Îndrăzniţi să reflectaţi!
Străduinţa conştientă de autocaracterizare
Cunoaşterea de sine se poate realiza printr-o serie de reflecţii, de judecăţi sau „credinţe", cum ar fi spus cunoscutul psi¬holog francez P. Janet, asupra noastră înşine. Încă din zorii existenţei sale conştiente, omul a fost preocupat mai întâi de cunoaş¬tere, dar a căutat şi prin autocunoaştere să-şi compenseze o lipsă sau o infirmitate reală sau presupusă, dobândind un com¬portament bine adaptat la realitate. Un plus în gândirea despre sine l-a atins omul cu fiecare secol al existenţei sale. Cât de frumos oglindeşte M. de Mon¬taigne în aforismele şi cugetările sale, procesul autocunoaşterii „Cine ne-ar mai ţine în frâu dacă n-am avea măcar un grăunte de cunoaştere... Dacă omul nu se cunoaşte pe sine, cum să-şi cunoască funcţiile şi puterile? Cel dintâi lucru de învăţat este să afli cine eşti şi ce anume îţi este specific... Dacă timpul pe care-l dedicăm străduinţei de a cerceta pe alţii, precum şi multe lucruri lăturalnice, l-am folosi ca să ne cunoaştem mai temeinic pe noi înşine, ne-am da seama cu uşurinţă care este întreaga noastră alcătuire. Cine se cunoaşte, se iubeşte şi se cultivă, mai înainte de toate, nu mai ia cele străine drept ale sale şi alungă de la sine preocupările zadarnice, gândurile şi planurile fără rost." De la autocunoaştere la autoeducaţie nu este decât un singur pas mic, care reprezintă în realitate un salt calitativ uriaş pentru modelarea, în sensul dorit, a propriei personalităţi, acest complex de factori ce caracterizează plenar pe fiecare dintre noi. Relaţia cu sine defineşte relaţia cu ceilalţi şi reciproc, influenţând hotărâtor evoluţia dv., a cărui arhitect sunteţi, precum şi conştiinţa proprie, cea pe care V. Hugo o defineşte în scrierile sale ca „o flacără care ne luminează drumul vieţii", „o mângâiere pentru suflet şi o călăuză care nu ne înşeală".
Reflecţii în legătură cu voinţa şi imaginaţia
Voinţa reprezintă un proces psihic prin care ac¬tivităţile noastre obişnuite sunt realizate sub toate aspectele lor: se porneşte de la un scop, este conceput un proiect, prin deli¬berare şi decizie se apreciază care este cea mai bună cale de urmat; în final se execută acţiunea până la terminarea ei. Primul lucru deosebit care rezultă din această schemă clasică se referă la fap¬tul că voinţa reprezintă o treaptă nouă, calitativ superioară faţă de acţiunile im¬pulsive, afective, dominate de emoţii şi sentimente, constituind un nivel superior de autoreglare şi autoorganizare. Voinţa este deliberată şi subordonată controlului ra¬ţional. Ch. Baudelaire o numea „cea mai de preţ dintre toate facultăţile", iar A. de Vigny spunea că „Voinţa re¬prezintă întreaga viaţă. Dacă ai vrea să fii fericit ai fi. Voinţa mută munţii din loc". Voinţa reprezintă deci mobilizarea inte¬rioară conştientă a resurselor necesare pentru realizarea scopului propus. Ea se fortifică odată cu vârsta şi contribuie la îndeplinirea sarcinilor, obligaţiilor şi dorinţelor individuale. Adesea se spune despre o persoană că „are o fire voluntară", adică posedă voinţă, este hotărâtă, tenace, nu renunţă uşor la îndeplinirea unui obiectiv major în viaţă. Iată câteva reţete pentru educarea voinţei, pe care le aplic ori de câte ori am ocazia: mobilizarea tuturor resurselor disponibile începe întotdeauna cu luarea deciziei de acţiune în direcţia dorită. După care, vă concentraţi numai asupra folosirii energiilor de care dispuneţi (fizice, psihice şi intelec¬tuale) pentru realizarea scopului propus. Esenţial este să nu pierdeţi nici un moment din vedere toate mijlocele necesare înde¬plinirii cu succes a acestuia. Comunicaţi şi celor din jur ce doriţi să întreprindeţi pentru a fi pregătiţi în legătură cu acţiunile Dv. Formarea unei rezerve a capacităţii de efort este bine să o faceţi în paralel cu definiti¬varea deciziei de acţiune. Modul de reali¬zare poate să vi se pară ciudat, dar voinţa trebuie antrenată şi prin eforturi gratuite, lipsite de orice scop practic imediat. De exemplu, sculaţi-vă dimineaţa cu 15 minute mai devreme ca de obicei; faptul acesta nu este inutil. Adesea, pentru a realiza ceva, este nevoie să plecăm mai devreme de acasă sau să ne trezim cu un sfert de oră mai de dimineaţă. Atunci voinţa noastră va avea la dispoziţie un stoc de rezervă a capacităţii de efort, pe care l-am pregătit în prealabil. Promptitudinea în trecerea de la proiect la faptă înseamnă ca, în clipa în care aţi luat hotărârea, să acţionaţi în conformitate cu ea, fără nici cea mai mică întârziere. Nu amânaţi niciodată să "executaţi o activitate sau să vă rezolvaţi o problemă". Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi, spune un vechi proverb românesc, plin de înţelepciune. Orice revenire asupra unei decizii modi¬fică forma iniţială a acesteia şi influenţează în cele din urmă negativ caracterul dumneavoastră. Continuitatea în acţiunea iniţială este ne¬cesară pentru motivele expuse în „reţe¬tele" precedente. Ca să vă determinaţi sis¬temul nervos să lucreze cu eficacitate, este nevoie de antrenament şi perseverenţă. Nu puteţi realiza nimic până la capăt fără muncă tenace şi continuă. Dacă debutul este cumva defectuos, nu vă speriaţi, în această situaţie aveţi cele mai mari şanse să terminaţi cu succes activitatea începută. Un singur lucru vi se cere: voinţă pentru a face permanent pasul următor. Autoeducaţia indiferenţei presupune să nu ţineţi seama neapărat de părerile celor din jur fără a le trece prin filtrul propriu. Fiecare persoană are o valoare proprie, unică şi trebuie să fiţi convins că valoarea Dv. este cel puţin egală cu a majorităţii oamenilor din jur. Concentrarea şi stabilitatea atenţiei se pot antrena urmărind detaşarea de stimulii perturbatori externi. Un exerciţiu eficient în acest sens îl puteţi face privind secun¬darul unui ceas timp de 40-60 secunde şi urmărindu-i mişcarea, fără a fi atent la nimic altceva. Prin repetări ale exerciţiului trebuie să ajungeţi la două-trei minute de concentrare şi stabilitate a atenţiei asupra unui subiect.
Imaginaţia
Imaginaţia este totul. Este puterea de previziune a ceea ce va urma în viaţă, spunea la începutul secolului trecut Albert Einstein. Astăzi termenul „imaginaţie" pare a fi căzut în dizgraţie. Cândva, prin om imaginativ, se înţelegea un om sensibil, un creator, un om în stare să scrie, să compună versuri sau muzică, un om înzestrat cu imaginaţie. Imaginaţia este deci un cuvânt care în zilele noastre nu are o reputaţie prea bună, el însemnând şi „închipuire", care are un sens peiorativ. Imaginaţia controlată reprezintă cheia care ne descuie mintea, care ne face să înţelegem bine unele lucruri, până atunci învăluite în mister. Este bine să ne amintim că în lupta dintre imaginaţie şi voinţă, întotdeauna imaginaţia iese victorioasă. Oamenii se laudă cu voinţa lor, vorbesc de curajul lor şi de faptul că nimic nu-i înspăimântă. Ei repetă fără încetare, exasperându-i pe cei din jurul lor, că voinţa le permite să realizeze tot ceea ce îşi propun. În realitate, voinţa lor este neputincioasă atât timp cât nu este susţinută de imaginaţie. (...) Dacă facem apel numai la voinţă şi încercăm să eliminăm imaginaţia, riscăm o serioasă depresiune nervoasă, căci, în confruntarea dintre voinţă şi imaginaţie, victoria va fi totdeauna de partea imaginaţiei. Dacă forţăm totuşi lucrurile, toate dispozitivele de alarmă din lăuntrul nostru vor intra în funcţiune, nervii vor ceda, iar sănătatea noastră va avea de suferit. (...) Imaginaţia poate să facă să se prăbuşească un imperiu, dar şi să formeze imperii. Dacă vă veţi dezvolta imaginaţia şi veţi şti s-o controlaţi, veţi reuşi să aveţi ce v-aţi dorit. (...) Dacă vă veţi controla imaginaţia, având încredere în posibiltăţile dv, veţi putea face orice lucru doriţi. Însă nu veţi reuşi, dacă veţi încerca să fiţi stăpân pe imaginaţie cu forţa; nu uitaţi, voinţa nu va putea învinge niciodată imaginaţia, ea va produce efecte contrare, ne va îmbolnăvi de nervi. Reţineţi, va trebui să vă orientaţi imaginaţia, s-o dirijaţi, s-o controlaţi. Dacă veţi încerca să o conduceţi cu forţa nu veţi reuşi. Dacă veţi şti cum să vă orientaţi imaginaţia, veţi reuşi să faceţi lucruri care până atunci vi s-au părut imposibile. Apoi, înainte de orice convingeţi-vă că nimic nu este imposibil. Imposibilul nu există! Marii savanţi H. Poincaré, A. Einstein, H. Selye, Gh.Thomson, consideră imaginaţia ca factor esenţial al creaţiei. Acest proces psihic secundar, solitar şi analog cu gândirea, de operare cu imagini mintale, de combinare sau cons¬trucţie imagistică (P. Popescu-Neveanu), facultate de a prezenta în mod viu obiec¬tele, de a inventa, de a concepe (W. Wundt) se situează la mijloc între con¬duita intelectuală raţională şi gândirea in¬dividuală supusă afectivităţii (vis, reverie), fiind legată de structura caracterului. Prin imaginaţie noi abandonăm cursul ordinar al lucrurilor. A percepe şi a imagina sunt tot aşa de autentice ca prezenţa şi ab¬senţa (G. Bachelard).
Educaţia pentru împlinirea vieţii umane în societate
Cu toţii funcţionăm pe baza aceleiaşi energii infinite. Cu toţii ne călăuzim dupa aceleaşi legi. Legile naturale ale universului sunt atât de exacte încât nu întâmpinăm nici o dificultate atunci când construim nave spaţiale. Putem trimite oameni pe lună şi putem calcula timpul de aselenizare cu precizia unei fracţiuni de secundă. Nu contează că eşti în India, în Australia sau în Noua Zeelandă, Stockholm sau Londra, Toronto, Montreal sau New York. Cu toţii funcţionăm pe baza aceleiaşi forţe. A aceleiaşi legi. Este vorba de atracţie. Secretul este Legea Atracţiei. Tot ceea ce se întâmplă în viaţa noastră se întâmplă pentru că este atras de noi. Totul vine către noi în virtutea imaginilor din mintea noastră. Este vorba de ceea ce gândeşti. Procesele din mintea ta atrag ceea ce ţi se intâmplă. Înţelepţii au ştiut dintotdeauna asta. Poţi să scrutezi istoria mergând până la babilonieni. Şi ei au ştiut asta. Nu toţi însă, ci numai o mână de aleşi. În esenţă, legea atracţiei spune că asemănătorul atrage asemănătorul. Însă aici vorbim de procesul gândirii. Treabă noastră ca oameni este să avem permanent în minte ceea ce vrem să facem, să ne clarificăm scopurile. Pornind de aici, începem să invocăm una dintre cele mai mari legi ale universului care este legea atracţiei. Devii ceea ce gândeşti în majoritatea timpului dar şi atragi lucrurile la care te gândeşti cel mai mult. Dacă înţelegi asta vei fi dobândit fundamentul înţelegerii a tot ce se întâmplă. Principiul poate fi rezumat în trei cuvinte simple: gândurile devin lucruri. Ce nu înţeleg cei mai mulţi oameni este că fiecare gând are o anumită frecvenţă. Gândurile pot fi măsurate. Dacă te gândeşti la ceva iarăşi şi iarăşi şi iarăşi, dacă îţi reprezinţi în minte că ai maşină aceea nou-nouţă, că ai banii de care ai nevoie, că înalţi acea companie, că îţi găseşti sufletul pereche, atunci emiţi acea frecvenţă în mod constant. Gândurile emit acel semnal electromagnetic care îndreaptă către tine ceea ce le seamănă. Închipuieşte-te trăind în abundenţă şi vei atrage abundenţă. Asta merge de fiecare dată, oricine ai fi. Problema este că cei mai mulţi oameni se gândesc la ceea ce nu vor şi se tot întreabă de ce acel lucru intervine în viaţa lor mereu şi mereu. Legea atracţiei nu ţine seama de faptul că ceea ce gândeşti este bun sau rău sau că îţi place ori nu. Lucrul răspunde gândurilor tale. Dacă stai şi te gândeşti mereu la nenumăratele datorii pe care le ai, acesta este semnalul pe care îl transmiţi în univers. „Ah, mă simt groaznic din cauza datoriilor" îţi tot spui iarăşi şi iarăşi şi simţi asta cu toată fiinţă ta. Atunci de asta vei avea parte mereu. Aşa încât atunci când te concentrezi la lucrul pe care îl doreşti şi te deschizi către el, activezi un gând, iar legea atracţiei răspunde la acel gând aducându-ţi lucruri care îi corespund. Însă atunci când te concentrezi la ceea ce nu vrei şi îi spui „nu", nu îl îndepărtezi de fapt. Dimpotrivă, activezi chiar gândul a ceea ce nu vrei, iar legea atracţiei îl aduce către tine.
Schimbarea în bine începe cu mine
Jean-Jac¬ques Servan Schreiber în pre¬faţa la „Sfidarea mondială 1986", ne asigură că: „Totul constă în voinţa şi capacitatea celor care înţeleg în orice domeniu s-ar afla, că a trăi înseamnă, de acum încolo, a tinde spre maximum de creativitate". Cred în definiţiile următoare: Inteligenţa este abilitatea de a rezolva pro¬bleme adaptativ, corespunzător cerinţelor realităţii. Originalitatea desemnează capacitatea de a rezolva problemele nu numai adaptativ, dar mai ales neobişnuit (Mihaela Roco, 1985), presupunând o interpretare şi o exprimare personală a lucrurilor, situaţiilor comune (P. Po¬pescu- Neveanu, 1978). Savantul englez J. Bernalera de părere că ne putem însuşi creaţia la fel de bine ca alte cunoştinţe. În contradicţie cu acesta, A.Einstein răspundea unui ziarist la întrebarea: „Cum se fac desco¬peririle?" astfel: „Toată lumea ştie că un anumit lucru e imposibil de realizat. Se gă¬seşte însă un ignorant până la care acest adevăr n-a ajuns încă. El e cel care face descoperirea!". Ambele butade sunt per¬fect susţinute de fapte concrete, ba chiar şi de hazard. Creatorul unei celebre mărci de lame pentru ras, scria în 1921: „Dacă aş fi avut o formaţie tehnică, aş fi abandonat ideea sau probabil nu m-aş fi an¬gajat deloc într-o asemenea experienţă (care a durat şase ani fără să cunoască nimic din metalurgia oţelului - n.a.). Dar sunt un visător, eu cred la fel ca şi copiii în comori ascunse, şi am perseverat pe ca¬lea pe care atâţia oameni s-au temut să o apuce. Pentru această raţiune şi numai pentru ea există azi un aparat de ras Gillette". Apreciez că dintr-o potenţială imagine a omului inven¬tiv şi creativ nu trebuie să lipsească următoarele trăsături: conştiinţa scopului urmărit; capacitatea de concentrare şi atenţie; receptivitatea şi curajul; experienţa şi fantezia; originalitatea şi cunoaşterea; îndoiala şi certitudinea căutării creative; organizarea şi abilitatea;
- devotament şi dăruire;
- atitudine ludică şi spontaneitate;
- sensibilitate şi maturitate afectivă;
- muncă şi voinţă;
- independenţă în gândire şi acţiune;
- simţ estetic şi valoric;
- autodepăşire şi autoperfecţionare con¬tinuă.
Conglomeratul unic al acestora, în funcţie de fiecare individ, formează atitudinea sa creativă.
Încercarea de elaborare a proiectului
Cine sunt eu? Autocunoaşterea
Autocunoaştere sau cunoaş¬terea de sine a fiecăruia, a propriei fiinţe, ca şi a relaţiilor sale cu semenii. Nivelul de autocunoaştere este coordonata de bază a maturizării psihosociale a individului, a integrării acestuia în familie şi societate, în general în mediul fizic şi moral încon¬jurător. Aceasta constituie de fapt ambianţa la care fiecare trebuie să se adapteze, să-şi ajusteze organismul la mediul de viaţă şi stimulii săi care-i provoacă reacţii pro¬prii, unice şi specifice. Deci, printr-o auto¬cunoaştere adecvată puteţi realiza apoi o cunoaştere a fiinţei umane, sociale strict necesară. Omul dispune de o mare plasticitate de adaptare la cele mai diverse situaţii în care-l pune viaţa, graţie căreia poate să rămână în acord cu mediul exterior şi să-şi menţină echilibrul interior al con¬ştiinţei de sine, adică al cunoaşterii, pe care fiecare o posedă asupra existenţei sale, asupra actelor sale şi lumii exterioare. Iată deci, raportul cunoaştere - autocu¬noaştere este mediat în ambele sensuri prin intermediul fiinţei-om (auto)cunos¬cătoare.
Asumarea libertăţii de a fi
Dacă gândim pozitiv şi avem o orientare pozitivă, atragem oameni pozitivi, evenimente pozitive şi situaţii pozitive. Dacă suntem negativi în orientare sau mânioşi, atragem oameni răi şi mânioşi şi situaţii negative. Astfel încât ajungi să atragi lucruri asemănătoare gândurilor pe care le rumegi permanent în minte, indiferent dacă aceste gânduri sunt conştiente sau inconştiente. În asta constă tot secretul. Suntem ca un magnet care atrage gânduri, oameni, întâmplări şi moduri de viaţă. Într-adevăr, tot ceea ce aducem în existenţa noastră ni se întâmplă din cauza puternicei Legi a atracţiei. Nu vorbesc aici despre simple iluzii sau fantezii nebuneşti. Vorbesc din perspectiva unei înţelegeri mai adânci, a unei înţelegeri fundamentale. Când încep să înţeleagă marele secret, oamenii se îngrozesc de toate gândurile negative pe care le au. Ei trebuie să fie conştienţi de două lucruri: s-a dovedit ştiinţific că un gând pozitiv este de sute de ori mai puternic decât un gând negativ, aşa încât lucrurile sunt clare de la început. Sentimentul creează atracţia şi nu fotografia sau gândul. Pe de altă parte, o mulţime de oameni îşi spun, "Dacă am gânduri pozitive sau dacă mă vizualizez având ceea ce vreau, asta va fi de-ajuns". Însă dacă faci asta şi nu te simţi împlinit, dacă nu simţi dragoste şi bucurie, înseamnă că mintea ta nu produce cu adevărat atracţia. Acesta este momentul în care intră în scenă Secretul. Ceea ce este cu adevărat important în ceea ce priveşte Secretul este sentimentul de bine. Ţinta acestui proces este să-ţi ridice starea de spirit. Să fii binedispus, fericit, în armonie cu lumea cât se poate de mult. Singura diferenţă între oamenii care trăiesc astfel şi cei care nu trăiesc magia existenţei este că cei care trăiesc magia vieţii au făcut din asta o obişnuinţă. Au transformat acest proces într-o activitate zilnică, iar magia îi urmăreşte oriunde merg, pentru că o au permanent în minte şi o exersează mereu, neconsiderând-o un accident. Unii oameni pornesc pe acest drum şi se descurcă foarte bine, spunând, „Ştii, sunt entuziasmat, m-am apucat de acest program şi el îmi va schimba viaţă". Şi totuşi, rezultatele nu se văd imediat, chiar dacă ele sunt gata să apară. Atunci s-ar putea ca respectivă persoană să spună, "Chestia asta nu merge". Şi atunci ce spune Universul? "Dorinţă ta este lege pentru mine."
Învăţ să folosesc umorul ca detaşare pentru împlinire
Nu vom încerca să definim umorul, ci doar să facem o scurtă incursiune istorico-umoristică în scopul de a enumera caracte¬risticile esenţiale ale râsului şi glumei – două elixire atât de necesare omului, expresii sincere ale bucuriei, spontaneităţii şi inteligenţei umane, tonice ale spiritului, care creează o comunitate sufletească într-un grup şi ne recreează. Absenţa râsului e întotdeauna un semn de stres, de dereglare psihică. A fi vesel în¬seamnă şi a fi sănătos din punct de ve¬dere psihic. Cu atât mai mult, a râde nu numai în situaţii hazlii, ci şi de propriile cusururi subliniază un grad superior de înţelegere a lumii în evoluţia ei permanentă spre mai bine, semnifică o capacitate spo¬rită de autocunoaştere şi autoevaluare. Forţa magică a umorului este unanim ac¬ceptată în relaţiile cu ceilalţi şi în relaţie cu sine însuşi. Medicii şi psihologii confirmă pe baza experienţei lor, că persoanele în¬clinate spre râs şi veselie au şanse mai mari de a trăi mai mult, iar cei bolnavi se însănătoşesc mai repede deoarece râsul este cel mai bun medicament. Omul râde din naştere, ereditar, reflexul râsului este înnăscut. Poetul antic Philemon a murit de râs, dar la 97 de ani. În vechime, la greci râsul era la mare cinste. „Supremul bine pentru om este o viaţă cât mai veselă şi cât mai lipsită de tristeţe" spu¬nea Democrit, iar Epictet îl completa: „Ferice de cine nu suspină după ce n-are şi se veseleşte cu ce are". Se spune că marele legislator Solon şi-a în¬făptuit opera surâzând, iar Seneca a spus: „Mai omeneşte este să râzi de bucuriile vieţii decât să le boceşti". Asistând la un concurs de tragere cu arcul, Pitagora s-a aşezat liniştit sub una din ţinte, studiind o problemă. El a explicat ul¬terior că locul i se păruse cel mai potrivit, deoarece nici o săgeată a concurentului respectiv nu nimerise ţinta. Oamenii mari din istorie, literatură, ştiinţă, artă s-au impus încă din timpul vieţii lor în conştiinţa contemporanilor şi prin spiri¬tul lor umoristic, rămas adesea celebru. Unul din titanii filosofiei clasice ger¬mane, G.W. Hegel, afirma că „Râsul nu este decât o manifestare a înţelepciunii satis¬făcute, un semn care anunţă că suntem atât de înţelepţi încât pricepem contrastul, ne dăm seama de el".
Bazele bio şi psihologiei mele
Autocunoaşterea exercitată asupra felului de a fi, de a simţi şi de a reacţiona a unui individ, conduce la descoperirea caracterului acestuia, definit ca o totalitate a trăsăturilor psihice esenţiale şi de durată, ce îi determină constant conduita, com¬portamentul. Caracterul reprezintă o parte din personalitatea umană, acest ansamblu de trăiri morale sau intelectuale prin care se remarcă o persoană faţă de se¬menii săi. Mai este numit şi „profil psihomoral" (P. Popescu-Neveanu), „aliaj din trăsături înnăscute şi dobân¬dite" (I. P. Pavlov) sau „voinţă moraliceşte organizată" (L. Klages). Etimo¬logic, denumirea de caracter provine de la cuvântul grecesc „kharakter" – semn gravat, tipar, fiind deci amprenta durabilă care permite diferenţierea indivizilor şi grupurilor umane, în timp ce se observă atitudinile şi comportamentul acestora. „Fiecare om seamănă cu toţi, seamănă cu unii şi nu seamănă cu nimeni", spunea Socrate. Ceea ce-i deosebeşte şi-i asea¬mănă pe oameni între ei constituie an¬samblul propriu al factorilor biologici şi psihologici, adică personalitatea. Trebuie să distingem printre factorii biologici pe cei ereditari (moşteniţi) şi pe cei dobândiţi în timpul vieţii. Când este vorba de tem¬perament avem în vedere mai ales fac¬tori biologici, iar pentru caracter pe cei psihici. Temperamentul este expresia tipuri¬lor de activitate nervoasă superioară care sunt înnăscute (transmise ereditar) şi cons¬tituie latura cea mai stabilă a personali¬tăţii, dar o latură energetică exprimată în comportamentul omului. De aceea l-am de¬numit, oarecum paradoxal, o constantă di¬namică. Prin educaţie, i se pot doar masca trăsăturile negative. Cuvântul temperament provine de la lati¬nescul „temperare" = a amesteca pentru a dilua, a modera. Galenus utilizează în jurul anului 200 denumirile celor patru tipuri fundamentale de temperament, preluate de la un alt medic celebru al antichităţii - Hipocrat. Această clasificare viabilă, calificată de I.P. Pavlov drept „o intuiţie genială", s-a păstrat până în prezent, cele patru temperamente, caracterizate pe scurt, fiind:
a) coleric, corespunzător tipului puternic neechilibrat, excitabil, impulsiv, agitat, tu¬multuos, nerăbdător, încăpăţânat, hotărât, inovator, sincer, înclinat spre stări de alarmă şi exagerare;
b) sanguinic sau puternic echilibrat, mo¬bil, rapid, vioi, vesel, optimist, nestatornic, pasionat, comunicativ, adaptabil, maleabil, rezistent;
a) flegmatic – profil temperamental pu¬ternic, echilibrat, inert, calm, prudent, lent, reţinut, greoi, meticulos, înclinat spre ru¬tină şi refuz al schimbărilor;
d) melancolic – timid, neîncrezător şi în el şi în oameni, sensibil, fricos, docil, retras în sine, având numeroase trăsături profunde şi reverii, greu adaptabil la situaţii noi, minuţios.
Una din carac¬teristicile care defineşte orice temperament uman este „emotivitatea", de la latinescul „emo¬vere" = a mişca, numită în dicţionarul sus-amintit predispoziţie (deci are caracter ereditar, înnăscut) spre resimţirea frecventă, vie şi intensă a emoţiilor, reactivitate emo¬ţională specială, emoţiile (dispoziţii afective primare şi spontane, profunde şi de durată) apărând până şi la cei mai neînsemnaţi stimuli. A fi emotiv înseamnă, în general, a fi dinamic, nervos, pasionat, sen¬timental, irascibil, susceptibil, agitat.
Compatibilizarea naturii şi societăţii
Atitudinile sunt însuşiri care îi permit omului să des¬făşoare cu succes anumite activităţi, să ob¬ţină performanţe mai uşor decât alţi se¬meni, facilitându-i cunoaşterea şi practica. Se deosebesc de atitudinile comportamen¬tale, care am văzut că definesc caracterul, acestea nefiind altceva decât modalităţi simple de raportare a individului faţă de propria persoană sau faţă de anumite la¬turi ale vieţii sociale. Din perspectiva aces¬tei relative asemănări, diferenţiate calita¬tiv, îndemânarea poate fi considerată, pe bună dreptate, mai mult o aptitudine decât o atitudine. Combinarea originală a apti¬tudinilor asigură inteligenţa, talentul - po¬sibilităţi de înfăptuire creatoare a unei activităţi, subiecte rezervate capitolului următor, iar manifestarea creatoare, ab¬solută, cu repercusiuni istorice nemaiîntâlnite a aptitudinilor o reprezintă geniul. Apti¬tudinile sunt dispoziţii naturale şi achiziţio¬nate, problema fiind controversată încă: care din factori, cei ereditari sau cei do¬bândiţi prin educaţie sunt mai importanţi.
Aptitudinile sunt realităţi în devenire (V. Pavelcu), care, nefiind date invariabil, pot fi cultivate cu succes în mediul social. Posibilitatea dezvoltării multilaterale a ap¬titudinilor o are orice om sănătos şi aceasta este demonstrată de plasticitatea şi am¬ploarea talentului la copii, ce constituie premisa clară pentru dezvoltarea viitoare.
Libertatea de alegere a sensului
Omul este o fiinţă socială, trăieşte într-o colectivitate, acţionează printre semenii săi, se perfecţionează neîncetat pe sine observându-se în propria oglindă, dar şi în diversitatea oglinzilor umane care-l încon¬joară. „Ce eşti, te priveşte la urma urmelor pe tine. Ce vrei, priveşte şi pe alţii. Ce faci, aceea poate privi pe toţi", spunea N. Iorga, iar A. Călinescu era con¬vins că „este om numai cine trăieşte ca om, numai printre semeni". De fapt, lucrul acesta îl şi facem toată viaţa noastră. Conştient sau inconştient, acţionăm în funcţie de imaginea pe care ne-o oferă ceilalţi despre noi, la care construim în planul nostru caracterial o imagine a aces¬tei imagini, care este din nou reflectată către ceilalţi şi de la ei, re – re – încărcată psihic şi transmisă către noi. Prin experiment psihosociologic s-au constatat mo¬dificări ale acestei imagini până la a şaisprezecea ei reflectare în relaţia reci¬procă noi şi ceilalţi. Cunoaşterea de sine este cheia apropierii de cei din jur: mă cunosc prin alţii, iar pe alţii îi identific prin mine, spunea acad. V. Pavelcu în lucrarea „Cunoaşterea de sine şi cu¬noaşterea personalităţii". Această autocunoaştere, prin ceilalţi, omul o desăvârşeşte în toate ipostazele sale zil¬nice de activitate, în mod special în fa¬milie, printre prieteni sau în timpul liber petrecut într-o colectivitate. În aceste trei prilejuri recepţionăm psihic cele mai multe influenţe, binefăcătoare sau nu, asupra firii noastre, pe care o modelăm parcă fără să ştim şi să simţim, după ele. La serviciu sau la şcoală (facultate), factorii coerci¬tivi, impuşi social, ne silesc oricum să acţionăm în funcţie de ei. Viaţa noastră se desfăşoară însă în ca¬drul familiei, influenţa ei asupra firii noastre sau lipsa acestei influenţe sunt hotărâtoare asupra destinului nostru ca Om! Membrii familiei au atitudini şi ro¬luri diferite, dar ţeluri şi aspiraţii comune.
Viaţa pe care doresc să o trăiesc
Prietenul este un al doilea eu, spunea încă din sec. VI î.n.Hr., Pitagora. Vorbele marelui învăţat antic, pline de înţelepciune, poartă cu ele dorinţa mereu actuală a omului de a avea pe cineva alături. Dar nu pe cineva oarecare sau oarecum, ci „un al doilea eu". Omul s-a preocupat peren să fie în legătură cu unul sau mai mulţi semeni, pe baza unei afecţiuni de¬osebite, încrederii, stimei şi devotamen¬tului reciproc. Să-i lăsăm pe gânditorii care urmează, să facă prin spusele lor – dacă mai este cazul – dovada necesităţii perma¬nente a acestei înalte calităţi umane, plină de frumuseţe şi inefabil, care dă adesea vieţii noastre sensuri noi, mereu mai bo¬gate în conţinut. Aristotel spunea, de asemenea, că nimeni nu poate trăi fără prieteni, chiar dacă stăpâneşte toate bunurile lumii.Vreau să dăruiesc semenilor mei numai gânduri bune. Gândurile ne determină sentimentele. Emoţiile sunt un dar pe care îl avem şi care ne indică ceea ce atragem. Avem, ca toţi oamenii, cele două feluri de emoţii. Unele bune şi altele rele. În esenţă, toate emoţiile negative - vina, mânia sau frustrarea – s-a observat că ne fac să ne simţim rău. Toate aceste emoţii sunt de fapt un sistem de ghidare care spun că ceea ce gândim uneori nu corespunde cu ceea ce vrem cu adevărat. La un alt nivel, vorbim de o frecvenţă negativă sau de vibraţii negative. Emoţiile care ne fac să ne simţim bine - speranţa, fericirea sau iubirea - cu un cuvânt emoţiile pozitive, constituie şi ele un sistem de ghidare care ne spun deseori că ceea ce gândim este în concordanţă cu ceea ce ne dorim, inclusiv ceea ce ne dorim să transmitem celorlalţi.
Sunt ceea ce gândesc să înfăptuiesc
Activând în societate şi fiind din ce în ce mai productiv, omul a avut din ce în ce mai mult timp liber. Aristotel, în a sa „Etica nicomahică" arată că timpul liber nu înseamnă sfârşitul muncii ci, dimpotrivă, munca înseamnă sfârşitul timpului liber; acesta trebuie consacrat artei, ştiinţei şi, mai ales, filozofiei. Toate acestea având ca scop îmbogăţirea spiritului uman. Un alt filozof, J. Locke, analizând ca¬tegoria de timp liber, spunea că ajută să ne descoperim temperamentul şi înclinaţiile şi pentru că adevărata distracţie depinde mai mult de imaginaţie decât de raţiune, fiecare trebuie să se distreze în felul său. B. Franklin riposta de pe poziţiile uti¬litarismului său cerând să nu pierdem nici o oră până când nu vom fi siguri de fiecare minut; timpul liber este un timp în care trebuie să facem ceva folositor. În consens cu poziţia sa consec¬ventă, materialist istorică şi dialectică, K. Marx face următoarele referiri la această nouă dimensiune a libertăţii uma¬ne: „Economisirea timpului de muncă înseamnă mai mult timp liber, adică timp consacrat dezvol¬tării depline a individului". Gândurile ne determină sentimentele. Emoţiile sunt un dar pe care îl avem şi care ne indică ceea ce atragem. Avem, ca toţi oamenii, cele două feluri de emoţii. Unele bune şi altele rele. În esenţă, toate emoţiile negative - vina, mânia sau frustrarea – s-a observat că ne fac să ne simţim rău. Toate aceste emoţii sunt de fapt un sistem de ghidare care ne spun că ceea ce gândim uneori nu corespunde cu ceea ce vrem cu adevărat. La un alt nivel, vorbim de o frecvenţă negativă sau de vibraţii negative. Emoţiile care ne fac să te simţim bine - speranţa, fericirea sau iubirea - cu un cuvânt emoţiile pozitive, constituie şi ele un sistem de ghidare care ne spun deseori că ceea ce gândim este în concordanţă cu ceea ce ne dorim, inclusiv ceea ce ne dorim ca experienţă să dăruim celorlaţi.
Segmentul de timp pe care l-am parcurs
„În lume-s mari minuni; minuni mai mari ca omul nu-s", postula prin sec. V î.Hr., cu o genială intuiţie, Protagoras, ves¬tind zorii tinereţii spirituale a omenirii. Afir¬maţia sa a rămas valabilă, înfruntând mileniile alături de minunile făurite de mâna şi mintea ucenicului vrăjitor Om. Fiecare om, privit ca fiinţă conştientă ce ia parte la viaţa societăţii, are ceva care este propriu şi îl distinge ca individualitate. Totalitatea trăsăturilor bio-psiho-sociale de¬terminante ale omului reprezintă persona¬litatea sa. Aceasta include într-un tot unitar caracterul, temperamentul şi aptitudinile, precum şi procesele psihice fundamentale: voinţă, memorie şi gândire. „,,Omul nu e decât o trestie, cea mai fragilă din natură, dar o trestie gânditoare, spunea J. B. Pascal. În gândire stă măreţia omului". Personalitatea este elementul stabil al con¬duitei unei persoane, maniera sa de a fi în mod obişnuit, ceea ce o diferenţiază de altă persoană. Etimologic, denumirea provine de la latinescul „persona" = mască teatrală pe care actorul în antichitate o păstra în timpul reprezentaţiei. Personali¬tatea este ansamblul structural al dispozi¬ţiilor înnăscute şi achiziţionate, care deter¬mină adaptarea originală a individului la mediul său. Fiecare om este, în acelaşi timp, asemănător altor indivizi din grupul său cultural (cu acelaşi mediu socio-edu¬cativ) şi diferit de aceştia prin caracterul unic al experienţelor trăite. Personalitatea reprezintă masca unică, de-o viaţă, a omu¬lui-actor care s-a identificat cu rolul său, adoptându-l ca mod de viaţă bio-psiho¬social. Acest mod de viaţă se elaborează şi se transformă continuu sub influenţa maturizării biologice (copilărie, pubertate, adolescenţă, maturitate, menopauză/andropauză, bă¬trâneţe) şi a experienţelor personale (con¬diţiile socio-culturale şi afective). Prima manifestare conştientă a personali¬tăţii se produce spre vârsta de trei ani, în momentul în care copilul se diferenţiază net de celălalt de lângă el şi se afirmă ca persoană întrebuinţând pronumele ,,eu" şi derivaţii lui. „În copilăria noastră, arăta fiziologul francez, dr. Alexis Carrel, laureat al premiului Nobel, purtăm în noi o mulţime de fiinţe virtuale, care mor apoi una câte una. Fiecare bătrân este înconjurat de cortegiul acelora care ar fi putut să fie, de toate potenţialităţile nenăscute. Noi suntem deopotrivă, un fluid care se soli¬difică, o comoară care se sărăceşte, o is¬torie care se scrie, o personalitate care se creează". Specialiştii definesc personalitatea drept ,,ansamblul unitar al condiţiilor interne prin care se refractă toate influenţele externe", „sumă de moduri de comportare, actuale sau potenţiale ale organismului, moduri determinate de ereditate şi mediu." R. Cattell, J. Guilford şi H.J.Ey¬sennck au diferenţiat 300 de factori şi nu mai puţin de 10.000 de variabile care in¬fluenţează personalitatea. Ca şi genele codului nostru genetic, aceşti factori şi variabile au pentru fiecare individ o struc¬tură unică şi irepetabilă. Dimensiunea cen¬trală a personalităţii o constituie interacţiunea atitudini-aptitudini (P. Popescu-Ne¬veanu). Personalitatea, acest complex de particulari¬tăţi umane, este studiată de diferite ştiinţe: psihologia, antropologia, sociologia, dreptul, etica, pedagogia etc., fiind oglindită pe plan artistic în literatură, muzică, pic¬tură, sculptură. Aşa cum există o artă de a trăi, la fel există şi o artă a auto¬cunoaşterii. Este deosebit de util să ne cunoaştem, în primul rând, pe noi înşine şi apoi să-i cunoaştem şi pe ceilalţi din jur. Încă din antichitate s-a încercat cu succes găsirea „formulei" personalităţii fiecărui om. Astăzi stau mărturie zeci şi zeci de introspecţii şi observaţii amănunţite care s-au făcut pe parcursul vremii. Autocunoaşterea mea este una din acestea, deosebită prin însăşi fiinţa mea, unică în spaţiu şi timp.
Concluzii. Elemente definitorii pentru coordonatele tranziţiei personale
Tot ceea ce suntem este este rezultatul a ceea ce am gândit, spunea Buddha. Cei mai mulţi oameni gândesc numai ca reacţie la ceea ce observă. Eu gândesc şi la ceea ce nu observ. Apoi, între ceea ce gândesc, ceea ce simt şi ceea ce se întâmplă este întotdeauna o legătură. Întotdeauna. Fără nici o excepţie. M-am îndreptat către acest tip de înţelegere, iar consecinţele sunt uriaşe. Îmi creez propriul univers pe măsură ce trăiesc, după cum spunea şi făcea sir Winston Churchill. Ceea ce simt este oglinda perfectă a devenirii mele. Fac întotdeauna primul pas cu încredere. Nu trebuie să văd întreaga scară, cum spunea Martin Luther King. Pur şi simplu păşesc. Este cu adevărat important să mă simt bine, pentru că această stare de bine dă un semnal în Univers şi începe să atragă spre mine ceea ce îmi doresc. Am observat că, cu cât mă simt mai bine, cu atât atrag lucruri care mă ajută să mă simt şi mai bine, din ce în ce mai bine. Dacă sunt necăjit, ascult o muzică frumoasă. Încep să cânt. Asta îmi schimbă starea emoţională. Sau mă gândesc la ceva frumos. Îmi urmez fericirea şi universul îmi deschide uşi acolo unde erau doar ziduri, după cum spunea Joseph Campbell. Eu sunt creatorul propriei mele realităţi!
Maxime de folosit
- Nu pot spune ce este această putere, ştiu numai că există - Alexanderr Graham Bell
- Orice lucru conceput de mine poate fi realizat - Clement Stone
- Când te simţi inspirat, trebuie să fii încrezător şi să acţionezi în consecinţă.
- Eşti singurul care poate crea propria ta realitate.
- Rezistenţa împotriva unui lucru îl face să persiste - Carl Young
- Toată puterea vine dinăuntru şi de aceea o putem controla - Robert Collies
- Fie că gândeşti că poţi, fie că gândeşti că nu poţi, oricum ai dreptate – Henry Ford
Bibiografie selectivă:
- Dobrescu, Emilian M., Teste de autocunoaştere şi amuzament, Bucureşti, Editura Ceres, 1992
- Popescu, Constantin şi Taşnadi, Alexandru, Respiritualizarea. Învaţă să fii om, Bucureşti, Editura ASE, 2009
- Rampa, Lobsang, Cunoaştere de sine. Călătorie spre fiinţa interioară, Bucureşti, Editura Herald, 2009, p. 151-157 (selectiv)
- * * *, filmul Secretul, pe site-ul www.thesecret.tv
Poincaré, Henri, The Value of Science, Dover, 1958. Science and Hypothesis, Dover, 1952.
New Methods of Celestial Mechanics, AIP, 1993
- Paul Popescu Neveanu Dicţionar de psihologie editura Albatros Bucureşti 1978
- Ana Bogdan Tucicov, Septimiu Chelcea Dicţionar de Psihologie Socială Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică 1981
- Peter Kunzman, Franz-Peter Burkhardt, Franz Wiedman Atlas de filozofie Grupul Editorial Rao Enciclopedia Rao Bucureşti 2004
- Mihaela Roco Stimularea creativitaţii tehnico ştiinţifice , Bucureşti, 1985
http://www.intelepciune.ro/Alexander_Graham_Bell_1069_citate_celebre_maxime_cugetari.html
http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Winston+Churchill
http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Henry+Ford
http://www.inteligenta-artificiala.ro/doc-Inteligenta_ca_aptitudine_generala-59.html