Grupul marilor educatori antici continuă cu Aristotel din Stagira. Ca şi maestrul său, Aristotel a scris foarte mult, iar operele sale au o istorie interesantă dar şi foarte importantă. Ele au fost redescoperite treptat, un exemplu în acest sens fiind „Poetica", redescoperită abia în perioada Renaşterii, deci se bănuieşte că unele dintre operele sale pot rămîne necunoscute şi pînă în prezent. Uriaşul sistem filosofic şi ştiinţific conceput de Aristotel, uimitor prin diversitatea sa (logică, teologier, politică, estetică, fizică, astronomie, zoologie etc.) şi profunzimea abordării, a stat la baza gândirii medievale creştine şi islamice de mai târziu şi a reprezentat axul culturii şi educaţiei Occidentului până la sfârşitul secolului al XVII-lea. Aristotel a înfiinţat propria şcoală filosofică, în afara cetăţii, nu departe de Academia maestrului său. Şcoala a fost organizată într-o grădină în care se afla un templu dedicat zeului „Apollo Lykeios". În cinstea zeului soarelui şi luminii, Aristotel îşi va numi şcoala filosofică „Likeum". Şcoala va mai fi numită şi peripatetică, iar discipolii săi peripatetici (gr. peripatein - a se plimba), datorită faptului că lecţiile se desfăşurau în timpul plimbărilor unui dascăl însoţit de un grup de discipoli pe aleile grădinii în care funcţiona şcoala. Datorită faimei lui Aristotel, Liceul devine repede foarte căutat, întrucât Academia intrase după moartea lui Platon într-un declin evident. Liceul atrăgea tineri dornici de învăţătură din întreaga lume antică. Important pentru fenomenul educaţional este modul în care Aristotel concepe psihicul uman, care la naştere este asemenea unei tabula rasa, la nivelul acestuia urmând a se imprima datele oferite de diversele experienţe concrete de învăţare ale subiectului. La fel ca şi maestrul său Stagiritul consideră problema educaţiei ca fiind mult prea importantă pentru a fi încredinţată oricui, motiv pentru care aceasta ar trebui să fie atent organizată de autorităţile statului. Intuind deopotrivă atât funcţiile educative ale jocului, care îl împiedică pe copil să devină leneş şi-l pregătesc pentru viaţa adultă cât şi faptul că educaţia trebuie să fie adecvată nivelului de dezvoltare al celui care se educă, Aristotel este considerat ca fiind primul care a realizat o periodizare a vârstelor abordabile în educaţie. Deasemeni el recomanda ca fiecărui tip de suflet să i se adreseze o anumită formă de educaţie: sufletului vegetativ, educaţia fizică, sufletului animal educaţia morală iar sufletului raţional educaţia intelectuală; acest gen de armonizări specifice prefigurează specializarea vocaţională atât de studiată astăzi precum şi abordarea compensatorie şi diferenţiată a diverselor categorii de elevi cursanţi. De-a lungul vremurilor, grecii antici au mai avut contribuţii semnificative la progresul educaţiei şi prin şcoala lui Epicur, filosofia stoicilor, cinicilor, şcoala cirenaică, curentul scepticilor precum şi a multor gânditori şi filosofi mari care au realizat pas cu pas structurile de bază ale învăţământului formativ universal.

Epoca civilizaţiei şi culturii romane încheie perioada lumii vechi şi lasă de asemenea urme adânci în spiritul de organizare a educaţiei şi învăţământului. Încă de la început sub regele Numa Pompiliu, 715 si 673 î.Hr. statul roman capătă o reformă stabilă a instituţiilor sale, şcoala capătă o organizare puternică, cu un caracter continuu iar structura şi funcţionarea ei preocupă deopotrivă şi pe părinţii copiilor dar şi înaltele autorităţi ale statului reprezentate de consuli romani ori chiar de rege care se interesa de mersul instrucţiei tineretului roman. Mai târziu, Titus Livius, ne spune că cea mai veche instituţie de învăţământ la romani ar data de la mijlocul secolului al V-lea i.e.n. El spune ca în Forul roman, printre pravăliile de tot felul, se aflau şi unele şcoli . Aspect care ne face să intuim că prin organizare şi prin structura lui, învătământul la Roma avea un accentuat caracter de clasă. La început şcolile romane publice reprezentau de fapt forme elementare de învăţământ. Cunoştiinţele de scris şi citit erau predate de un litterator, adică „cel care învaţă pe altii literele": ulterior aparând denumirea de primus magister sau ludi magister. Acest termen dovedeşte existenţa unei şcoli, de învaţământ elementar numită ludus litterarius. Ea era frecventată de la vârsta de 7 ani de copiii oamenilor săraci, deoarece cetăţenii bogaţi asigurau acasă fiilor lor instrucţia elementară necesară. Disciplina, era aplicată cu duritate şi avea de obicei urmări dezastroase asupra formării caracteriale a copiilor, favorizând apariţia unei conştiinţe versatile fenomen devenit astfel evident pe tot întinsul imperiului roman. Pe la mijlocul secolului al III-lea i.e.n apare învăţământul mediu sub iniţierea şi conducerea unui, grammaticus; la început acest tip de învăţământ se facea doar în cadrul familiei, dar mai târziu s-au deschis şi şcoli publice. În şcoala condusă de un grammaticus, puteau avea intrare de la vârsta de 12 ani, doar copiii celor mai bogaţi cetăţeni, cei săraci nu-şi puteau permite atât din cauza sumei ce trebuiau să o platească profesorului cât şi din nevoia părinţilor de folosi forţa de muncă a copiilor pentru asigurarea existenţei şi supravieţuirii familiei; deci,ciclul acesta al şcolii romane era frecventat îndeosebi de copii claselor conducătoare.

La Roma în secolul I i.e.n. a luat fiinţă un învăţământ superior, condus de un rhetor sau orator; de aici şi numele de şcoală de retorică. La rhetor tinerii se iniţiau şi deprindeau arta oratoriei. Această formă de învătământ s-a dezvoltat tot după modelul celei greceşti, destul de răspândită pe atunci la Roma. Prima şcoală romană specială de retorică a fost deschisă în anul 93 i.e.n. de Lucius Plotius Gallus. Aici studiau tinerii de vârsta adolescenţei, după ce depuneau toga praetexta, îmbrăcau toga virilis, şi începeau să se deprindă cu acest tip de studiu superior, care dura până la vârsta de 20 de ani, dar uneori se depăşea şi această vârstă. În această şcoală se studiau discipline precum filosofia, poezia şi literatura greco-romane. Romanii nobili fiind caractere pragmatice cautau la tinereţe şi cariera militară dar aceasta cerea o pregătire foarte aspră. În aceste şcoli nu intrau decât fiii patricienilor bogaţi şi influenţi. Acolo se studiau sportul, exerciţiile de profil, luptele, marşurile, echitaţia şi uzitarea armelor, strategia şi alte asemenea discipline marţiale. Tinerii bogaţi erau atraşi deasemenea şi de studiul legilor prin care îşi desăvărşeau educaţia devenind judecători, magistraţi şi oratori. Marii dascăli şi reformatori ai sistemului educativ roman au fost: Marcus P. Cato, Lucius Aeneus Seneca, Marcus Tulius Cicero, Plotin şi nu în ultimul rând Marcus Fabius Quntilianus. Acesta a conceput o lucrare foarte interesantă despre învăţmânt care s-a numit „Institutio Oratoria" compusă din 12 capitole, unde arăta cele mai bune strategii care trebuiesc aplicate în educaţie. El sublinia însuşirile unui bun dascăl, planul de învăţământ care trebuie urmat, precum şi aportul părinţilor în educaţia copiilor. Aceşti gânditori şi filosofi au promovat prin ideile şi metodele aplicate în lumea romană, direct sau indirect tranziţia către un învăţământ marcat de religia şi credinţa creştină. Odată apărut în lumea romană creştinismul a oferit nu doar valori şi principii gnoseologice, axiologice şi acţionale ci şi cadre teoretice de raportare a omului la el însuşi, la lume şi la divinitate. Doctrina creştină era o învăţură în formare, o lume conceptuală care încă nu se născuse şi care îşi cauta ea însăşi fundamentele. Hristos şi învăţăturile biblice au oferit şi oferă educaţiei şi acum mult mai mult decât simple teme de reflecţie.

Creştinismul a adus nu doar imaginea idealului şi modelului moral reprezentat de Isus Cristos, ci şi un generos cadru teoretic în care fenomenul educaţional şi-a putut afla cele mai înalte şi mai adecvate forme de manifestare. Menţionăm aici pe Clement Alexandrinul, Origen, Vasile cel Mare şi alţi filosofi, sfinţi şi învăţători creştini care au modernizat în spirit creştin valorile filosofice şi ştiinţifice preluate din vechea lume greco- romană[6]. După această perioadă de început a creştinismului, peste ani, în ciuda opoziţiei, învăţătura creştină s-a răspândit în Roma, Grecia, Asia mică, Africa şi a vorbit în final oamenilor de pe întreg pământul despre zidirea Marelui Creator pe pământ, luminată încă de la început de Isus Cristos în pildele sale, consemnate în cărţile Evangheliei dar şi a multor texte apocrife ce au incitat curiozitatea umană. În veacurile ce au urmat, aprecierea creştină a educaţiei a căpătat noi valenţe prin însuşirea învăţăturii în locaţii izolate din natură unde liniştea dar mai ales pacea din mediu şi cea sufletească a monahilor însinguraţi în arşiţa deşertului, pe munţi, lângă fluviile molcoame sau aproape de nemăginirea mării au fost, după mărturisirea acestor oameni principala condiţie a meditaţiei la cele sfinte. Astăzi putem spune despre cei care au mers pe această cale, dar nu doar în izolare monahală ci şi în şcolile şi universităţile ale acelor vremuri, că au fost cunoscuţi de lumea laică drept precursorii cercetării metodice şi ştiinţifice a naturii şi filosofiei creştine. Ei sunt clasificaţi de ştiinţa patrologiei, după mai multe criterii: Cei care au cunoscut pe Apostolii lui Hristos se numesc Părinţi apostolici; uneori după limba în care au scris se numesc Părinţi greci sau Părinţi latini. În concepţia Sfinţilor Capadocieni, omul este cea mai aleasă creatură a lui Dumnezeu înzestrată cu funcţii creatoare şi capabil de un necontenit progres spiritual şi material. Ca microcosmos şi colaborator al lui Dumnezeu, cel ce crede, are posibi¬litatea „să se desăvarşească până la îndumnezeire şi să desăvârşească şi cosmosul prin geniul minţii sale". Sistemul creştin de educaţie punea accentul pe gramatică, latină, greacă şi retorică. Elevii citeau opere clasice şi scriau eseuri imitându-le stilul. În secolul al patrulea, sistemul educaţional european era deja influenţat de religia creştină. În „De Doctrina Christiana" Augustinus arată că educaţia antică se potriveşte perfect cu religia creştină şi deci devenea acceptabilă, dar bineânţeles că era exact invers. Creştinismul era cel care prelucra ideile noplatonicienilor şi le uzita în scop doctrinar pentru a-şi justifica apartenenţa la firescul realităţii. Iniţial creştinismul era perceput drept o religie a Bibliei. Deci a cărţii şi a gândirii cu scop mântuitor, iar în această situaţie, creştinii trebuiau pe cale de consecinţă să nu fie ignoranţi, predicile lor necesitând cel puţin însuşirea obligatorie a principiilor clasice de retorică şi demonstraţie. Dar aşa cum se întâmplă şi modernitate informaţia adevărului demonstrat ştiinţific a deranjat pe unii conducători aşa că în anul 415 d.Hr. Biblioteca din Alexandria este arsă şi distrusă a patra şi ultima oară, de către fanaticii diferitelor facţiuni politice şi religioase aflate în lupta pentru putere, (patriarhul Chiril al Alexandriei nefiind străin de această faptă şi nici de uciderea filosoafei neoplatoniciene Hypathia).

Politicienii dar şi prelaţii acelor vremuri aveau să confişte blândele învăţături creştine, să le transforme rapid în instrumente folositoare controlului spiritual şi prin aceasta să îşi favorizeze accesul facil în sferele de putere şi de îmbogăţire. Odată cu prăbuşirea Imperiului Roman în anul 462 d.Hr. a început şi dispariţia lumii antice, a cărei unitate se realizase sub conducerea Romei secole de a rândul. Apar în istorie noi popoare (venite de-a călare cu carnea pusă la sărat sub şa) şi se consemnează dispariţia altora. Căderea Romei antrenează haosul politic şi social nemaiputând fi vorba de continuarea cercetării filosofice ori de ştiinţă. Invazia popoarelor migratoare, neoprite de nici o forţă organizată militar, a provocat haos în întreaga Europă. Oraşele deveneau adevărate atracţii ale hoardelor de năvălitori asiatici bestiali în căutare de jaf şi pradă. Viaţa urbană a fost cu totul anulată administrativ, industria şi comerţul au fost ruinate. Timp de cateva secole ţările Europei, în special cele care formaseră imperiul roman de apus au fost aduse într-o stare cumplită de anarhie şi anulare juridică. Astfel, educaţia va începe să cunoască un regres major şi totodată dramatic faţă de ceea ce se realizase cu câteva secole în urmă când progresul ştiinţei şi educaţiei în antichitate făceau neâncăpătoare sălile templelor şi academiilor de ştiinţă.
- Va urma -
-------------------------------------------------------
[6] Henri-Irenee, Marrou Istoria Educaţiei în Antichitate Editura Meridiane Bucureşti, 1997 Vol 1.