Popa IonCunoscut lumii în special prin crearea primului avion cu reacţie, „Coandă 1910", şi descoperirea „Efectului Coandă", urmată de întemeierea ştiinţei „Fluidonica", Henri Coandă este, de fapt, un precursor într-o multitudine de domenii, geniul său deschizând noi căi de explorare cu obârşia în cele peste 250 de „daruri pentru omenire" însoţite de peste 700 de brevete, românul devenind un nume de puternică rezonanţă în lumea ştiinţei şi tehnicii contemporan. Familia, mediul în care a crescut, s-a instruit, a trăit şi a creat i-au oferit lui Henri Coandă un cadru optim formării personalităţii sale ştiinţifice şi tehnice. Părinţii s-au preocupat de a-i fi asigurat o educaţie şi îndrumare sănătoase, de a nu-i fi stingherit cu nimic năzuinţele spre cunoaştere, de asimilare a ceea ce l-a interesat şi au cultivat calităţile excepţionale ale tânărului. Cu toate că sursele materiale ale familiei nu întâmpinau neajunsuri, copilul şi adolescentul Henri (Mico, după cum i se mai spunea în familie) a fost educat să combată risipa, să fie econom, să-şi cheltuiască judicios banii puşi la dispoziţie, pentru a deveni cumpătat în viaţă.[1] Tatăl său, generalul Constantin Coandă, deţinător al mai multor funcţii în slujba statului român, în străinătate şi în ţară, avea o pregătire intelectuală superioară, fiind matematician şi erudit om de ştiinţă.[2] Acesta nu numai că şi-a găsit timpul necesar să îndrume paşii lui Henri, de altfel ca şi ai celorlalţi şase copii, dar a fost o fire calmă, răbdătoare, cu mult tact, de o bunătate rar întâlnită şi care s-a bucurat de multă stimă şi prestanţă în cercurile cele mai înalte ale societăţii româneşti şi ale ţărilor în care a îndeplinit misiuni, iar de astfel de cecuri nu au fost străini nici copiii săi.

Personalitatea lui Petrache Poenaru a avut o atât de mare înrâurire asupra Familiei Coandă, încât viitorul general nu a putut să-l trimită pe Mico la o altă şcoală primară decât la cea care purta numele iluministului român, convingându-l astfel pe copil: „Tu, băiatul meu, eşti oltean, s-o ştii, şi ca oltean nu-ţi afli locul decât într-o şcoală ce poartă numele unui alt oltean, Petrache Poenarul, după ale cărui fapte a fost un om mare, un cărturar ce şi-a iubit ţara, pentru care a făcut mult bine, a muncit cu folos înlăuntrul ca şi în afara ei, printre străini!" ... „Şi astfel – se confesa marele savant biografului său – a fost definită în conştiinţa mea noţiunea că sunt român, dar român oltean, noţiune la care părintele meu ţinea foarte mult, de bine ce chiar în convorbirile sale cu oameni de peste hotare afirma că e român, român oltean, ridicând astfel apartenenţa regională la un fel de rang deosebit",[3] cum procedau, la rândul lor, Brâncuşi şi Titulescu. În momente de răgaz, tatăl stătea adesea de vorbă cu copiii abordând chestiuni de ştiinţă, tehnică, cultură, literatură, istorie, geografie, precum şi despre viaţa de toate zilele pe care le-o recomanda ca „cea dintâi ştiinţă".[4] Urmându-şi familia, Henri a avut ocazia să perceapă pentru prima dată forţa vântului pe coasta Mării Nordului, să „guste" primul fior al înălţimii la cea mai înaltă cotă a Turnului Eiffel, ca participant din braţele tatălui său la inaugurarea acestuia, în 1889, să-l aibă tovarăş de joacă pe nepotul lui Ferdinand Leseps, constructorul canalelor Suez şi Panamá.
Dacă anii petrecuţi cu părinţii i-au oferit prilejul de a fi intrat în contact cu civilizaţia, cultura şi rafinamentul înaltei societăţi româneşti şi europene, cei petrecuţi la Perişor-Dolj, cu bunicii, i-au creat împrejurarea de a fi cunoscut satul românesc, cu farmecul dar şi cu amarul său. Din acest contrast[5], al celor două lumi, trebuie să i se fi zămislit dorinţa de a împărtăşi daruri ale cunoaşterii sale celor ce nu dispuneau de posibilităţile lui, îndată ce revenirea pe aceste meleaguri, în anul 1967, era considerată o adevărată trăire a genezei. Mama, Aida Coandă, a dovedit mult tact în educarea copiilor, ştiind să prevină aspecte neplăcute şi să anticipeze îndemnuri la acţiuni care veneau pe linia preocupărilor copiilor săi. Astfel, în una din vacanţele mari de la Iaşi, considerând că Mico a ajuns la vârsta care îi permitea să aleagă şi să stabilească priorităţi în preocupările sale în funcţie de ceea ce îl interesa, i-a pus la dispoziţie scrisorile lui Louise Pasteur către tatăl ei, doctorul Gustave Danet. Surprins că Pasteur era numai chimist şi cristalograf, şi totuşi inventase vaccinul antirabic atât de necesar medicinii, iar, când, după alte lămuriri primite de la mama, şi-a întărit convingerea asupra importanţei studierii cristalelor şi, în general, a ştiinţelor de graniţă, i s-a conturat hotărârea şi îndemnul lăuntric de a studia cât mai aprofundat şi vast.

O înrâurire semnificativă asupra profilului moral şi spiritual al tânărului Coandă a avut-o unchiul său, Iancu Coandă, însă nu doar prin pregătirea şi poziţia sa superioare şi prin prilejuirea deschiderii a noi orizonturi ca „turist" pe nava „Dobrogea" timp de trei săptămâni, dar Iancu a fost cel care l-a dojenit pentru brevetarea primei invenţii în altă ţară decât România. La rândul său, tânărul Henri a ştiut să-şi aleagă prietenii, apropiindu-se numai de acele persoane de la care avea ceva bun de învăţat şi cu care să poată împărtăşi din gândurile şi preocupările lui pe tărâmul ştiinţei şi tehnicii, al artei, filosofiei, literaturii şi sportului. Informaţiile, sugestiile şi influenţele primite pe această cale intrau în cugetul său, erau supuse unei riguroase prelucrări şi rezultanta îşi găsea expresia, sub o formă proprie, în atitudinea sa, în activitatea lui ştiinţifică, tehnică, artistică, sportivă, în trăsăturile personalităţii sale. Astfel, la Iaşi, a continuat prietenia cu Gheorghe Dinescu, începută încă din cursul primar, de la acesta - o fire dârză, tenace, perseverentă - învăţând să lupte, să nu se lase doborât, precum şi cu fraţii Capşa, viitori aviatori. Împreună cu aceştia, la care s-a alăturat şi fratele său Petre, a format un „quintet care era un splendid experiment social de comportament moral", după cum îşi amintea savantul octogenar, în timp ce Gheorghe Tătărescu, viitorul om politic, deşi coleg cu Petre, nu a fost integrat în grup, având preocupări de altă natură.[6] Când Henri Coandă ajungea la vârsta ce îi permitea să-şi contureze o memorie a propriului trecut, la momentul constituirii conştiinţei de sine, cu aspiraţii şi idealuri, la etapa maximei receptări şi a capacităţii de a discerne în ceea ce se petrecea în jurul său şi în lume, omenirea traversa o perioadă de mari transformări.

Statele dezvoltate ale lumii încheiau o etapă a revoluţiei industriale şi treceau la una superioară, marcată de introducerea unor tehnici noi, consecinţă a folosirii motorului cu explozie internă, a energiei electrice etc, care au dus la apariţia automobilului, avionului, telefonului, radioului etc, care, la rândul lor, au determinat un alt şir de consecinţe pozitive, cu caracter economic, social, cultural, toate însă având loc în condiţiile unei tot mai accentuate concurenţe. În acest context, ştiinţa şi tehnica au căpătat un larg câmp de acţiune, acumulările lor fiind impresionante. În fruntea ierarhiei mondiale, la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, păşeau Statele Unite ale Americii şi Germania, ambele înregistrând cele mai spectaculoase salturi ale nivelului de dezvoltare, în toate domeniile, în timp ce Anglia şi Franţa păstrau poziţii importante. România, intrând abia după 1878 în rândul statelor independente, începuse a se afirma în marea familie a statelor democratice ale lumii cu realizări importante în plan economic, social, cultural. Revoluţia industrială, aflată în plină desfăşurare a primei sale faze, era marcată de lipsa de capital, de precaritatea înzestrării tehnice şi de insuficienţa personalului salariat cu pregătire superioară. Chiar şi în astfel de condiţii însă, clasa politică de atunci a optat pentru promovarea posibilităţilor proprii, româneşti, în toate sectoarele de activitate. Cu eforturi şi în urma unei legislaţii reformatoare adecvate, România a reuşit să capete un ritm susţinut de dezvoltare economico-socială, în special de la începutul sec. al XX-lea, când dotarea tehnică a fost îmbunătăţită pe baza importurilor, în timp ce cadrele superioare, paralel cu dezvoltarea învăţământului românesc, erau pregătite în apusul Europei. Dezvoltarea României la început de secol XX era însă departe de cea cunoscută în ţările vest-europene, cauze independente de voinţa ei frânându-i ascensiunea. Dintre acestea e destul să amintim că ţinuturi de legendă ale formării şi dăinuirii poporului român (Transilvania, Basarabia, Bucovina) cu resursele lor umane, de sol şi subsol se aflau încă sub stăpânire străină, iar pe de altă parte capitalul propriu nu satisfăcea necesarul investiţiilor şi acestea rămâneau dependente de străinătate. Cu toate acestea, în spaţiul românesc, favorizat de limba română comună, a existat un mediu de cultură unitar şi astfel poporul român a putut să contribuie la patrimoniul universal de valori prin personalităţi de seamă în învăţământ, ştiinţă, tehnică, artă, gândire etc, fie că acestea s-au realizat în afara fruntariilor, fie înăuntrul acestora.

Dincolo de preocupările destinate altor sectoare ale vieţii economico-sociale, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi îndeosebi la începutul celui următor, aviaţia, zborul cu aparate mai uşoare şi în special cu cele mai grele decât aerul, intra în sfera preocupărilor celor mai de seamă oameni ai ştiinţei şi tehnicii mondiale, nucleul de elită al lor găsindu-se în Franţa. Între aceştia găsim şi o serie de români:[7] Aurel Vlaicu, a dat jertfa vieţii sale în cutezanţa de a trece în zbor Carpaţii, în 1913, după ce câştigase mai multe confruntări cu alţi piloţi, printre care şi Rolland Garos; Traian Vuia a realizat, la 18 martie 1906, prima desprindere de la sol cu mijloace proprii aparatului, fără ca zborul său să fi fost recunoscut ca atare (atunci), omologat fiind cel efectuat de brazilianul Santos Dumont, la 23 octombrie 1906*; Ion Romanescu[8], la vârsta de 13 ani, în 1908, a făcut o demonstraţie pe aerodromul din Craiova, pentru care Federaţia Aeronautică Internaţională l-a atestat ca „cel mai tânăr zburător" al timpului; George Valentin Bibescu, deţinător al brevetului de zbor cu nr. 21 emis de Aero-Clubul Franţei, l-a adus la Bucureşti pe vestitul Blériot, care, la 18 octombrie 1909, a făcut o demonstraţie la Băneasa, iar la 14 septembrie 1910, cu un aparat de zbor de construcţie „Blériot", cumpărat şi adus la Cotroceni pe cont propriu, a traversat Dunărea între Giurgiu şi Ruse, aşa cum maestrul său Blériot traversase Canalul Mânecii, la 25 iulie 1909. Treptat, aviaţia a câştigat teren în ţara noastră, România înscriindu-se printre primele ţări care au creat tradiţie în acest domeniu. Astfel încă din 1909, la Chitila, a apărut primul aerodrom, datorat avocatului brăilean Cerchez, şi în 1912 a luat fiinţă Liga Naţională Aeriană, avându-l ca preşedinte pe Prinţul Ferdinand şi ca director pe George Valentin Bibescu, după care, în 1913, a fost emisă Legea de Organizare a Aeronauticii Militare. Aceste stăruinţe de la nivelul unor oameni de stat şi până la iniţiativele particulare ale unor persoane cu posibilităţi materiale şi atraşi de spectaculozitatea şi, de ce nu, de utilitatea noului domeniu au făcut ca România să se numere printre primele trei ţări ale lumii care au folosit aviaţia în operaţiuni de front, în 1913, în Războaiele Balcanice, când avea amenajate aerodromuri la Segarcea, Corabia, Bechet şi Calafat. Din cele menţionate mai sus rezultă că românii au ocupat un loc de frunte în perioada de început a aviaţiei, atât sub aspectul conceperii, construirii şi încercării aparatelor în zbor, cât şi al organizării acesteia. Într-un astfel de climat, Henri Coandă, receptiv la nou din fire şi prin educaţie, nu putea să rămână în afara tumultului tehnico-ştiinţific al vremii. Conjunctura internă şi internaţională pe tărâmul ştiinţei, tehnicii şi culturii s-au asociat în mod fericit cu setea de cunoaştere, cu dorinţa de autodepăşire şi de promovare a noului, cu capacitatea sa de a vedea dincolo de necesităţile vremii. Deja cu o pregătire solidă, în anul 1906, Henri Coandă a părăsit România pentru a se desăvârşi acolo unde studiul aprofundat şi cercetările aplicate puteau să-i ofere şi să-l solicite pe măsura posibilităţilor sale.

În condiţiile în care întreaga lume îşi concentra atenţia spre spectaculoasa aviaţie, Henri Coandă nu putea să rămână în afara acestui domeniu, aeronautica şi aerodinamica fiind în prim-planul activităţii sale până în anul 1918.[9] Astfel, la Berlin, Liége şi Paris - unde şi-a continuat în mod strălucit studiile şi cercetările - lumea fremăta în jurul aparatelor de zbor mai grele decât aerul. Acolo a găsit fundamentarea teoretică a zborului realizată de Lilienthal, l-a găsit pe Caproni, împreună cu care a experimentat şi a creat, ca apoi, în compania matematicianului Painlevé, a marelui inginer Eiffel şi a faimosului Blériot să îşi mobilizeze forţele pentru a şti tot ce era cunoscut la acea dată despre zbor şi, după aceea, cu acuitatea minţii lui şi puterea excepţională de anticipaţie de care dispunea din plin, să conceapă primul avion cu reacţie din lume, devansând cu patru decenii necesitatea istorică.
--------------------------------------------------------------
[1] Ion V. T. Cojocaru, „Henri Coandă - omul", în „Invenţii şi Inovaţii" nr.2/1973, p. 47; (Muzeul Ştiinţific „Henri Coandă" din Bucureşti a expus şi un carnet de cheltuieli al elevului Henri Coandă.)
[2] Ion N. Iacovachi, „Henri Coandă - savantul", în „Invenţii şi Inovaţii" nr.2/1973, p. 74;
[3] Apud V. Firoiu, „Convorbiri cu Henri Coandă", Ed. Albatros, 1971, p. 52;
[4] Ibidem, p.68-72;
[5] Ion R. Popa, „Henri Coandă – umanismul unui savant", în „Ramuri" nr. 10,11,12/1993;
[6] V. Firoiu, Op. cit., p.53-56;
[7] Gheorghe Negrescu, „Din amintirile unui vechi aviator", Ed. Militară, 1977, p. 4-65; Vezi şi: Dr. în istorie C. Ucrain, „Personalităţi ale aviaţiei române", Ed. Geneze, 1998;
[8] Cr. Grigorescu , „Aeromfila '85" în „Ramuri" din 15 noiembrie 1986;
* Ziarul „Adevărul" nr.1467/1995 a anunţat că „Aero-Clubul Franţei recunoaşte prioritatea mondială a lui Traian Vuia în executarea zborului cu un aparat mai greu decât aerul, datorat exclusiv forţei de propulsie de la bord...", recunoaşterea fiind rezultatul demersurilor internaţionale ale Asociaţiei Române pentru Propagandă şi Istorie Aeronautică (ARPIA), care funcţionează pe lângă M.Ap.N.
[9] Vezi pe larg: Gheorghe Zarioiu, Ion R. Popa „Henri Coandă – expresie a spiritului creator românesc pe plan universal", Ed. Autograf MJM, 2009.Grafica - Ion Măldărescu