Sunt dator acestui popor, pentru că mi-a permis să fac parte din el

Cristian Răchitan este un medic român specializat în osteopatie și naturopatie, considerat unul dintre cei mai buni diagnosticieni ai lumii. Locuiește de peste 35 de ani la New York, unde tratează nume importante de la Hollywood, oficiali de la Casa Albă, sportivi... Umblă în toată lumea şi susţine conferinţe unde-i învață pe oameni de ce se îmbolnesc şi cum să se vindece singuri, împărtăşind cunoştinţele pe care le-a acumulat de-a lungul anilor în călătoriile sale prin Asia (Himalaia, Tibet, India), America de Sud, America de Nord, Australia, Indonezia, Filipine, Thailanda. A făcut parte din grupuri restrânse de practicieni care au făcut cercetări în Tibet și Filipine, unde a studiat metodele călugărilor și yoghinilor tibetani. A avut și experiențe extreme, lăsându-se pe mâna acelor „medici” primitivi din Filipine care practică „Fake Healling” - operaţiile fără bisturiu. A suportat 25 de astfel de operații, ultima dintre ele soldându-se cu o comă care a durat trei zile.  Ori de câte ori îi permite programul, se întoarce în România, neuitând să meargă acolo unde îşi are „rădăcinile”, la Gura Văii, în Mehedinţi. Nu percepe niciun fel de onorariu de la români, nici pentru conferințe, nici pentru transportul din America, nici pentru cazare, nici pentru asistență, nici pentru consultatii, nici pentru tratament. „Doar dacă cei care vin la mine sunt miliardari sau oameni politici. […] Eu nu mai lucrez doar pentru români  eu lucrez pentru omenire. Dar sunt dator acestui pământ românesc pentru că mi-a dat rădăcinile din care am crescut și acestui popor pentru că mi-a ingaduit să fac parte din el”. (Redacţia ART-EMIS). 

Concluzii medicale atipice cu referire la medicamentele biochimice

Niciun medicament din lume nu vindecă vreo boală. Medicamentele doar ajută corpul să ducă boala, să facă față acelei boli, dar nicidecum să o vindece. Și, de fapt, știința medicală conventionala în general, așa cum se practică ea în societate, este incapabilă să vindece vreo boală. Efectele negative ale medicamentelor pot fi atât de mari încât te tratezi de o boală și te trezești cu alte două-trei. Și ca să neutralizezi simptomatologia celor două boli noi, trebuie să iei alte doctorii, care creează alte boli.  

Sufletul, guvernatorul trupului 

Sufletul nostru este cel care ne judecă, cel care decide. Și nu pentru că ar avea ceva împotriva noastră, ci pentru că trebuie să ne vegheze onestitatea. Menirea lui este să ne atragă atenţia atunci cand nu mergem pe drumul planuit la începutul vieţii (destinul). De aceea, atunci când facem ceva rău, ne doare sau ne îmbolnăvim. Întotdeauna când ne doare ceva, sufletul ne atrage atenţia că se întâmplă ceva rău acolo, e un semnal de alarma şi în acel moment trebuie să deschidem ochii bine şi să analizăm ce este în neregulă, de ce ne doare, să investigăm şi să găsim ceea ce produce durerea. Deci sufletul este cel care veghează ca să primim înapoi exact ceea ce dăm, sufletul este cel care are mare grijă să trăim o viaţă onestă. Facem rău, primim rău, facem bine, primim bine. Greşeala pe care o facem cei mai mulţi dintre noi este că nu suntem atenți la ce se întâmplă în noi. Dăm vina ba pe unii, ba pe alţii, ori că nu am mâncat ce trebuie, ori că ne-a supărat cineva, deci suntem total lipsiți de onestitate față de noi înşine sau faţă de implicatiile noastre într-o circumstanţă anume, fugim de responsabilitate. Dumnezeu ne-a dat posibilitatea să alegem între a fi și a nu fi onest. Sau între a face bine și a nu face bine.

Atunci când nu facem bine, când ne îndepărtăm de planul vieţii, de destinul nostru, creierul nu mai poate să funcţioneze în parametrii în care a fost programat, trebuie să-şi formeze mecanisme noi. Lucrul ăsta îngreunează foarte mult activitatea creierului, îl oboseşte (de fapt, asa se produce stresul, marele imbolnavitor al omului). Căci una e să mergi pe un drum trasat, drumul tău, și alta e să o iei pe câmp, unde sunt gropi, unde terenul este accidentat și unde traseul este mult mai greu de parcurs. Aşa se întâmplă şi în viaţă: în clipa în care ieşi de pe planul vieţii, din destin, viaţa începe să devină din ce în ce mai grea, nu ştim încotro să o luăm, nu ştim ce să facem. Aşa se naşte sindromul neurodepresiv, depresia. În clipa în care nu suntem în planul vieţii, în clipa în care nu trăim folosindu-ne de legile onestităţii, atunci se îngreunează activitatea creierului şi apar tot felul de tulburări de sănătate, atat fizice cat si psihice.

Medicina zamolxiană

În modul de abordare a bolii, tot ce am descoperit cutreierând lumea pentru a descoperi cheia leacului universal (pe care, de altfel, a și descoperit-o) există la mine acasă, în țara dacilor și a lui Zamolxe. Practică medicina zamolxiană, așa cum este ea prezentată de Platon, unde, Socrate, practicant el însuși al medicinei zamolxiene, îi explică unui tânăr care-i ceruse să-l vindece: „Eu, Socrate, am învăţat această incantaţie, acolo, în oaste, de la un medic trac, unul dintre ucenicii lui Zamolxis, despre care se zice că îi face pe oameni nemuritori. Spunea tracul acela că Zamolxis, care este şi un zeu, ne învaţă că, după cum nu trebuie să încercăm a trata ochii, fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi tratat, neţinându-se seama de corp, tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: pentru că ei nu cunosc întregul pe care-l au de îngrijit.  

Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el, toate lucrurile bune şi rele - pentru corp şi pentru om în întregul său - vin de la suflet şi de acolo curg, ca dintr-un izvor, ca de la cap la ochi. Trebuie, deci, în primul rând,  să vindecăm izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul cu tot restul trupului [...].  Deci eu, pentru că am jurat, şi sunt nevoit să-i dau ascultare, îi voi da în adevar ascultare şi dacă vrei - potrivit poveţelor străinului - să-mi încredinţezi mai întâi sufletul tău, pentru a-l vrăji cu incantaţiile tracului, îţi voi da şi leacul pentru cap. Dacă nu, nu-ţi pot ajuta cu nimic, scumpe Charmides”[1].

În România, frica a devenit un mod de a exista Patologia „fricii naționale”

Poporul român este considerat unul dintre cele mai inteligente popoare. Numai că această inteligență este estompată de frică. De unde vine frica? Păi omul este educabil, ca orice viețuitoare de pe pământ, însă la un nivel mult mai înalt. În funcție de contextul în care trăiește și se dezvoltă, el primește un anumit tip de educație. Noi am trăit, timp de peste 60 de ani, în mai multe dictaturi succesive, în care ni s-a inoculat sentimentul de frică la nivelul întregii populații. Cred că, cel puțin  până în 1965, a fost perioada cea mai cumplită de pe planetă, în mod special pentru România, în care s-au experimentat lucruri îngrozitoare, care depășesc imaginația și care ne-au afectat pe termen lung. Frica a devenit un mod de a exista. Consecința comportamentală a fricii este minciuna. În România, se minte foarte mult. De ce? De frică! Mint ca să nu-l supăr pe ăla, mint ca să nu deranjez, mint pentru că dacă spun adevărul cine știe ce pățesc sau mint ca să câştig...

În creier există mai mulți centri care sunt responsabili de sentimente și senzații, acestea fiind stocate în „departamentul” memoriei conștiente. Mintea este cea care procesează aceste sentimente și senzații, iar rezultatul este comportamentul nostru față de ceilalți semeni. În creier s-au depus astfel informații nocive, distrugătoare, care generează, prin procesare, un comportament deviant. Cum avem în cazul de față: frica generează minciuna iar consecința e aceea că aproape toată lumea minte de frică. Frica a devenit, astfel, o tulburare naţionala de sănătate şi, în consecinţă, de comportament. Şi persistă deoarece este parte din educația națională. A devenit o malformație, sau mai bine zis o mutație genetică...

Frica este transmisibilă genetic timp de cinci-șase și chiar șapte generații in cazul in care nu se face nimic pentru a fi indepartata.

În perioada care a urmat anilor ’40 ai veacului al XX-lea, dar şi a decembriadei anului 1989, românii nu au avut timp să-și revină, să se reechilibreze, să-și reconstruiască sentimentul de curaj și îndrăzneală. Au trăit în continuare cu acel sentiment de teroare, de sabie aflată deasupra capului. Mai grav este că frica generează tot felul de boli, din cauza stresului, de la depresie până la cancer, căci, așa cum am mai spus, îngreunează foarte mult activitatea creierului, îl oboseşte. Concret: zona din creier care procesează sentimentul de frică este același care gestionează și curajul. Amândouă împart acelaşi segment cerebral funcţional. Aceste sentimente sunt, de fapt, informații. Iar dacă sentimentul de frică este mai mare, sentimentul de curaj se micșorează proporțional, căci zona respectivă este constantă. Deci, dacă frica e mare, curajul este mic și invers. Crește curajul, scade frica. Așa lucrează creierul. Primul lucru pe care îl generează frica este stresul, care creaza o tensiune neuromusculara asupra întregului organism, asupra tuturor organelor și, acolo unde găsește un punct vulnerabil, apare boala. Din nenorocire, frica este transmisibilă genetic timp de cinci-șase-șapte generații, în funcție de conservarea sau nu a contextului care a generat această frică... 

Soluția de vindecare (de frică și de tot ce generează acest sentiment nefast), este înfrângerea ei. Aceasta se poate realiza, în primă instanță, prin conștientizare, apoi prin renunțarea la minciună. Renunțarea la minciună duce la redobândirea curajului, ceea ce produce, în final, eliberarea de stres și refacerea organică a trupului, adică însănătoșirea. Practic, e vorba de autovindecare, ceea ce stă în puterea fiecărui om, precum spune zicala ardelenească „şi aşa-i bine, şi aşa-i bine”. Acesta este secretul leacului universal căruia i-am dedicat o mare parte din studiul cercetărilor mele asupra sănătăţii şi binelui omului, pe care l-am căutat toată viața.

Concluzii medicale atipice cu referire la medicamentele biochimice

În afară de antibiotice, care sunt într-adevăr o bună descoperire a ştiinţei medicale pe linia de biochimie, care au eficacitate împotriva virusurilor şi bacteriilor, nicio formulă medicamentoasă nu vindecă bolile. E adevărat că antiinflamatoarele inhibă procesul inflamator, de cele mai multe ori temporar, celelalte acţioneaza în zona simptomatologică sau, cu alte cuvinte, ajută corpul să facă faţă bolii care îşi vede de drum evoluând. Factorul esenţial care alimentează evoluţia bolii este stressul. Efectele adverse ale medicamentelor de cele mai multe ori creeaza noi tulburări de sănătate pentru care sunt recomandate alte şi alte medicamente şi uite aşa lanţul de medicamente nu se mai termină.

În ziua de astăzi, ideea de eliminare a unei tulburări de sănătate este bazată pe doctorii. Pentru obţinerea unei însănătoşiri adevărate, în timp ce ne adresăm medicamentos unei boli este bine să căutam, să localizam şi să tratam cauza acesteia. Numai în felul acesta se poate obţine procesul de vindecare.

-----------------------------------------
[1] Platon, Dialog despre înțelepciune cu Charmides