Pentru a susţine integritatea cetăţii antientropice care este trupul şi pentru a menţine integritatea funcţiilor lui este nevoie de un neîncetat schimb cibernetic de informaţie cu mediul şi de o neîntreruptă autoevaloare şi corectare, o secţiune importantă a acestui tot procesual fiind numită nutriţie. Vor spune: Mai exact este nevoie de două mii cinci sute de kilocalorii pe zi. Cum este obiceiul în ştiinţă, adesea cele mai palpitante informaţii se obţin din studierea extremelor şi prin experimente negative. Ce se întâmplă dacă vom consuma mai multe calorii decât media? Vor spune: Depinde de calitatea alimentelor, de frecvenţa meselor, de starea de sănătate şi de lungimea regimului hipercaloric, şi de altele pe care nu le poţi indexa aici. Just, dar regula este ca regimul hipercaloric pe timp îndelungat, precum şi neglijarea activităţii fizice şi intelectuale să ducă, în lanţ, la hiperponderalitate, diferite disfuncţii endocrine, afecţiuni cardiovasculare ş.a.

Cu alte cuvinte, omul lacom se îngraşă şi se înbolnăveşte. Vor spune: Ştim mulţi oameni care mănâncă mult şi nu au probleme. Din păcate pe aceştia îi aşteaptă cele amintite. Doamne fereşte!, dar şi admiţând cazul că modificările anunţate par că nu se instalează pe termen scurt, cei care găsesc mare plăcere în a mânca mult şi des capătă, cum observă Părinţii, povârnire către un comportament lacom, egiost, materialist, hipersexual şi astfel boala lor sufletească, deşi nu se manifestă în sănătate, pe care de-ar fi stricat-o şi-ar fi amplificat intensitatea, se manifestă prin pierderea libertăţii şi prin îngenuncherea în faţa oalelor pline. Şi cine este mai tiran decît un rob rău? Iar ca o curiozitate, sunt documentate cazuri când, de la prea multă mâncare ingerată prea repede, respectivii au murit. Vor spune: Toate acestea de la nişte mâncare în plus? Da, mai cu seamă că a mânca nu este numai o funcţie biologică, după cum vom vedea. La fel, ce se întâmplă dacă vom consuma mai puţine calorii decât media? Vor spune: Depinde cât de puţine, de calitatea mâncării şamd. Just, dar regula este ca regimul hipocaloric prelungit să ducă la inaniţie şi emaciere, mai cu seamă când se corelează cu activitate fizică şi intelectuală.

Din păcate lumea este plină de exemple. Sfinţii Părinţi ne spun că şi lipsa de mâncare, dacă nu este dusă cu mulţumire, capătă reflexele bolii sufleteşti de egoism şi răutate. În ambele cazuri este tristă apariţia unui astfel de om, dar mai înduioşător este un slăbănog, pentru că slăbirea lui este fără voia lui, pe când nimeni nu se îngraşă forţat. Vor spune: Bun, am aflat că extremele, fiind deviate de la legea măsurii naturale, aduc rău, dar ce treabă are aceasta cu înfrânarea promisă în titlu? Pentru a răspunde, cităm întâi excepţia, experimentul negativ, adică faptele unor oameni care au acelaşi trup cu noi, dar care se ating de extrema înfometării fără să se rănească. În aceste fapte stă diferenţa esenţială şi rostul celor spuse. Vor spune: Este cumva vorba de marinarii naufragiaţi care trăiesc zeci de zile fără apă şi mâncare? Nu, deşi sunt un caz interesant pentru fiziologie. Este vorba tot de nişte marinari, dar care navighează prin marea patimilor fără să scufunde: monahii. Aceşti oameni postesc şi, spun ei despre fraţii lor, postesc cu dreapta măsură; unii mâncau un pumn de fiertură la câteva zile. Iată noutatea: subţierea trupului duce la subţierea patimii şi la libertatea rugăciunii (sufletului). Pentru că ei ascultă de Stăpânul lor care a zis că omul va trăi şi cu tot cuvântul Lui. Vor spune: Ei sunt acolo, noi aici, ei se înfrânează din cauza patimilor, noi avem trebuinţă să muncim! Just, dar noi nu am promis ca ei lepădarea de lume, noi nu trebuie să fim mândri să râvnim măsura lor, iar înfrânarea din cetate, la măsura ei, este la fel de folositoare mâtuirii cu cea din pustie, dacă sunt mânate de acelaşi Duh. Mai mult, a mânca înseamnă a te împărtăşi cu şi din ceea ce mănânci.

Iată, am ajuns la ideea, fără conotaţii publicitare, că suntem ceea ce mâncăm. Într-un fel aşa este, căci elementele se întrupează în noi şi nu putem spune pe lumea aceasta că ceva este cu adevărat al nostru decât dacă a trecut bariera mucoasei intestinale. Însă cuvântul românesc împărtăşire ne lămureşte: aşa cum faptele pe care le facem, lucrurile pe care le vedem se întrupează în noi, tot astfel şi pornirea cu care primim sau luăm mâncarea se întrupează în noi, pentru că ne împărtăşim cu ea fie cu lăcomie fie cu mulţumire, deci măncăm fie chiar lăcomie fie chiar mulţumire. Iar experienţa Sfinţilor Părinţi ne spune că este bine să mănânci când este nevoie, fără să te acuze conştiinţa că ai mâncat mult sau că din cauza nemâncării nu ai avut forţă să ajuţi pe fratele. Vor spune: Este mistic! Că ne place sau nu, sufletul, deşi smerit sau cu atât mai mult, este mai „greu" decât trupul. Vor spune: Deci măsură în toate! Da, aşa să ne dea Domnul, Cărui I se cuvine slavă în veci.