Educaţia în evul mediu

Odată ce invaziile migratoare s-au oprit şi elementele atipice dezvoltării civilizaţiei au fost asimilate, în Europa evului mediu, educaţia începe să se realizeze în special la şcolile mânăstirilor, oraşelor şi în universităţile ce începeau să se consacre studiului dar şi cercetării. Geografic acest fenomen se centrează mai ales în apusul şi nordul Europei unde educaţia începea să se facă simţită alături de religie şi de politic în evoluţia popoarelor. În anul 452 este înfiinţată Universitatea din Constantinopol despre care se ştie astăzi că avea 31 de catedre. În această universitate limba greacă are întâietate asupra celei latine şi se studia filosofia clasică a marilor gânditori antici: Socrate, Platon sau Aristotel alături de discipline teologice consacrate. Constantinopolul devenea astfel marele centru de cultură al acelor vremuri, reuşind să redea încă o dată strălucirea culturii şi civilizaţiei antice a Greciei. Viaţa intelectuală se desfăşura cu mare trăire şi pasiune în jurul Universităţii în toate centrele şi şcolile din Constantinopol la care studiau tineri sosiţi din toate oraşele Imperiului, dar şi din alte ţări. Deja în secolele al IX-XIV-lea şcolile din Constantinopole erau cunoscute şi apreciate în toată lumea, influenta lor benefică fiind exercitată şi exportată atât asupra culturii arabe cât şi a celei occidentale. Dar la acea vreme, în general, cultura se afla instituţionalizată în special în lăcaşurile bisericeşti din întreaga Europă, aşezăminte care devin astfel centre de cultură şi cercetare dar şi de învăţământ formal. Predarea în aceste şcoli se făcea în limba latină, iar durata studiilor era de 8-10 ani. Metodele scolastice de instruire se bazau în general pe expunere şi conversaţie, făcându-se apel la memorare. Ca o caracteristică negativă a învăţământului creştin de început, constatăm o ostilitate manifestă a bisericii faţă de educaţia fizică, ce fusese atât de promovată şi apreciată de educatorii antici. Dar majoritatea şcolilor medievale europene erau patronate de marile ordine religioase, a căror influenţă doctrinară devenea astfel naturală. Educaţia se făcea în şcolile mânăstirilor conduse de călugării benedictini, franciscani sau dominicani. Cele ,,şapte arte liberale" se studiau în două părţi principale respectiv ,,trivium" (gramatica, dialectica, retorica) şi ,,quadrivium" (aritmetica, muzica, geometria, astronomia). Se utiliza ca principiu de asimilare metoda scolastică, bazată pe raţionamentele deductive şi utilizarea silogismelor, urmărindu-se prin aceasta tehnică, ligatura cunoştinţelor explicate într-un raţionament riguros.

Instrucţia intelectuală a laicilor în Constantinopole, era mult mai apreciată şi chiar mai folosită fară o inferenţă accentuat religioasă, comparativ cu Occidentul unde se punea accentul pe o pregătire preponderent teologică. Dar ceea ce este foarte important este faptul, că această pregătire putea asigura chiar şi celor de origine modestă o carieră foarte onorabilă, respectivii absolvenţi putând accede la funcţiile cele mai înalte în stat şi în ierarhia clerului, ceea ce nu se putuse putea întâmpla, în cazul condiţiei modeste a vechiului educator roman. Activitatea de cercetare ştiinţifică se desfaşura în Bizanţ, în condiţii (şcoli, biblioteci, copieri de manuscrise, invenţii şi inovaţii tehnice, arhitectura, arta, etc), infinit mai bune, cu totul diferite de condiţiile din Occidentul Evului mediu timpuriu, unde singurul loc de conservare a cărţilor, artefactelor ori invenţiilor erau mânăstirile şi probabil bibliotecile unor castele mai izolate. Este edificator faptul, ca profesorii de filozofie şi ştiinţe ai Universităţii imperiale constantinopolitane erau laici, şi nu proveniţi- ca în Universitătile din Occident- din corpul clerical. Această şansă istorică a umanităţii a favorizat perpetuarea tradiţiilor filozofice şi ştiinţifice ale antichităţii greceşti. În această manieră de coexistenţă tacită a filosofiei cu teologia şi a cercetării ştiinţifice cu educaţia, marele teolog Augustin de Hippona, susţinea necesitatea construcţiei unui stat universal bisericesc pentru a asigura unitatea spirituală şi educaţională a tuturor creştinilor prefigurând astfel şi un sistem unitar de învăţământ. Acest lucru era o himeră şi astăzi este clar că el nu putea să se realizeze din multe motive obiective, dar rămâne o teză istorică interesantă cu privire la unitatea de standarde din învăţământul european actual. Datorită aroganţei manifestate de feudali şi cler în toată Europa, burghezia simţea nevoia unei concepţii filosofice care să o reprezinte şi care să fie diametral opusă curentului ascetic întâlnit peste tot în Europa evului mediu şi aşa apare conceptul umanist, cu expresia sa cea mai înalt proiectată, în artă şi învăţământ. Dimensiunea morală a acestui concept postula că valoarea umană nu se demonstrează în mod natural prin naştere ori prin apartenenţa la o descendenţă ilustră ci se certifică prin munca şi meritele dobândite în activitatea utilă depusă pentru evoluţia societăţii şi a propriei familii în particular. „Nu pot trece sub tăcere pe aceia care nu se deosebesc întru nimic de ultimul cârpaci, totuşi se mândresc grozav cu un titlu zadarnic de nobleţe...; îşi arată în fiece colţ chipuri sculptate sau pictate de-ale înaintaşilor, ţi-i înşiră pe moşii strămoşii lor, cu străbunele lor titluri. Ei înşişi nu prea se deosebesc de statuile mute, ba sunt chiar mai lipsiţi de duh decât chipurile acestea cu care se fălesc... . Şi nu lipsesc alţii, tot atât de proşti, care privesc cu admiraţie, ca pe nişte zei, acest soi de dihănii[7] scria Erasmus din Roterdam, în celebra sa lucrare „Lauda prostiei". O fi vreo asemănare cu situaţia actuală?

Acest curent modern va fi continuat şi se va rafina în perioada Renaşterii încercând să se distanţeze de ascetismul monahal şi de trândavia aristocratică. Cu mult curaj au scris şi s-au afirmat în această perioadă Erasmus din Roterdam, Thomas Morus, Francois Rabelais şi mulţi alţii care au criticat vehement sistemul învechit de învăţământ bazat în principal pe exerciţiile de memorie şi pe pedepsele corporale dezumanizante. Ei propuneau o educaţie care avea să fie bazată pe stimularea curiozităţii, pe creativitatea, celui care doreşte să înveţe şi pe dezvoltarea încrederii studentului în propriile resurse de a rezolva diferite probleme. Manifestarea ideologiei umaniste s-a realizat în principal prin educaţie, vector social care reprezenta o ţintă deosebit de importantă şi care i-a atras pe promotorii acestui curent în mod deosebit. Astfel, tinerii intrau în contact cu ştiinţa şi filosofia antichităţii prin asimilarea cunoştiinţelor privind gramatica, retorica, logica, ştiinţele naturii, acestea rămânând aproape în aceleaşi cadre de studiu din antichitate, dar cărora acum li sau adus mici înbunătăţiri de concept, unele fiind chiar semnificativ modernizate deoarece cunoaşterea înaintase. Ca dinamică de continuitate încă de pe atunci s-a înţeles că viaţa este prea scurtă pentru sintetiza în vreun fel înţelegerea deosebit de complexă a realităţii noastre, astfel că studenţii, nu doar cei dotaţi, ci şi cei mai modest instruiţi trebuiau puşi să studieze încă din copilărie şi obişnuiţi treptat cu ideea că vor trebui să înveţe toată viaţa. Se reafirma la fel ca în antichitate că: „timpul de studiu nu se va termina niciodată...". În multe oraşe au fost înfiinţate colegii şi universităţi care aveau menirea de a pregăti oamenii pentru viaţa laică şi productiv socială, această compensaţie fiind necesară deoarece în mare parte viaţa profesională superioară era controlată de biserică.

Ştiinţa înnoitoare ale umanismului a pătruns în multe cetăţi universitare consacrate şi de tradiţie precum cele din Viena, Cracovia, Florenţa etc. Ideile Renaşterii, sunt apărate şi diseminate ştiinţific de oameni curajoşi ca Erasmus din Rotterdam, Francisc bacon sau René Descartes, filosoful olandez Baruch Sinoza, care îşi propun ca obiectiv transmiterea unui mesaj eliberator către omenire şi totodată purtător al bucuriei imense pe care o dă cunoaşterea. Secolul al XVIII-lea va prelua spiritul Renaşterii şi îl va transforma sub forma avansat conceptuală a Iluminismului francez, care la fel ca şi în cazul Umanismului din perioda renascentistă italiană va influenţa fundamental întreaga dezvoltare a educaţiei în Europa. Marii filosofi precum Voltaire, J.J. Rosseau, Diderot încep să ridice nivelul instrucţiei europene şi să lanseze o ideologie antifeudală ce va germina pregătirea peste tot a marilor revoluţii şi prefaceri sociale. Această mişcare politică se sprijină în general pe motivaţia luminării maselor prin propriile experienţe.

„Sapere aude!", „Aveţi curajul de a vă folosi propriul simţ al raţiunii!" - acesta era motto-ul Iluminismului propus de marele gânditor Immanuel Kant care a introdus fară rezerve iluminismul în Germania. Încă din secolul al 18-lea în Austro-Ungaria Împărăteasa Maria Teresa, adeptă a ideilor iluministe, introduce la rândul ei în planul de învăţământ universitar obiecte şi discipline de studiu care acum ar avea corespondent în învăţământul real, sau în cel al ştiinţelor naturale. Reforma în învăţământ iniţiată de ea este continuată de împăratul Josef II-lea, care a avut un rol deosebit în afirmarea tendinţelor iluministe în ţări componente ale imperiului, precum este exemplul Slovaciei, unde introduce „Actul de toleranţă" (Toleraènỳ patent). Acest monarh luminat a susţinut înfiinţarea şcolilor, modernizarea şi trecerea acestora sub administraţia statului, adoptarea unui plan avansat de învăţământ, înfiinţarea de noi tipografii şi desfiinţarea cenzurii. Prin aceste edicte progresiste Iosif al II-lea a fost unul dintre aşa-numiţii „monarhi luminaţi". El a fost recunoscut şi ca un protector al artelor şi culturii în întregul imperiu. Aceste idei au radiat, după cum era firesc şi în spaţiul Ţărilor Române, unde Marii Corifei ai Libertăţii Naţionale- Inochentie Micu Klein, Petru Maior, Gheorghe Şincai şi mulţi alţi patrioţi români au îmbrăţişat la rândul lor ideile iluministe de inspiraţie germană (Aufklarung). O realizare uriaşă a Şcolii Ardelene fost introducerea grafiei latine care a avut ca efect schimbarea peste tot în Principatele Române grafia chirilică care se dovedea alogenă spiritului românesc şi deasemenea se realizează primul dicţionar cvadrilingv al limbii române, care este considerat de experţii în domeniu o capodoperă filologică a Şcolii Ardelene. Prin aceste tipuri de acţiuni progresiste învăţământul românesc, specific Şcolii Ardelene a contribuit hotărâtor la răspândirea ideilor iluministe, precum şi la concepţia şi dezvoltarea unui spirit modern şi avansat şi eficient în şcoala românească. Dar şi academiile domneşti, întemeiate în Ţara Românească între 1678-1688, în Moldova la 1707, au reprezentat însemnate centre de cultură iluministă, care au preluat şi diseminat învăţătura iluministă înaintată, în tot spaţiul geografic ortodox rămas încă tributar tradiţiilor metodologice vetuste al unui sistem educaţional de ev mediu. Mari ctitori ai devenirii noastre au fost la timpul lor şi Voievozii savanţi Constantin Brâncoveanu (1654-1714) şi Dimitrie Cantemir. Iubitor de cultură şi de credinţa ortodoxă, Brâncoveanu a sprijinit aceste domenii, necondiţionat. Biserica „Sfântu Nicolae", mânăstirea „Stavropoleos" din Bucureşti, biserica Sf. Gheorghe Vechi şi Colţea unde se pregăteau dieci, preoţi şi dascăli, mânastirea Hurezu, mânăstirea Sâmbata de Sus construită în Ardeal, biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena", din Constantinopol, „Spitalul Brâncovenesc", splendidul ansamblu arhitectural de la Mogoşoaia, înfiinţarea unui număr mare de tipografii la Bucureşti, Snagov, Râmnic, Buzău, înfiinţarea Şcolii Domneşti de la „Sf. Sava" - iată numai câteva din contribuţiile lui Constantin Brâncoveanu la cultură şi civilizaţie. Să nu uităm de lăcaşele de cult pe care le-a ctitorit la Sfântul Munte Athos, în arhipelagul grecesc şi în Bulgaria de azi. A editat cărţi în limbile: română, slavonă, greacă, arabă, turcă şi georgiană. Face danii în bani aşezământului Sf. Ecaterina din Sinai; acolo se găseşte şi astăzi un portret al voievodului martir, de o rară fineţe artistică. Secretarul său florentinul Anton Maria del Chiaro lasă posterităţii o descriere realistă a obiceiurilor şi situaţiei politice din arealul nostru numită „Revoluţiile Valahiei".

Dimitrie Cantemir (1673-1723) domnitorul Moldovei şi ilustru om de ştiinţă a studiat la Constantinopol unde a fost deţinut cu un statut de libertate relativă ca o garanţie a aplicării politicilor Înaltei Porţi faţă de Moldova. Lucrările sale au intrat de mult în patrimoniul universal al ştiinţei:
1. „Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea" este prima lucrare filozofică românească apărută în limba română la anul 1698;
2. „Sacrosanctae Scientiae Indepigibilis Imago" la 1700, lucrare extraordinar de interesantă care încearcă să armonizeze conflictul dintre religie şi ştiinţă;
3. Istoria ieroglifică lucrare apărută la Constantinopol între 1703-1705 unde lupta pentru putere dintre facţiunile româneşti este adusă în registrul umoristic;
4. Istoria creşterii şi descreşterii curţii otomane 1714-1716 (Historia icrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae);
5. Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor 1719-1722 unde printre altele susţine şi dezvoltă prin cercetări laborioase teza lui Miron Costin cu privire la fondul lingvistic latin comun tuturor românilor din arealul Daciei. Cantemir utilizează în această demonstraţie peste 150 de surse bibliografice din lucrări străine de limbă latină, greacă, polonă, rusă;
6. Descriptio Moldavie 1714-1716 scrisă în Rusia la cererea Academiei din Berlin al cărui membru era;
7. Compendiolum universae logices sau Prescurtarea a sistemului logicii generale;
8. Monarchiarum physica examinatio sau Cercetarea naturală a monarhiilor (apropos mai puneţi mâna şi studiaţi cei care înjuraţi regalitatea aiurea);
9. Sistema religiei mahomedane în limba rusă;
10. Kitab-i-musiki Cartea muzicii în limba turcă, ca să cităm doar câteva lucrări mai importante ale marelui savant. Aşa suntem noi „dacopaţi". Şi „rătăciţi"! Aşa ne am românizat!

Apropiindu-ne de perioada modernă, la nivel european observăm că educaţia s-a dezvoltat cu sincope ciclice şi neegal. Acest aspect s-a originat în fenomenul belicos al uriaşelor conflagraţii mondiale, care au antrenat zeci de milioane de oameni şi care au influenţat negativ politicile de educaţie ale statelor şi popoarelor, trecându-le în planuri de importanţă secundară, raportat la gestionarea obligatorie a acelor crude realităţi. Totuşi invenţiile şi inovaţiile secolelor al XIII, XIX şi XX/lea au îmbunătăţit percepţia imaginii galaxiei Guttenberg şi astfel citind şi experimentând, omenirea a avansat pe drumul evoluţiei tehnice şi al cercetării eficiente, care astfel sau oglindit şi în produsele activităţii educative. Practicile europene iniţiate în dezvoltarea educaţională din secolul XX au arătat că influenţa instituţiilor specializate în educaţia formală nu este absolută, iar cercetarea ştiintifică de profil a pus tot mai clar în evidenţă importanţa familiei ca factor de întărire şi evaluare continuă a cunoştiinţelor de simţ comun. Teza importanţei decisive a primilor ani de viaţă, pentru întreaga dezvoltare ulterioară a individului a devenit un punct de plecare ştiinţific şi s-a constituit într-un reper tradiţional foarte important în noile abordări de profil. De asemeni educaţia informală şi nonformală ca alternative necesare în construcţia omului european şi-au făcut simţită prezenţa în procesul de învaţământ continuu. De asemeni planificarea dezvoltării cantitative vs. calitativ, s-a evidenţiat în managementul eficient al înstituţiilor educative în întreaga Europă. Totuşi, putem spune că paradoxul evoluţiei educative se leagă printre altele şi de avansul descoperirilor tehnice majore de comunicare electronică, care au influenţat necontrolat dpdv filosofic şi legislativ educaţia. Pe cale de consecinţă, odată cu această realitate sau redimensionat noi atitudini şi comportamente, care sau raportat indirect şi contradictoriu la politicile de educaţie, la morală şi alterând întrucâtva scopul şi rolul educaţiei ca dimensiune socială de sine stătătoare. Rămâne tot în sarcina omului să controleze responsabil reţelele informatice, robotica şi avansul tehnologic uriaş al inteligenţei artificiale. Se pare că evoluţia spirituală s-a oprit undeva încurcându-se în contradicţiile metodice şi de canon aplicativ, iar în locul acesteia ne-am oferit alternativa unui papagal informatic la nivel macrosistemic, care ne readuce aminte cu rapiditate ceea ce am mai gândit şi făcut de-a lungul secolelor fară să ne spună însă şi care sunt cele mai bune opţiuni pe care le avem în privinţa problemelor majore ale omenirii.

Lumea nu a început în secolul al XX-lea şi nu începe cu noi. Este normal ca gândirea şi educaţia omului modern să fie influenţate de mediul tehnologic actual care îi dă sentimentul puterii şi superiorităţii demiurgice. Însă nu ar trebui să ne scape din vedere nici o clipă faptul că aceste limanuri (iluzorii) au fost atinse datorită muncii susţinute ale modestului om al antichităţii care s-a trudit, fără mijloace rapide de calcul, să găsească formulele potrivite supravieţuirii şi evoluţiei. Din păcate astăzi, cunoşterea se transformă în putere oarbă iar educaţia se transformă în reguli folositoare puterii şi îndatoriri civice continue (adică să nu mai pomeneşti de adevărul istoric că poate proştii aştia uită). Dreptatea, care este legea absolută a adevărului, se diluează deoarece datele de uzitare ale cunoaşterii şi educaţiei sunt modificate anormal în însăşi filosofia lor. Cunoaşterea actuală, dacă nu va reuşi să îl facă pe om în primul rând creativ şi mai înţelept se va irosi ca apa aruncată într-un deşert încins, fără ca omenirea să fi dobândit vreun folos pentru viitor. Creativitatea umană rămâne cel mai mare deziderat al educaţiei şi cercetării de profil, dar pentru ca această afirmare conceptuală să devină o realitate în viaţa cetăţilor universitare trebuiesc eliminate progresiv, dar pentru totdeauna, rezidurile metodelor scolastice din viaţa şcolii româneşti.

Bibliografie selectivă

1. Cristian, Stan Originile educaţiei. Antichitatea şi creştinismul târziu, Presa Universitară Clujeană, 2002.
2. Ana- Maria, Negrilă Vocaţia educativă a Evului Mediu, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2003.
3. Nicolae, Creţu Problema educaţiei la popoarele vechi, Bucureşti, Cartea de Aur, SAR, Institut de Arte Grafice, 1939.
4. Henri-Irenee, Marrou Istoria Educaţiei în Antichitate Editura Meridiane Bucureşti, 1997 Vol 1.
5.Bădescu, Ilie; Emilian M. Dobrescu Educaţie-Identitate în procesul integrării României în Uniunea Europeană Editura Academiei Române Bucureşti, 2008
6. Peter Kunzman, Franz Wiedman Atlas de Filosofie Enciclopedia Rao
7. Aurelian Bondrea Starea naţiunii 2000 România încotro ?Editura Fundaţiei Romania de Mâine
8. Niculae Constantin Matei Educarea capacităţilor creatoare în procesul de învăţământ Editura didactică şi pedagogică, 1982
9. Aurelian Bondrea Opinia publică, Democraţia şi Statul de Drept, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine", 1996
10. Xenofon Statul Spartan , Statul Atenian trad . Cosmin Nicolae, ed. Bestpublishing
11. Coord. Paul Cernovodeanu., Florin Constantiniu, Constantin Brâncoveanu, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1989.

Surse Web:

www. facultate.regielive.ro/cursuri/filosofie_istorie_universala/aristotel-109553.html
www.referatele.com/referate/istorie/online2/EDUCATIA-IN-ROMA-ANTICA-referatele-
www.referat.ro-Profilul_profesorului_in_scoala_romana_ www.referat.ro/referate/Numa_Pompilius_2019.html
www.scritube.com/timp-liber/sport/EDUCATIA-FIZICA-IN-EVUL-MEDIU-41261.php www.ro.wikipedia.org/wiki/Evul_Mediu_timpuriu
www.articole.famouswhy.ro/invataturile_lui_neagoe_basarab_catre_fiul_sau_teodosie
www.scribd.com/doc/8303350/14BIZANT
http://www.referatele.com/referate/istorie/online17/Bizant-Cultura-si-civilizatia-Bizantina--etapele-istorice--Organizarea-politica--Societatea-bizantin.php
www.referat.ro/referate/Umanismul_si_renasterea_5884.html
www.ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Cantemir.
----------------------------------------
[7] Elogiul nebuniei sau discurs spre lauda prostiei ed.Antet p.34