Antichitatea

Traiectoria evolutiv-educativă a fiinţei umane s-a iniţiat încă din vechime printr-o renunţare stadială la pulsiunea violentă şi prin apelul discursului interior la raţiune continuă dar şi prin mirare. Această abilitate spirituală dovedindu-se salvatoare avea în final să aducă eficienţa în dezvoltarea şi progresul inteligenţei creatoare la nivelul rasei umane. Astfel tranziţia de la orientarea preponderent războinică a începuturilor umanităţii la profesia elevată a scribului antic s-a realizat timp de secole determinând astfel dezvoltarea cognitivă a celor mai evoluaţi indivizi ai acelor timpuri protoistorice. Ei au adus pas cu pas umanitatea spre reflecţie şi raţiune urmând ca după mii de ani să se ajungă în stadiul mirării filosofice şi astfel să capete răspunsuri la cele mai bune întrebări care putea fi ridicate spre rezolvare. Aşa au apărut legile ca sistem de autoreglare a societăţii ca şi nevoia de evaluare şi consemnare a produselor muncii şi activităţii în grupul uman. Nu în ultimul rând simţământul religios necesita o transmitere orală (dar şi scrisă mai târziu) pentru asigurarea continuităţii în grupul tinerilor. Acesta a fost începutul nevoii de educaţie. Contrar aşteptărilor s-a dovedit ştiinţific că la începutul umanităţii scrisul şi socotitul s-au dezvoltat nu datorită vreunei cerinţe religioase speciale de a slăvi epifania, ci datorită nevoii foarte concrete de a consemna calculele ce evidenţiau acumulările de valoare ale comunităţii sau ale conducătorului şi de a prezerva pentru posteritate faptele de arme, de vânătoare, ori de dezvoltare socială ale acelor indivizi dominanţi care se erijau în conducători. Deci nici din acest punct de vedere nu prea putem fi prea mândri de motivaţiile primordiale ale dezvoltării noastre intelectuale.

Această lume antică dispărută de mii de ani a lăsat în felul nostru modern de a fi urmele unei existenţe strălucite care ne uimeşte şi astăzi. Cu toţii admirăm puterea geniului omenesc, care în acele timpuri îndepărtate şi cu mijloace rudimentare a putut creea o civilizaţie nepieritoare. Dovezile vestigiilor sale dăltuite în piatră, scrise pe papirusuri ori plăsmuite în artefacte nemuritoare pot fi văzute, admirate şi cercetate astăzi în arealul cultural universal. Astfel aflăm din aceste vechi izvoare că încă din acele vremuri edenice, educaţia se iniţia aproape natural copiii imitând comportamentele adulţilor în vreme ce aceştia le întăreau comportamentele dezirabile prin diferite recompense. Mai târziu odată cu apariţia primelor cunoştiinţe de cultură agricolă oamenii au putut să îşi asigure stabil existenţa şi astfel au început să aibă timpul şi înclinaţia necesară cercetării, dobândirii şi transmiterii de cunoştiinţe generaţiilor mai tinere. Primele informaţii despre transmiterea de cunoştiinţe le aflăm în arealul mesopotamian unde cultura sumeriană se face cunoscută prin scrierea cuneiformă care reprezenta un prim pas către elementele de educaţie instituţionalizată de mai târziu. Aceste elemente grafic descriptive incipiente aveau să se structureze şi să evolueze treptat de-a lungul timpului, întrucât scrierea trebuia să fie asimilată, înţeleasă şi predată corect mai departe, pentru a putea reprezenta un mijloc stabil şi eficient de comunicare între oameni. Ca o paranteză se cuvine să menţionăm aici controversa ştiinţifică pe care o reprezintă cercetarea de profil în privinţa primelor texte ale umanităţii. S-ar putea dovedi ştiinţific că cele scrise sau descrise de trăitorii din cultura Turdaş-Vinca pe tăbliţele de lut de la Tărtăria (dar şi din toată Peninsula Balcanică) devansează temporal şi logic afirmaţiile lui Samuel Kramer din cartea sa „Istoria începe la Sumer". Se pare că istoria nu prea începe la Sumer îi transmitem noi autorului sus menţionat, dar oricum, aportul spiritual sumero-babiloneean este evident prin efectul nevoii de legi, ce face să apară la acea vreme, primul codice de reglementare comportamentală şi anume „Codul lui Hamurabi" şi de asemeni „Epopeea lui Ghilgameş". Aceste creaţii mitice şi primordiale relevă şi accentuează o idee a desprinderii a omului din soarta hotărâtă de zei precum şi asumarea propriei modelări de viaţă prin comunicare şi influenţare formativă.

În Egiptul antic viaţa de stat începe la anul 4000 î.Hr. odată cu legendarul rege Menes. De-a lungul epocilor educaţia capătă amploare şi dezvoltare fiind în strânsă legătură cu organizarea politică, economică şi religioasă a dinastiilor respective. Oricum dinamica socială a educaţiei apărea încă de pe atunci ca fiind limitativă pentru destinul liber asumat al oamenilor deoarece fiul unui preot trebuia să devină la rândul lui preot, cel al conducătorului, conducător, meşteşugarul la fel, aşa cum se întâmplă dealtfel şi în zilele noastre, nu este nimic nou sub soare. O excepţie de la această cutumă este cunoscută în cazul scribilor egipteni, care erau selectaţi cu rigurozitate din toate păturile sociale, fiind aduşi în şcoli speciale unde erau pregătiţi să deprindă scrisul, cititul şi socotitul dar şi să poată stoca în memorie liste lungi de informaţii şi calcule trebuincioase rezolvării problemelor de stat şi construcţiilor, care se iniţiau mai peste tot de-a lungul Nilului. Structura imaginată pentru învăţământul egiptean cuprindea şcoli elementare, şcoli superioare, şcoli speciale dar şi şcolile de erudiţie. Aceste şcoli erau denumite „Case ale vieţii" datorită legăturii lor strânse cu planul vieţii reale şi erau aşezate pe lângă temple ori palatele administraţiei. În general cei care se ocupau cu activităţile didactice şi pedagogice erau preoţii şi filosofii iniţiaţi. Conducerea şi organizarea tuturor acestor şcoli era asigurată de Marele Preot care avea ceea ce am putea denumi astăzi, rangul de ministru al învăţământului.

Pragmatismul în educaţia superioară se afirma din studiul avansat al unor discipline cum ar fi: geometria, trigonometria, algebra, astronomia, medicina, chirurgia şi anatomia, higiena, ştiinţe ce influenţau şi asigurau însăşi fiinţarea stabilă şi sănătoasă a statului egiptean. De asemeni, arhitectura, sculptura şi pictura, chimia aplicată la conservarea mumiilor şi realizarea drogurilor erau considerate a fi discipline obligatorii. Nu erau uitate din programa de învăţământ nici literatura sau istoria, muzica, coregrafia, sau artele marţiale. Se studiau limbi străine precum greaca, siriana, etiopiana şi hitita. În tot acest proces de instruire, învăţământul moral şi religios ocupa un loc foarte important ştiute fiind, motivaţia transcedentală şi credinţele în viaţa de după moarte a oamenilor acelei epoci, care mai întotdeauna erau ridicate la rangul de politică de stat.
Cursurile îndelungate ale acestor şcoli se încheiau cu examene cu grele, dar odată ce tânărul era declarat absolvent i se putea acorda titlul de scrib şi avea dreptul să profeseze liber în orice domeniu studiat respectiv, preot, medic, inginer, arhitect etc.[1].
Astăzi când cercetările arheologice scot la iveală vestigiile culturii egiptene putem să înţelegem cât de mult a contribuit Egiptul la dezvoltarea civilizaţiei arealului mediteranean şi cităm uimiţi din memorabila adresare a Marelui Preot al Egiptului catre, legislatorul grec Solon: „O Solon, Solon! Voi grecii aţi rămas veşnic copii! Tot ce sa creeat la voi, în ţara voastră sau în altă parte, şi care să-ţi impună prin grandoarea sau mareţia sa, toate acestea au fost de mult din timpuri străvechi, scrise şi păstrate în templele noastre"[2]. Adică oare ce îi spunea Marele Preot egiptean regelui atenian ? Cumva că modelul inteligent intelectual de dezvoltare atenian de care era atât de mândru Solon era transcultural? Şi că era la acea vreme a antichităţii era deja foarte cunoscut din timpuri străvechi? Ce interesant! Logic, după această afirmație înseamnă că va trebui să luăm în calcul de aici înainte alte repere temporale și spațiale atunci când apreciem dezvoltarea istorică a umanității. Totuşi nici un popor din vechime nu a fost mai aplecat spre cercetarea problemelor abstracte, filosofice şi de educaţie aşa cum au facut-o grecii în arealul european. Acest ideal omenesc s-a realizat sub patronajul spiritual al zeiţei înţelepciunii Pallas-Atena care era considerată una dintre cele mai mari divinităţi ale panteonului olimpian, identificată de romani sub numele de Minerva.

Legendele greceşti arată că ea devenit patroana cetăţii Atena, care de atunci îi poartă numele. Zeiţa Pallas-Atena era socotită protectoarea artelor, a meseriilor, a literaturii şi a agriculturii, a oricărei acţiuni care cerea inventivitate şi curaj creativ. Tot ea patrona spiritual viaţa socială şi cea politică, era de asemenea consiliera grecilor în areopag şi apărătoarea lor în războaie. Educaţia urmărea la greci idealul Kalokagatia adică realizarea la om a ideilor de bine şi frumuseţe în armonie cu natura şi mediul exterior. Dezvoltarea fizică şi psihică era tema centrală, abordată cu predilecţie de educaţia greacă, astfel că mari oameni de stat precum Solon şi Lycurg, au abordat ca o prioritate absolută problematica educaţiei în cetăţile-stat Atena şi Sparta. Ca şi egiptenii aceşti conducători greci vedeau în educaţie nu un lux ci o necesitate politică absolut obligatoriu de aplicat pentru supravieţuirea şi evoluţia poporului. Xenofon ne relatează despre aprecierea comparativă a sistemului spartan de educaţie în viziunea marelui reformator Lycurg: „...Acei greci care pretind că-şi educă fiii în cel mai bun mod, îşi încredinţează copii unor sclavi pedagogi şi-i trimit la şcoală pentru a fi instruiţi în gramatică, muzică şi gimnastică. Mai mult dându-li-se, încălţări şi veştminte potrivite anotimpului, trupurile lor îşi pierd vlaga, pe deasupra fiind hrăniţi după pofte...". În loc să încredinţeze fiecare copil unui sclav pedagog, Lycurg a numit un barbat ales dintre cei care îndeplineau cele mai înalte funcţii în stat pentru a se ocupa de tinerii spartani, numit şi paidonomos. Acestuia i s-a dat autoritatea de a aduna şi a supraveghea copiii, dar şi de a-i mustra sever în caz de nerespectare a disciplinei. În ajutorul său venea un grup de tineri care la nevoie administrau pedepse cu biciul, datorită acestor măsuri domnind de atunci în Sparta un respect şi o disciplină deplină"[3].

Începuturile educaţiei în Grecia le aflăm încă de la presocratici şi cel dintâi căruia grecii dar şi umanitatea îi datorează foarte mult este Homer, cel care a dăruit lumii cele două epopei eroice cu formă epică, respectiv Iliada şi Odiseia, unde sunt cântate şi povestite faptele de arme ale marelui războinic Achile în războiul troian, întoarcerea acasă a triburilor aheie precum şi aventurile prin care trece Ulise în apropierea sa de Itaca natală. Se cuvine să menţionăm la loc de cinste şi pe Herodot din Halicarnas 484 î.Hr. - cca.425 î.Hr şi care este considerat ,,părintele istoriei". El este cunoscut pentru abordarea ştiinţifică a conflictului greco-persan, precum şi pentru descrierea oamenilor şi locurilor vizitate. Pater historiae, este un titlu pe care posteritatea i l-a acordat şi este semnificativ pentru locul lui Herodot în evoluţia ştiinţei istoriei. Primul organizator al educaţiei ateniene a fost regele Solon, 635 î.Hr. a cărei viziune a orientat poporul elen d.p.d.v. politic, militar, şi educativ. În reforma statului, Solon a obligat supuşii să îşi trimită copii la şcoală pentru a fi educaţi în sport, citit, socotit, gramatică şi muzică. Un alt reprezentant al începutului este Hesiod (427 î.Hr.-d. cca. 347 î.Hr.) cel caruia îi datorăm lucrarea „Teogonia", unde este tratată problema genezei lumii din haosul primordial şi apariţia zeilor. Apariţia oraşelor-cetate favorizează şi apariţia şcolilor filosofice şi astfel cunoştem Şcoala din Milet cu cei trei mari gânditori Thales, Anaximandru şi Anaximene care se remarcă prin promovarea gândirii centrate pe indentificarea relaţiilor de tip cauzal şi la conturarea educaţiei de tip investigativ, orientată spre profunzimea şi sensurile adânci ale existenţei. Prin reprezentantul ei, Pitagora, care era şi adeptul transmigraţiei sufletelor, şcoala pitagoreică din Crotona a influenţat educaţia, aducând în prim plan necesitatea de a dobândi cunoştiinţe cu privire la structura intimă a obiectelor şi fenomenelor şi nu doar simpla descriere a compoziţiei acestora. Astfel ei au descoperit, teorema pătratului ipotenuzei, au introdus sistemul decimal de calcul şi au avansat ideea dublei mişcări a pământului respectiv în jurul propriei axe şi în jurul soarelui. Alte şcoli ale începutului au mai fost: şcoala heraciteană cu reprezentantul ei Heraclit din Efes, şcoala eleată cu Xenophanes şi discipolul său Parmenide, curentul pluralist promovat de Empedocle, atomismul lui Anxagora şi sofiştii care au fost criticaţi şi contestaţi mai târziu de Socrate sau Platon în lucrările lor, unde îi numeau „negustori de înţelepciune şi falşi savanţi"[4].

Primul clasic al Greciei care are un rol hotărâtor în debutul educaţiei ca ştiinţă formală este Socrate (n. 470î.Hr.-d. 7 mai 399 î.Hr.). Acesta a trăit în Atena, nu a lăsat nimic scris posteriăţii şi astăzi este cunoscut prin faptul că şi-a petrecut timpul spiritual în dezbateri publice, consacrând o nouă metodă pentru acel timp şi anume maieutica (arta moşitului ideilor). Abordând diverse subiecte despre care pretindea că nu ştie nimic Socrate adresa diverse întrebări interlocutorului despre problema luată în discuţie şi prin întrebări meşteşugite îl aducea pe acesta să vadă adevărul problemei din aproape în aproape fără să îl umilească. Socrate afirma că nu face altceva prin aceste dezbateri filosofice decât să ajute la naşterea adevărului în oameni urmărind două direcţii: aceea de a demonstra că tot ce ştie interlocutorul este o simplă închipuire şi că acesta se află în ignoranţă adâncă iar cea de a doua abordare voia să arate că omul este capabil să cunoască adevărul doar dacă forţele sale psihice sunt călăuzite de întrebările potrivite problemei ridicate. Prin acţiunile sale maieutice, el anticipa condiţiile fundamentale ale desfăşurării pedagogiei şi anume faptul că în predarea cunoştiinţelor trebuie pornit de la nivelul particularităţilor de comprehensiune, cunoştiinţe şi vârstă ale interlocutorului. Vorbind despre disciplinele de învăţământ Socrate recomanda exerciţiile fizice, matematica şi geometria, ştiinţele naturii, precum şi cunoaşterea legilor şi respectarea lor. El este fondatorul eticii pe noţiuni şi definiţii clare, cu aceasta acţiune el legând problema educaţiei de a învăţământului şi pe amândouă de morală.

Următorul gânditor grec care are o contribuţie uriaşă la ridicarea sistemului de educaţie este fără îndoială Platon (n.cca.427 î.Hr. d.cca.347 î.Hr) care în calitatea sa de discipol al lui Socrate, după moartea acestuia îşi onorează maestrul întemeind celebra Academie. Organizarea acestei şcoli era asemănătoare societăţilor pitagoreice, cu o ierarhie bine structurată. Ea va funcţiona timp de aproape 1000 de ani; unul dintre obiectivele ei cele mai importante fiind acela de a contribui la pregătirea superioară în politică a oamenilor de stat. Peste timp, Academia lui Platon va fi închisă în 529 d.Hr. la ordinul împăratului Iustinian pe motive obscure dar uşor de bănuit. Paideia-educaţia-era chemată să realizeze în sufletele omeneşti ideea binelui. Platon definea educaţia ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele." Din punct de vedere metodic Platon aduce interesante precizări: „Învăţământul trebuie să fie acomodat vârstei. Învăţământul nu trebuie să fie dat prin violenţă şi constrângere; el trebuie să fie plăcut şi distractiv ca să atragă. Nici un învâţământ nu poate fi durabil şi numai în ce copilul prestează de bună voie se poate vedea capacitatea şi talentul său. Constrângerea nu este păgubitoare pentru corp, sufletul însă este sensibil la orice încercare de îngenunchere a lui; robirea spiritului printr-o ştiinţă impusă şi constrângătoare este nevrednică de om" [5]. El are meritul de a fi adus o mare contribuţie în orientarea educaţiei şi gândirii către lumea ideilor, înţelese în calitatea lor de reprezetări şi concepte abstracte. Prin aceasta a dezvoltat şi spiritul cunoşterii, căci spunea el: „Viaţa care nu este consacrată cercetării, nu merită trăită".
- Va urma -
--------------------------------------------
[1] Nicolae, Creţu Problema educaţiei la popoarele vechi Cartea de Aur SAR Institut de Arte Grafice-
Bucureşti 1939 p.29.
[2] Idem. p.1
[3] Xenofon Statul Spartan , Statul Atenian trad . Cosmin Nicolae ,ed. Bestpublishing p.7
[4] Cristian, Stan Originile educaţiei. Antichitatea şi creştinismul târziu Presa Universitară Clujeană 2002.p 23
[5] Nicolae, Creţu Problema educaţiei la popoarele vechi Cartea de Aur SAR Institut de Arte Grafice-
Bucureşti 1939 p.56