentare. Când se adresează unei adunări pentru a delibera asupra oportunităţii de a mări un impozit, de a declara un război sau de a semna un tratat, argumentul tip este exemplul scos în general din istorie pentru a produce luarea unei decizii după metoda inducţiei. Când el se adresează unor judecători, raţionamentele sale trebuie să fie riguroase, deoarece ascultătorii sunt cunoscători specialişti. De aceea ele trebuie să fie mai ales de tip deductiv, aici predominând silogismul retoric, entinema sau chiar silogismul judiciar. Cât despre genul epidectic, el se aplică mai puţin pentru a convinge şi mai ales pentru a evoca personaje sau evenimente pe care auditoriul le cunoştea deja. Asentimentul sau adeziunea se obţine dinainte, atunci când oratorul rosteşte un discurs comemorativ, o oraţie funebră sau elogiul unui erou. El va recurge la narare şi la amplificare. Toate bune şi la locul lor doar teoretic, pentru că practic mergem ca musca fără cap, câtă vreme căscăm gura şi înghiţim toate porcăriile (ăstora din politică, în special), fără să ştim pe ce lume suntem. De-aia, niciunde pe faţa pământului, nici dracu nu ne bagă în seamă! Într-un anume fel, ne merităm soarta. Încă nu am depăsit stadiul ăla de ,,mulţi şi proşti!"

Nicolae Bălaşa
Bulzeşti, 2010