„Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” (Evanghelia după Marcu)

Introducere

Pe Arsenie Boca, acest creştin ortodox luminat la minte, îl cunoaşte, îl iubeşte şi îl respectă întreaga lume creştin-ortodoxă. Despre el, arhimandritul Teofil Pârâian a spus că: ,,Din câţi oameni am cunoscut eu care au lucrat în Biserică, consider că Părintele Arsenie Boca a fost cel mai de vârf, culmea vieţuitorilor şi propovăduitorilor în contemporaneitatea noastră”. Fără să mai pomenim ceva despre personalitatea plină de lumină a părintelui savant Arsenie Boca, vom încerca să evidenţiem câteva elemente de psihologie transpersonală, prezente în capitolul VII- denumit şi ,,Împărăţiile iubirii” din opera sa de căpătâi ,,Cărarea Împărăţiei”. Acest capitol debutează cu un exerciţiu de transcendere a realităţii celor patru dimensiuni ale lumii percepute de simţurile omului.

Elemente de psihologie transpersonală 

Când omul trece prin experienţa morţii sau prin cea a visului ne aflăm într-o dimensiune atemporală, unde timpul devine doar o recuzită excepţională a acelui spaţiu paralel, care se dilată sau se contractă în funcţie de voinţa lui Dumnezeu, a legilor acelui spaţiu şi, secundar, în funcţie de apariţia evenimentelor disciplinare şi de reglaj, aplicate uneori pe o anumită perioadă conştienţei întrupate eteric, ce străbate aceste dimensiuni imposibil de măsurat. Autorul avertizează încă de la început, făcând vorbire despre calităţile noastre potenţial supraumane, precum şi vis-a-vis de experienţele de vârf: ,,nu suntem născuţi de timp, ci de veşnicie” spune el, tranşând, astfel, radical această coordonată a credinţei nemuririi sufletului omenesc. Pentru cunoscători se revelează coexistenţa spiritului om-conştient şi volitiv cu materia, chiar în universul etern şi anterior genezei mundane. Cu alte cuvinte, autorul afirmă că existăm în spirit încă dinainte de Creaţia mundană, într-un concept care oglindeşte, într-un fel imitativ şi micşorat, Divinul incognoscibil, adică după cum se spune în capitolul Genezei suntem fiinţe alcătuite ,, după Chipul şi Asemănarea Sa”.

În explicaţia despre conştienţa care afectează şi uneori modifică percepţia normală a omului, se aduce şi exemplul persoanelor care, aflate într-o primejdie de moarte, îşi văd ,,filmul” vieţii în câteva fracţiuni de secundă. Aceste capacităţi de percepţie modificată sunt evidenţiate în lucrare, ca fiind atributele sufletului şi nu ale trupului. Poate că aceste flash-uri de memorie, rapid rulate, pregătesc justificarea stării de conştiinţă morală a persoanei înaintea înfăţişării la judecata celestă, chiar dacă persoana nu este supusă distrugerii imediate sau morţii subite. Părintele autor reiterează şi aici consideraţii despre puterea manifestă uriaşă a sufletului nostru, care dacă nu ar fi diminuată într-un chip tainic încă de la Creaţie ar devasta arzând somaticul nostru. Acest efect este posibil datorită unei calităţi necunoscute de vibraţie energetică la frecvenţe foarte înalte. Sunt cunoscute în literatura de specialitate în anumite situaţii cazuri de autocombustie spontană la oameni n.a.

Ca şi în alte capitole, se evidenţiază aici existenţa noastră pe pământ datorată iubirii pe care Creatorul a dăruit-o Creaţiei sale şi, în special, omului creat ,,după chipul şi asemănarea Sa”. Condiţia omului din punct de vedere moral şi al capacităţii de voinţă nu a fost neglijată la Creaţie deşi autorul arată că ,,după trup, suntem un picur de rouă, faţă de un cosmos fără margini, care însă încape tot în conştiinţa noastră”. Sunt subînţelese prin comparaţie cantitativă şi calitativă mărimea neânsemnată a fiinţei umane la scara universală, vis-a-vis de cunoştiinţele morale şi utile pe care omul le-a descoperit în evoluţia sa spirituală, în timp, precum şi decizia de acţiune sau ,,liberul arbitru”, care ne-au fost dăruite, de asemenea, pentru timpul vieţii noastre. De asemenea, se sugerează relaţia cuantică a universului mic, care este omul cu elementele macrosistemice ale materiei expandate în dinamica infinită.

Subliniidu-se importanţa sufletului conştient şi misiunea lui în dimensiunea paralelă a realităţii noastre, Arsenie Boca ne dezvăluie taina trecerii în viaţa veşnică din punct de vedere psihotanatologic ortodox. El argumentează că departe de a fi o tragedie, în esenţă acest act al transformării somatice în elemente de dimensiuni moleculare şi atomice, aduce omului un beneficiu destinologic, dar în primul rând spiritual. Tot ce este negativ în parcursul existenţei noastre fizice se anulează, răul genetic triangulat de generaţii este adus la aneantizare, la dispariţie prin disoluţia somatică, provocată de moarte. Părintele precizează: ,,Nu trupul este răul, dar prin moarte se omoară răul cu desăvârşire. De aceea la vreme trupul va învia din morţi. În moarte-i învierea”. Cu alte cuvinte, sufletul conştient este eliberat din corp mergând înviat către Creator, iar trupul este eliberat de răul ce se perpetua generaţional, la nivel ereditar şi genetic atunci când transmitea pecetea păcatelor săvârşite în trecut (a se citi tendinţa la anormalitate). Dar, atâta vreme cât nu se pocăieşte încă din viaţă şi nu se desăvârşeşte pe calea dorită de Dumnezeu ,cel puţin prin respectarea Decalogului, persoana preia din trecut şi transmite urmaşilor ,,pecetea” păcatelor.

Acest ciclu de revenire a fiinţei spirituale în alte persoane este întâlnit şi în tradiţiile esoterice europene antice sau medievale dar şi în cele orientale. Faţă de alte concepte spirituale în tradiţia teologică ortodoxă, omul are o singură viaţă şi după moarte este judecat de Dumnezeu, apoi i se alege dimensiunea de aşteptare în rai sau în iad, până la Judecata de apoi, unde toţi oamenii vor fi judecaţi de Fiul Său Iisus Cristos. Totuşi, părintele Arsenie Boca nu exclude starea de conştienţă a sufletului care traversează aceste dimensiuni. Cu privire la natura somaticului ce va trece prin experienţa învierii, el arată că atunci: ,, ...când va fi la învierea morţilor, trupurile vor dobândi acea mutaţie cosmică după care nu vor mai mai fi supuse care nu vor mai fi supuse ca-n veacul de acum, îngrădirilor vremelniciei”. Putem, doar, să presupunem că va fi vorba despre o transformare a somaticului într-o natură energetic-luminoasă, eterică, deoarece astăzi cunoaştem bine faptul că în realitatea noastră fenomenul de degradare fizică este datorat oxidării celulare n.a.

Astăzi, în modernitate, oamenii refuză studiul fenomenului transcedental religios sau psihotanatologic, deoarece sunt îndrăgostiţi iremediabil de această dimensiune a realităţii noastre, unde pot afla condiţionarea şi recompensa prin plăcere, unde pot stabili repere filosofice stabile din punct de vedere temporal, pentru a-şi afla un sens de existenţă, chiar dacă în majoritatea cazurilor acest efort psihologic din punct de vedere motivaţional este limitat, nesatisfăcător şi iluzoriu. Studiul ştiinţific concret bazat pe controlul variabilelor şi al legilor cunoscute şi găsite de cărturarii cercetători dezvoltă acestora mândria ştiinţifică şi prestanţa socială, dar părintele Arsenie Boca se întreba cine are legitimitate în cunoaştere? Cel care găseşte legile ştiinţifice sau cel care le-a creat din nimic, adică proprietarul lor de drept? Astfel, paradigma cunoaşterii cartezinene concrete ocupă viaţa oamenilor tot mai mult, aducându-i la convingerea hilară că ce nu se vede, nu există.

Însă, chiar dacă acceptăm sau dacă nu acceptăm, în momentul morţii trupului situaţia priorităţilor se schimbă vrând-nevrând pentru sufletul conştient şi cunoaşterea adevărului devine obligatorie şi accelerată. În acele clipe, sufletul conştient cunoaşte intens, fără să vrea, toate lucrurile, toate dimensiunile, transformările subtile şi conceptele moral-religioase de care s-a dezinteresat apriori pe parcursul vieţii, nu le-a crezut s-au le-a respins în lipsa dovezilor. Părintele arată că această etapă a trecerii în marele necunoscut are două situaţii particulare: 1) momentul decesului, cînd sufletul se detaşează de starea sa de ignoranţă şi 2) momentul învierii, adică atunci când sufletul devine supraconştient şi are acces la o bază de cunoaştere, lărgită fiind convins perceptual şi cognitiv de existenţa unei alte realităţi, în care timpul nu mai are dinamica şi atributele cunoscute anterior în viaţa mundană.   

Necredinţa oamenilor la nivel individual este explicată şi prin influenţa nefastă pe care o are somaticul asupra conştienţei, adică a însuşirii unor comportamente repetitive, care ţin de plăcerea condiţionată şi, astfel, autocunoaşterea este orbită de senzaţiile plăcute care adorm într-un final dorinţa de reflectare de adevăr şi spiritualitate. Această legătură cu influenţă circulară a sufletului cu soma, diminuează foarte mult cunoaşterea adevărului divin, dar este obligatorie prin taina genezei pusă în operă de Marele Creator. După săvârşirea omului din viaţa fizică, viaţa conştientă continuă şi astfel sufletul îşi percepe şi înţelege propria imortalitate. Dar, se arată, în concept că până nu se termină firul destinului nostru pământesc nu cunoaştem decât parţial aceste transformări, care rămân încă incomplet cercetate.

Arsenie Boca evidenţiază o dinamică anatomică a energiei sufleteşti, care în momentul morţii se deplasează din corp spre cap. Şi arată el, cei care au dus o viaţă curată în părtăşie cu Dumnezeu în acele momente ale trecerii din existenţa fizică au un chip senin şi chiar luminos într-un fel neobişnuit. Dimpotrivă cei care au dus o viaţă de afront împotriva firii au o mină desfigurată, întunecată, îngrozită probabil ca o pecete martor a conştiinţei încărcate pe care o duc cu ei dib punct de vedere psihologic în cealaltă dimensiune.

Odată cu moartea fizică totală şi ireversibilă debutează şi separarea sufletului conştient de somatic; acest fenomen se petrece timp de trei zile conform tradiţiei creştin ortodoxe. Aşa se face că ritualul creştin-ortodox şi aşezarea trupului la odihna veşnică se corelează cu eliberarea sufletului conştient din captivitatea somatică. Ajuns în dimensiunea subtilă, sufletul conştient rezonează automat în funcţie de potenţialul pe care îl are. Cei care au avut un cuget şi un comportament firesc în spiritul Decalogului vor intra în rezonanţă cu entităţi blânde şi luminoase şi dimpotrivă oamenii care au avut păcatul ca bucurie în dimensiunea vieţii vor atrage automat entităţi întunecate pline de negativitate.         

Timpul măsurat este după cum a mai spus autorul, abolit în dimensiunea paralelă. Cei care au fost oameni buni şi au dobândit desăvârşirea vor avea o veşnicie luminoasă şi, dimpotrivă, pentru ceilalţi care au luat în derâdere sau nu au crezut. Acolo, în dimensiunea aceea, pentru sufletul conştient apare  obligaţia autocunoaşterii morale. În acel sistem paralel sufletul conştient îşi află propria sa măsură precum şi calităţile sau defectele fundamentale ori particulare; sufletului conştient îi vor fi evaluate şi analizate existenţa anterioară, faptele, deciziile şi gândurile şi deoarece nu mai poate schimba nimic trebuie singur să-şi pronunţe judecata înainte de Judecata lui Dumnezeu.

În realitatea noastră omul avea posibilitatea să-şi cunoasă sinele şi efectele comportamentelor sale în societate prin reperul civilizator şi plin de iubire al Harului Sfintelor Taine. Dar, odată trecut în acea dimensiune paralelă, sufletului conştient îi este anulată cunoaşterea şi transformarea de sine prin propriile posibilităţi, această obligaţie fiind preluată de entităţile negativ-demonice în care acest suflet se oglindeşte potenţial şi consubstanţial. Astfel acum sufletul conştient încărcat de povara faptelor întunecate, deviante şi reprobabile săvârşite de a lungul vieţii cunoaşte şi îşi recunoaşte faptele sale conforme şi neconforme cu Decalogul pentru a diminua severitatea Judecăţii Creatorului Suprem. Deci autoevaluarea morală încă din viaţă, mărturisirea păcatelor făcute sau gândite la duhovnic, smerenia sinceră şi canonul rugăciunilor de iertare sunt preferabile condiţiei severe pe care legile justiţiei celeste o pot aplica odată ce sufletul a ajuns acolo printre ,,cumpliţii vameşi ai văzduhului”. Legile lui Dumnezeu acţionează compensator, expiator şi şterg din memoria vieţii aceste anomalii ale firii prin spovedanie, cu condiţia ca acestea să fie descărcate din conştiinţă cu sinceritate şi părere de rău în faţa preotului sau a duhovnicului şi, bineânţeles, să nu se mai repete niciodată.

Dar, prin aceste spaţii prevăzute cu ,,vămile cunoştiinţei” nu pot traversa decât ,,sufletele de mijloc”, adică aceia care vor fi pedepsiţi, dar care mai pot spera. Ateii pentru că şi-au anulat orice credinţă şi reprezentare a acelor spaţii nu mai trec prin aceste ,,vămi”, ci sunt direct deposedaţi de sufletul conştient de către entităţile negativ-demonice încă de la ridicarea din trup, neavând nici posibilitatea să-şi cunoască îngerul păzitor în cazul în care acel suflet cunoscuse taina botezului.

Entităţile demonice nu pot fi atrase de sufletele desăvârşite ale celor care s-au sfinţit pe pământ şi de asemenea entităţile angelice nu se vor apropia de sufletele întunecate. Sufletele celor drepţi suie  într-un râu de energie astrală, unde se vor pleca Creatorului şi vor fi răsplătite prin cea mai mare fericire: vor cunoaşte imaginea lui Dumnezeu. Dar, ca o excepţie la începutul călătoriei în această dimensiune pentru cei nedesăvârşiţi şi păcătoşi, sufletul este însoţit de o entitate angelică care să îl ajute să cunoască spaţiul fericirii veşnice – Raiul, să-şi revadă filmul faptelor morale şi imorale şi percepându-şi potenţialitatea iniţială cu care fusese înzestrat de Creator să aprecieze cât bine a împlinit din această capacitate cu care s-a născut. Sufletul conştient cunoaşte în acest stadiu care i-a fost puterea cu care l-a înzestrat Creatorul şi cât şi cum a folosit-o el în viaţa trăită pe pământ.

A noua zi pământească şi a şasea de la înhumarea somaticului, sufletul se reîntoarce la Creator şi i se pleacă. Din porunca acestuia, sufletul porneşte din nou în cea de a doua călătorie, la explorarea spaţiului necunoscut. De data aceasta face o călătorie în iad să cunoască sufletele păcătoşilor şi muncile prin care trec aceste suflete conştiente pe un parcurs care ţine cât treizeci de zile pământeşti (deşi acolo timpul este anulat). Aici sufletul conştient cunoaşte pedepsele şi consecinţele faptelor sale săvârşite între oameni. Dacă aceste fapte au fost şterse prin pocăinţă, sufletul se va teme mai puţin dar dacă nu, va fi înspăimântat deoarece înţelege ce se va întîmpla cu el ulterior judecăţii.

După încheierea acestei călătorii, sufletul conştient se înfăţişează din nou înaintea Creatorului care va hotărî dimensiunea în care i se potriveşte să meargă. Comunitatea credincioşilor în viaţă se roagă pentru a treia oară lui Dumnezeu pentru sufletul care-şi aşteaptă judecata. Deci judecata se va petrece a patruzecea zi pământeană de la plecarea din somatic. Această hotărâre este provizorie şi ţine până la Judecata de apoi, timp celest la care Fiul lui Dumnezeu, Iisus Cristos va pronunţa verdictul final pentru veşnicie.

Nimic impur la nivelul sufletului omenesc, orice ţine de materie nu are acces în dimensiunea divină a Creatorului şi, similar, nimic din ceea ce este pozitiv şi benefic în sufletul omenesc, cât de puţin, nu va rămâne în infern pentru totdeauna. Acest aspect al iertării se poate petrece şi datorită rugăciunii colective a celor din Biserică, precum şi eforturilor aparţinătorilor şi rudelor celui care a plecat. Dar, ca o condiţie obligatorie, cei care înalţă rugăciuni de iertare pentru cel plecat trebuie să se afle ei înşişi pe drumul perfecţionării spirituale şi al desăvârşirii. Părintele autor arată în acest sens că, emoţia iubirii este calea cea mai scurtă de a avea acces la dimensiunea divină a Creatorului încă din viaţa pământească, realitate emoţională celestă pe care o putem aduce în conştiinţa noastră aici şi acum, spre cunoaştere şi asumare.

Condiţia existenţei noastre fireşti, după cum arată autorul, este ca trupul omului să fie locuit de un suflet iar acesta dezvoltându-şi conştienţa şi conştiinţa să-şi asume contactul cu Dumnezeu Tatăl Creator, devenind astfel un tot de viaţă veşnică. Căci, spune părintele Arsenie Boca: ,,dragostea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt pentru Dumnezeu” (Boca, 2002). Ceea ce dă sufletului calitatea de fiinţă spirituală nemuritoare este conştiinţa şi conştienţa, structuri psihice distincte, care se şcolesc aici, pe pământ. Se evidenţiază că aşa cum este scris în capitolul Apocalipsa din Biblie unii oameni au suflete vii în vreme ce alţii vieţuiesc cu sufletele moarte. Părintele arată că moartea trupului este separarea de suflet, dar moartea sufletului se petrece atunci când oamenii renunţă la cunoaşterea de Dumnezeu. Pe cale de consecinţă, se demonstrează că aşa cum se manifestă liberul arbitru sau conştiinţa, tendinţa sufletului peste moartea fizică este, de fapt, continuarea atitudinii pe care individul a manifestat-o în viaţa pământească: spre viaţa veşnică sau spre moarte.  

Sufletului omenesc i se dă la naştere trupul, ca o unealtă de care să se folosească în realitatea noastră, dar nu-i este îngăduit să se lase condus de starea de dependenţă pe care somaticul o dovedeşte în contactul perpetuu cu plăcerile de tot felul. Aceste dependenţe de plăcere aduc corpul la animalitate şi degradează sufletul prin stingerea conştiinţei şi conştienţei. Dar, se subliniază, că orice act fizic a trecut mai întâi prin conştiinţă şi abia mai apoi au fost cunoscute conecinţele fizice; deci căderea spirituală, somatică şi sufletească începe întotdeauna la nivelul conştiinţei.

În tradiţia noastră ortodoxă răul are fiinţă precum şi capacităţi divine dobândite din vremea în care se afla în slujba Creatorului, ca înger de lumină. Acum, în modernitate, reuşeşte să ne convingă că nu există, influenţează decizile noastre spirituale, care la rândul lor sensibilizează conştiinţa noastră, iar aceasta, în final, ia decizii devastatoare pentru somatic. Cu timpul, la înaintarea în vârstă, această învăţare a plăcerilor perpetue ajunge să uzeze trupul, dar sufletul fiind nemuritor caută să satisfacă aceste cerinţe învăţate, ca fiind normale chiar dacă somaticul este degradat. Sufletul va fi afectat de această învăţare în relaţia cu trupul vicios chiar şi peste moarte, deoarece duce în memorie peste realitatea părăsită patimile dobândite în trup pe parcursul vieţii. Astfel, la influenţa răului prezent în realitatea noastră ne pierdem puterile voinţei spre desăvârşire şi armonie, datorită căutării placerilor şi iubirii absolute de sine. Acest narcisism sufletesc ne orientează către o indentificare interioară continuă de tip schizofrenic şi ne depărtează de la relaţia cu veghetorii noştri astrali.

Problema este că, trecând hotarul realităţii noastre pentru totdeauna, sufletul conştient nu mai îşi poate folosi voinţa în acea dimensiune şi astfel dependenţele fixate amnezic se activează, chinuindu-l înfiorător. Acest fenomen regretabil se petrece deoarece nemaiexistând trup, sufletul nu poate să-şi împlinească aceste cerinţe învăţate care se accentuează energetic tot mai mult, nereuşind să se descarce într-o acţiune fizică. Părintele autor spune că acel suflet încărcat este cuprins de: ,,...o văpaie de pofte, care-l muncesc cel puţin tot atâta, cât l-ar chinui setea până la moarte pe unul care ar trece Sahara şi n-ar găsi apă”. În acest fel, va suferi sufletul conştient pentru toate dependenţele pe care le-a achiziţionat în viaţa sa lumească. Acestea se amplifică până ce, în final, sufletul conştient ajunge să urască oamenii pentru posibilităţile pe care aceştia le au în lumea lor. Apoi sufletul afectat de aceste dorinţe şi energii neconsumate se revoltă împotriva Creatorului pe care-l va urî. La final, sufletul conştient este asaltat de propria sa cenzură morală, care-i vesteşte pedeapsa divină, se tulbură în totalitate, îşi pierde conştienţa, înebuneşte şi se combustionează pe sine într-o uriaşă cantitate de energie negativă. În tot acest timp mai apucă să perceapă figurile entităţilor negativ-demonice care guvernează păcatele sale. Acesta este iadul!

Aspiraţia sufletului după realizarea desăvârşirii sale, asta este toată istoria omului spune părintele (Boca, 2002). Toate dorinţele nefireşti, toate dependenţele, iubirea de sine, mândria şi faptele neconforme cu Decalogul nostru ortodox au ca final distrugerea sufletului nostru spiritual. De aceea, Biserica Luptătoare de pe pământ şi Biserica Biruitoare din Ceruri, precum şi Obştea Sfinţilor condusă de Maica Domnului mijlocesc pentru noi la Dumnezeu, făcând rugăciuni pentru salvarea sufletelor noastre noastre.

Încheiere

Catehismul ortodox arată în învăţătura sa multimilenară că omul este cea mai aleasă fiinţă adusă la viaţă în Creaţia Divină, deoarece doar el este capabil să organizeze mental noţiunile logice, să emită judecăţi şi raţionamente şi să rezolve probleme complexe. Are, de asemenea, emoţii elevate şi o voinţă liberă. Rolul său spiritual pe pământ este de a deveni o reflexie (recunoscătoare) a Creatorului şi astfel prin smerenie şi rugăciune să dobândească echilibrul sufletesc, care să îl conducă către starea de fericire, atât aici pe pământ cât şi mai târziu în viaţa transpersonală. Deoarece tumultul schimbător al vieţii sociale afectează orice fiinţă de pe pământ, starea de fericire nu poate fi mulţumitoare şi nici completă chiar dacă omul s-ar izola într-o mânăstire sau ar deveni pustnic. Singura stare de fericire a omului este cea veşnică, adică trăită în părtăşie cu Cristos şi Sfântul Duh în dimensiunea Creatorului (Mihălcescu, 1990).

Părintele autor Arsenie Boca spunea vis-a-vis de condiţia noastră neconştientizată suficient: ,,Toţi suntem condamnaţi la moarte şi mai nimeni nu crede că va muri; -vorbesc de o credinţă care să-ţi transforme viaţa în vederea morţii, în vederea Vieţii. Toţi suntem chemaţi la viaţă şi mai nimeni nu trăieşte viaţa aceasta după aceea la care suntem chemaţi. Trăim omorând această chemare” (Boca, 2006).

Necredinţa popoarelor planetei noastre este influenţată, printre altele, şi de mândria oamenilor de ştiinţă, care aduc tot mai multe ,,argumente ştiinţifice” în favoarea apariţiei noastre pe pământ din nimic! Cu de la sine! Ei cer argumente ştiinţifice de la credincioşi şi chiar de la Dumnezeu pentru a dovedi, cu acte în regulă, că Autoritatea Supremă a Universului există! Dacă aceşti rătăciţi spiritual nu primesc argumentele ştiinţifice prin paradigma carteziană şi prin ,,controlul variabilelor” este clar. Dumnezeu nu există! Dar Dumnezeu a vorbit clar o dată: ,,Neam viclean şi desfrânat, cere semn, dar nu i se va da decât semnul lui Iona proorocul. Că precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pământului, trei zile şi trei nopţi” (Matei: 12, 39-41). Necredinţa oamenilor la nivel global nu va dispărea decât atunci când toţi oamenii vor trece prin semnul lui Iona, spune Arsenie Boca. Abia la învierea morţilor va avea loc dovada milei lui Dumnezeu pentru întreaga sa Creaţie: ,,Iată, Eu voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate pe voi poporul meu, din mormintele voastre şi vă voi pune în voi Duhul Meu şi veţi învia, numai astfel veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul, Cel ce am zis şi am făcut acestea.” (Iezechiel 37: 12).

Mândria oamenilor de ştiinţă îl pune pe autor într-o stare de reflecţie critică: ,,A nu şti şi a recunoaşte aceasta nu este întotdeauna o stare de vinovăţie uneori e chiar virtute; însă a şti puţin şi a face gâlceavă că ştii totul asta este descalificare şi ruşine şi întotdeauna o vinovăţie” (Boca, 2002).

Cu privire la necesitatea ştiinţifică el are următorul enunţ lămuritor: ,,Multă ştiinţă îl apropie pe om de Dumnezeu, puţină ştiinţă îl îndepărtează şi de ştiinţă şi de Dumnezeu. Omul atâta preţuieşte câtă apropiere şi-a câştigat de Dumnezeu” (Boca, 2002). Şi, mai departe, el precizează cu acea vedere înainte care-i era obişnuinţă: ,,Ştiinţa fără Dumnezeu s-a apucat să facă şi nebunia ei cea mai de pe urmă: desfacerea şi aprinderea stihiilor” (Boca, 2002). Parcă simţim şi noi astăzi ceva din această prorocire! De asemenea, o sursă de cădere a omului este mândria, trufia oamenilor politici care ,,ne conduc”, dar care se vede că nici pe sine nu pot să se conducă dar să se mai şi înhame la căruţa destinului naţional. Părintele autor spune: ,, În valoarea politică trufia stârneşte tirania, terorismul, dictatura; în religie inchiziţia, despotismul, protestantismul; în ştiinţă şi economie, materialismul; în artă senzualismul. În toate a băgat anarhia faţă de Dumnezeu Ierarhul lor de drept” (Boca, 2002).

Până atunci, să luăm aminte, să ne pocăim cu toţii pentru greşelile noastre, căci în faţa lui Dumnezeu nu există ierarhii privilegiate! Aviz oamenilor bogaţi şi rătăciţi, care nereuşind să-şi găsească calea şi fericirea în viaţă ne chinuie pe noi, cei mulţi, şi se bucură de suferinţa noastră, în speranţa că-şi vor putea găsi liniştea şi fericirea sufletească! Vai lor, că prin astfel de fapte se omoară pe sine! Iisus s-a rugat Tatălui pentru ei în timp ce îl batjocoreau: ,, Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac” (Luca 23:34).  Dar, acum nu mai există vremea Harului şi Dumnezeu nu se va lăsa insultat de nişte fiinţe autodegradate fizic şi spiritual, văzând cum este batjocorită Creaţia Sa, Tainele Sale întru Înviere şi Omul. Luaţi aminte oameni şi pocăiţi-vă! Cristos a Înviat! Cu moartea pre moarte călcând!