„De când miroase-a primăvară,/ Un gând mă-ndeamnă permanent,/ Albinele trudesc la ţară,/ Iar trântorii în Parlament". (Ionel Iacob-Bencei)

La 10 septembrie 1857 a început construcţia Palatului Academiei de la Sf.Sava „spre dezvoltarea spiritelor tinerimii", devenită ulterior clădirea Universităţii Bucureşti (de la Piaţa Universităţii). Constructorii şi arhitecţii au avut grijă să imortalizeze printre alte simboluri esenţiale şi albina, astfel aceasta apare reprezentată stilistic pe brâul care ornamentează jumătatea peretelui central şi este vizibilă totodată în vârful uneia dintre coloanele dorice: este simbolul altruismului, purităţii şi hărniciei.

Introducere

Din totdeauna oamenii au fost fascinaţi de albine şi de activitatea lor specifică în organizare, asemănătoare uneori cu cea a grupurilor umane. Ele au o continuitate în existenţă de zeci de milioane de ani; cea mai „vârstnică" albină cunoscută de cercetătorii subdomeniului entomologiei, (lb. gr. entomos-segmentat; logos-ştiinţă) având cca. 100 de milioane de ani, este fosilizată în chihlimbar și a fost descoperită într-un strat geologic din statul Myanmar (Birmania).Prin comparaţie, conform teoriei evoluţioniste, omul-homo sapiens sapiens- a apărut pe pământ acum cca. 40.000 de ani evoluând din strămoşii homo habilis şi australopiteci (australopithecus afarensis) plasaţi d.p.d.v. temporal-estimativ acum 2,5-3 milioane de ani. Deci, specia albinelor prezintă un avans de continuum temporal de multe zeci de milioane de ani înaintea noastră, devansând existenţial fiinţa umanoidă originară şi tendinţa sa dinamic-evoluţionistă. Această constatare la nivelul simţului comun ne obligă la mai multă consideraţie şi respect, vis-a-vis de această performanţă temporală care ne sugerează totodată existenţa unui misterios perpetum mobile de viaţă inteligentă adaptată, diferită de cea umană. Cu toate acestea, omul a ,,jefuit" albina de produsele muncii sale încă din zorii coexistenţei inteligente şi asta întrucâtva justificat deoarece umanoidul originar avea o nevoie vitală de acces la polizaharidele din miere şi pe cale de consecinţă la energia eliberată de aceste substanţe esenţiale. Astfel cercetătorii paleontologi au remarcat pe pereţii peşterilor din Spania desene rupestre care prezintă imagini în care oamenii cavernelor, culegeau fagurii de miere, folosindu-se de fum pentru a alunga albinele care încercau să-şi apere proprietatea. Mai târziu omul a ,,domesticit" albina şi a ,,convins-o" să presteze activitatea de culegător-producător în folosul său, oferindu-i în schimb hrană, adăpost şi supraveghere, siguranţă, un areal propice pentru dezvoltare şi prin apreciere statutul unui model filosofic.

Istorie, imagologie şi simbolistică

În civilizaţia antică mierea era considerată un dar al zeilor şi astăzi una dintre ipoteze presupune că mana, alimentul cu care au fost hrăniţi evreii, în drumul lor de 40 de ani prin deşert spre Ţara Făgăduinţei, era de fapt miere. O dovadă în acest sens ar fi aceea că mai târziu şi prorocul Ioan Botezătorul s-a hrănit în deşert tot cu miere de albine sălbatice. În Egiptul antic copiii de şcoală primeau miere şi astfel deveneau mai sănătoşi fizic şi psihic în comparaţie cu ceilalţi. Încă din antichitate mierea a fost cunoscută ca antiseptic şi conservant; este cunoscut faptul că după moartea sa întâmplată la Babilon în anul 323 î.e.n., trupul lui Alexandru Macedon a fost îmbălsămat într-un amestec de miere şi propolis, pentru a fi repatriat post-mortem. Cu privire la albinăritul din ţara noastră, istoricul antic Herodot ne relatează că a aflat de la tracii de pe malul drept al Istrului, cu ocazia expediţiei militare a regelui Darius, că: „ţinuturile de dincolo de ape nu pot fi călcate cu uşurinţă din cauza numeroaselor familii de albine." Deci putem să afirmăm fără să greşim că şi meşteşugul apiculturii era binecunoscut strămoşilor noştri încă de la începutul fiinţării noastre ca neam. Despre apicultorii din Geto-Dacia a scris în anul 200 d.Hr. şi marele naturalist roman Claudius Aelianus (175 d.Hr.-235 d.Hr.) în lucrarea Despre Animale precum şi mulţi alţi cronicari ai antichităţii.

În acelaşi registru temporal antic, aflăm despre prohibiţia impusă dacilor de marele Rege Burebista care a poruncit tuturor să consume miedul de albine în loc de vin, din motive uşor de înţeles vis-a-vis de moravurile bahice ale unor daci din acea vreme. Mai târziu pe zidurile de la Sarmisegetusa Regia „coşniţele pline cu albine erau folosite de către daci drept arme de luptă împotriva invadatorilor" (Cornoiu, 2003). Această formă de apărare biologică era pe cale de consecinţă foarte logică, întrucât ţinuturile strămoşeşti au fost atractive dintotdeauna pentru toţi străinii invadatori care au visat mereu la un pământ dătător de lapte şi miere. În acel context istoric conflictual li s-a oferit invadatorilor de pe ziduri în loc de lapte, apă fiartă şi în loc de miere, sursa originară producătoare de miere, albinele... Ca şi furnica, albina este o vieţuitoare care munceşte fără odihnă şi datorită acestui comportament este observată şi admirată cu atenţie de oameni încă din protoistorie; astfel ea a ajuns să simbolizeze în primul rând spiritul hărniciei. Albinele mai pot exprima precauţia (ele nu rămân niciodată fără provizii), viaţa veşnică (colonia se reânoieşte permanent cu alţi indivizi şi pare că nu dispar niciodată din stup) dar şi puritatea. Puritatea pentru că ele polenizează florile şi sunt partenogenetice. Mitologia Greciei antice menţionează albinele ca fiind o vietăţi îndrăgite de zei, fiind trimise ca mesageri sau însărcinate cu misiunea de a hrăni pe cei aleşi. În registrul mitologiei, un exemplu în acest sens este mierea oferită de albine ca hrană lui Zeus, (viitorul stăpân al zeilor Olimpului) pe vremea când acesta se ascundea în peşteră de tatăl său Cronos (zeul timpului). Mai târziu şi apicultura ca ocupaţie omenească este sacralizată în Grecia şi considerată de origine divină, se spunea în popor că nimfele îl învăţaseră acest meşteşug pe semizeul Aristeu iar acesta la rândul său a transmis poporului preţioasele cunoştiinţe.

Alte legende îl plasează pe Dionisyos ca învăţător primordial şi mai târziu, ocrotitorii albinelor devin zeii Pan, Priap şi Eros. Legătura între albine şi muze a determinat o relaţie spirituală strânsă între albine şi darul poeziei în Grecia antică(Ferrari, 2003). Filosofia din Grecia antică a apreciat printre altele că mierea simbolizează elocvenţa şi diplomaţia în exprimare, limbajul corporal măsurat şi atitudinea ceremonioasă; toate acestea, fiind acompaniate pentru succesul persuadării cuiva, de o limbă mieroasă. În miturile olimpiene albina realizează contactul, comunicarea şi legătura simbolică a prinţesei Melissa cu zeiţa Demetra (sau Ceres), zeiţa agriculturii întruchipând în principal: puritatea, hărnicia şi nemurirea. În acest sens, făcând o comparaţie accentuată cu anumite defecte caracteriale umane, Democrit spunea: ,, Zgârciţii sunt asemănători albinelor. Ei muncesc ca şi cum ar trăi o veşnicie". În lumea greco-romană mierea era cunoscută pentru acţiunile ei binefăcătoare: Hipocrate (460) recomanda mierea pentru vindecarea diferitelor afecţiuni (gastrointestinale, reanle şi respiratorii) şi pentru tratamentul rănilor. Dioscoride autorul celebrei lucrări „De materia medica" trata rănile infectate cu miere. Şi în antichitatea romană mierea de albine era folosită pentru tratamente medicale şi astfel aflăm că Pliniu cel Bătrân trata rănile infectate folosind untură de peşte în combinaţie cu mierea de albine. Marcus Aurelius, celebrul împărat roman era totodată om de ştiinţă şi filosof; acest iluminat autentic urmărind activitatea şi mediul albinelor albinelor a afirmat: „Ce nu îi place roiului nu îi place nici albinei". Această reflecţie filosofică ar putea fi considerată prima comparaţie de sorginte „socialistă" cu privire la prioritatea intereselor de grup vis-a-vis de statutul individului în societate.

Monede reprezentând pe zeiţa Artemis întrupată sub formă de albină (Grecia antică).
Egiptul antic. Pentru egipteni albina reprezenta faraonul, sufletul şi soarele (prin virtutea dungilor sale aurii şi prin puterea zborului). De asemenea abinele erau considerate lacrimile zeului Soare-Ra (Gibson,1993 p.322). „După unificarea Egiptului, albina a fost încorporată în titlu, de obicei precede numele de tron al faraonului exprimând alături de trestie şi crucea egipteană unitatea celor două tărâmuri".De asemenea albinele reprezentau starea de regalitate, divinitatea- zeiţa Neith şi zeul soarelui Ra. Oraşul egiptean antic Sais era patronat de zeiţa Neith şi supranumit ,,Casa Albinelor"; în ritualurile religioase egiptene şi în medicină, mierea şi ceara sunt amintite frecvent şi în papirusurile găsite până acum ceea ce subliniază importanţa acestor substanţe pentru civilizaţia egipteană.Un om providenţial care a studiat sistematic şi ştiinţific albinele în Egipt în sec.19-20 a fost doctorul, bacteriologul, poetul, publicistul şi apicultorul Ahmed Zaki Abu Shadi (1892-1955).

În India vedică albinele sunt simbolul Somei-băutura extazului divin şi a cunoaşterii nemuririi, care are legătură cu zeiţa lunii. Mierea şi laptele fiind considerate la indieni hrana zeilor se pot întâlni în mitologia şi simbolistica lor ca sursă de viaţă şi abundenţă. Ca şi în cazul stăpânului olimpian din Grecia, după cum se arată în Rig Veda, Indra eroul indian a fost hrănit în pruncie tot de către albine prima oară, acestea aducându-i ca hrană mierea. Albinele şi apicultura precum şi legătura lor cu omul şi soarta sa, au fost întâlnite frecvent în diferite lucrări spirituale şi filosofice sau în textele sacre precum Rig Veda, Atharva Veda, Upanișade, Bhagavad Gita, Markandeya Purana, Raj Nighantu, Bharat Samhita, Arthashastra și Amar Kosha; Kamasutra de la Vatsayana. Cu 450 de ani înainte de Christos textele budiste, Vinaya Pitaka, Abhidhamma Pitaka și Jataka, fac şi ele descrieri importante referitoare la albine precum și la mierea produsă de ele. În epopeile Ramayana şi Mahabharata apare un loc mirific numit ,,Madhuban" (o pădure de miere). Zeul Vishnu parte integrantă a trinităţii divine Brahma-Vişnu-Shiva este reprezentat întotdeauna cu o albină albastră pe frunte sau este reprezentat ca o albină aşezată pe un lotus. De asemenea, albinele albastre apar în numeroase reprezentări pe fruntea semizeului erou Krishna. În alte imagini ale simbologiei panteonului hindus, albinele formează o coardă de arc a zeului iubirii Kama, prin aceasta sugerându-se dulceaţa sentimentelor de dragoste.

Civilizaţia maiaşă. Albinele reprezentau pe Pământ zeul-albină numit Ah-Muzen-Cab. Despre maiași se cunoaşte faptul că au prăsit încă din vechime o specie de albină fără ac, care producea o miere foarte bună – astăzi această rasă de albine este pe cale de dispariție. Obţinerea şi creşterea unei colonii de albine era foarte simplă pentru indienii Americii de Sud: aceste insecte erau prinse prin decuparea părţii de buştean în care se formase colonia, sigilat la capete cu ceramică și transportat acasă. O astfel de colonie putea trăi chiar și 80 de ani producând miere pentru multe generații de oameni.

În creştinismul de început, albina şi stupul sunt frecvent comparate cu viaţa bisericii şi credinţa oamenilor. Comportamentul albinei a fost asemănat cu faptele Mântuitorului pentru că ea poate reacţiona cu o înţepătură atunci când este ameninţată dar produce şi mierea dulce. Mierea şi laptele sunt un simbol al abundenţei ţării promise evreilor dar şi un semn al milei lui Christos faţă de oameni. Astfel găsim în Cartea Cărţilor (Biblia) capitolul Proverbe: 13-14 următorul îndemn al profeţilor din vechime: „Fiule mănâncă miere căci este bună pentru cerul gurii tale. Tot aşa şi înţelepciunea este bună pentru sufletul tău dacă o vei găsi vei avea un viitor şi nu ţi se va tăia nădejdea" (Biblia,1990). De altfel în Biblie cuvântul „miere" apare menţionat de 60 de ori. O cugetare a Sfântului Ioan Gură de Aur (349 d.Hr.-407d.Hr.) (omilii), a reconfirmat spiritul de altruism creştin printr-o comparaţie cu lumea necuvântătoarelor atunci când a spus: „Albina este mai onorată decât alte animale, nu pentru că muncește, ci pentru că lucrează pentru alții". Sfântului Ioan Gură de Aur, cel mai mare predicator al lumii creștine îi plăceau bomboanele cu miere; Proclu, viitorul Patriarh al Constantinopolului şi primul biograf al Sfântului, ne relatează că încă din perioada preoţiei, Ioan avea mereu asupra sa câteva bomboane cu miere de albine.

Printre sfinţii creştini romani Sfântul Ambrozie (337d.Hr.-397d.Hr.) (Milano) este considerat patronul albinelor şi al apicultorilor. Acest om luminat l-a determinat pe Augustin din Hipona (354 d.Hr.- 430 d.Hr.) să se convertească la creştinism. Acest sfant Ambrozie este recunoscut ca slujitor ecumenic atât de Biserica Catolică, cât şi de Biserica Ortodoxă şi este supranumit doctorul cu limba de miere, descriere care face trimitere onomastică la numele său, deoarece în limba latină ambrosia se traduce drept miere. Se spune ca predicile sale erau dulci ca mierea, cuvintele curgându-i din gură ca mierea. Bernard de Clairvaux (1091-1153) puternicul general din umbră al ordinului cistercian a inspirat regulile şi doctrina după care templierii sau ghidat spiritual, iar cartea sa De novae militiae a determinat mulţi tineri nobili să îmbrace mantaua albă cu cruce roşie pentru apărarea celor săraci şi umiliţi care mergeau să se închine la mormântul Mântuitorului din Ierusalim. Totodată, datorită discursurilor sale înţelepte şi armonioase, lui Bernard de Clairvaux i-a fost conferit de către Papa Pius VIII-lea, titlul doctor în teologie şi mai precis de Doctor mellitus fluus această expresie semnificând: „mierea ce curge". În sensul cunoaşterii şi aprecierii faţă de natura creată Papa Urban al VIII-lea (Maffeo Barberini,1568-1644) s-a evidenţiat în mandatul pontificatului său (1623-1644) ca un înţelept iluminat autentic. El a înţeles, a iubit şi protejat Creaţia lui Dumnezeu luându-şi ca modele de studiu micile vietăţi şi aşa se face că trei albine şi soarele au devenit simbolul acestui Papă; albinele pot fi văzute pe multe monumente şi palate ale Romei datând din timpul acestui învăţător spiritual. În capela din palatul Barberini, o adevărată şi rafinată operă de artă renascentistă, se pot observa şi astăzi mozaicuri splendide înfăţişând albinele şi soarele. De remarcat că acestea nu reprezintă în mod ocult pe zeul soarelui Helios, Sol Invictus sau alte reprezentări păgâne.

Albinele şi soarele au fost utilizate în decoraţiunile interioare şi exterioare ca un simbol omniprezent în mai toate operele de artă comandate artistului Gian Lorenzo Bernini dar și pentru ornamentarea coloanelor şi a pieţelor din Roma şi din alte localităţi. Pentru conformitate menţionăm aici: Fontana Triton cu motivele delfinului, cochiliei și nopții, precum și stema papală Barberini cu tiara, cheile și albinele. O altă operă de mare frumuseţe a acestui mare artist şi arhitect este Fontana delle api (fântâna albinelor).

Când a fost întronizat ca Papă, Urban VIII- lea a fost îmbrăcat într-o mantie pe care au fost aplicate albine de metal. După ce a plecat la Marele Creator, în 1644 cardinalii electori au mers la aceasta şi au luat câte o albină din mantie. Acestea au fost utilizate pentru voturile de alegere ale următorului papă: acest ritual devine foarte sugestiv pentru importanţa pe care o acordau acestei vietăţi în plină eră creştină. Simbolistica esoterică a albinei se poate evidenţia în aria regalităţii, religiei şi spiritualităţii noncreştine a Evului Mediu. Pe această cale a istoriei regalităţii Franţei, Germaniei şi Italiei vom găsi întotdeauna o albină sau mai multe prezente în simbologia devenirii şi dezvoltării sociale a acestor imperii. În acest sens putem afirma că împărații merovingieni, descendenţi ai marilor iniţiaţi samariteni, au fost convinşi de efectele „magice" ale fagurelui. Deoarece au observat geometria neobişnuită a naturii la fagurele de miere construit de albine în prisme hexagonale, şcoala lor străveche de filosofie regală a considerat comportamentul şi produsele albinelor ca fiind manifestarea armoniei divine în natură. Astfel pentru dinastia merovingiană albina a devenit o creatură sacră. Această importanţă pe care o acordau micilor vietăţi se înţelege şi din ritualul funerar neobişnuit oficiat la moartea lui Childeric I (e.n.440-482 e.n fiul lui Meroveus, întemeietorul dinastiei), când cca. 300 de albine mici de aur au fost plasate pe mantia lui funerară având probabil ca model ritualurile faraonice binecunoscute de aceşti iniţiaţi merovingieni care aveau o descendenţă orientală. Aceste albine de aur au fost descoperite pentru prima dată cu ocazia deschiderii mormântului, în 1653. Din păcate doar câteva albine de aur s-au păstrat, restul fiind furate şi topite de jefuitorii de morminte.

Nu în ultimul rând, putem să cităm şi faptul că albina era emblema lui Napoleon I (1769-1821). Atunci când a devenit Împărat al Franţei, le-a atașat mantiei sale la încoronarea din 1804. Este un deja un truism că Bonaparte purta adesea obiecte vestimentare brodate şi ornamentate cu imagini ale micilor insecte şi nu putem spune că era un moft megalomanic şi nici o obsesie. S-a observat că de-a lungul timpului că el a decorat multe obiecte în reședințele sale și deasemenea le-a permis unora dintre generalii săi să poarte şi utilizeze acest simbol secret.Ca o ironie însă, Napoleon al III-lea deplasează acest simbol din heraldica împărătească şi o redefineşte ulterior ca fiind simbolul muncitorilor francezi.

Şi în simbologia breslei zidarilor ,,speculativi" din sec.XVIII-lea şi XIX-lea apare stupul şi colonia sa de albine ca o imagine manifest pentru munca prestată în colectiv; aceste simboluri făceau o trimitere sugestivă la reuşita şi succesul grupului implicat în rezolvarea sarcinilor sociale. Totuşi, din anul 1870 albinele dispar definitiv din heraldica zidarilor francezi. Ca o activitate literară de gen a acestora menţionăm revista franceză „Albina Zidarilor" (1829-1830) care a avut 111 ediţii şi a avut o orientare de centru-stânga, favorabilă Revoluţiei Franceze şi mai târziu publicaţia „Stupul Zidarilor" editată de Marconis de Negre în anul 1865 şi care nu a publicat decât 10 numere înainte de a-şi înceta activitatea (Ligou, 2008). Credinţa spirituală islamică. Coranul, în Sura:16 (An-Nahl-miere de albine) vorbeşte despre vieţuirea albinelor în natură sau pe lângă om: Dumnezeu a făcut albina să-şi dureze o casă în munţi, în copaci şi să locuiască în cea construită de om; să se hrănească cu toate roadele şi să zboare cum îi e voia. Albina scoate din ea un lichid colorat, felurit şi bun tămăduitor pentru oameni: semn vădit pentru cei ce cugetă.

Mohammed-fondatorul islamului atrăgea atenţia coreligionarilor săi afirmând: „Mierea este remediul pentru fiecare boală". Pentru simbolistica chineză, prezenţa unei albine pe o floare semnifică prietenia unui bărbat cu o femeie, iubirea şi căsătoria. Polenizarea florilor, simbolizează puritatea fetelor dar și fertilitatea cuplului după căsătorie. În iconografia chineză albinele aduc fericirea, norocul, prosperitatea și pacea. După cum arată cercetătorul Romulus Antonescu în Dicţionarul de Simboluri şi Credinţe Tradiţionale Româneşti albina este prezentă dintotdeauna în reprezentările folclorice precum şi în basmele ori legendele românilor. Dovada creșterii sistematice albinelor în Dacia şi mai târziu sub administraţia romană este dovedită printre altele şi de practicarea unui cult al zeității protectoare a albinelor, care a fost adoptat în Dacia: Diana mellifica; de altfel se observă că şi majoritatea termenilor care se referă la mica insectă şi produsele stupăritului, sunt în limba latină. În miturile dacoromânilor albina nu participă direct la crearea lumii, dar are misiunea de a transmite mesajul salvator al divinităţii, celor implicaţi în munca de creaţie şi de construcţie a realităţii înconjurătoare. În acest sens autorul mai sus menţionat precizează că albina este un animal precosmogonic şi există în această formă încă dinaintea facerii lumii noastre. Credinţele despre albină, miturile, calendarul religios ortodox şi ,,semnele" asociate comportamentului acesteia proiectează diverse atenţionări sau dorinţe şi aşteptări în comunităţile locale din mediul rural.

Calendarul ortodox face trimitere la albină în următoarele zile: Măcinicii (9 martie), Bunavestire (25 martie), Sânpetru (29 iunie), Sântilie (20 iulie), Macavei sau Macovei (1 august) și Schimbarea la Față (6 august) etc; la români, credința generală este că, în jurul datei de 14 septembrie (Înălțarea Sfintei Cruci), albinele încep să se ascundă, să se adăpostească de frigul iernii. Prisăcarii, anticipează perioada de roire a albinelor, ascultând seară de seară țârâitul mătcii, care va conduce roiul. Cu privire la schimbarea condiţiilor meteo, în Moldova şi Bucovina semnele de schimbare a timpului se observă în comportamentul albinelor: dacă albinele se grăbesc să culeagă nectar și polen dis-dimineață și nu se depărtează de stupi, este semn de ploaie; dacă scot zi și noapte în prisacă un zumzet permanent, timpul va deveni, din frumos, posomorât, ploios și furtunos; dacă albinele zboară în apropierea stupilor, sau intră cu grămada înăuntru mai înainte de a se însera, este semn de ploaie și furtună. În ceea ce priveşte ursita fetelor de măritat în Muntenia se crede că acestea trebuie să poarte cu ele o crenguță ruptă din copacul pe care s-a prins un roi de albine. Produsele onirice sunt şi ele interpretate în acest registru: Va fi bine pentru cine visează albine, dar se va trezi cu dușmanii intrând în casa celui care se visează atacat de albine; la Suceava este un semn de lipsuri, nevoi, secetă pentru cel care visează stup de albine (Antonescu, 2009). De asemenea trebuie să reafirmăm faptul că există o lungă listă de specialişti români în acest domeniu, drapată cu oameni luminaţi spiritual, care au apreciat şi dezvoltat dintotdeauna apicultura ţării noastre.

Datorită spaţiului restrâns cităm aici doar câteva personalităţi marcante, după lucrarea cercetătorului Ilie Cornoiu, Oameni şi Albine: 1) Domnitorul Moldovei, Dimitrie Cantemir; 2) Gheorghe Asachi (1788-1869); 3) Mihai Eminescu, poetul naţional (1850-1889); 4) Mihail Sadoveanu (1880-1961). Să nu-l uităm pe marele om de ştiinţă al secolului XX, savantul român Veaceslav Harnaj, o mare personalitate a lumii ştiinţifice internaţionale, care după ce a avut o contribuţie majoră la dezvoltarea apiculturii din România a devenit între anii 1965-1985 preşedintele Apimondia, cel mai înalt for mondial (Cornoiu, 2003). La o căutare simplă simbolul albinei apare şi în heraldica noastră administrativă: conform sigiliului de la 1872 se putea observa în reprezentarea heraldică a judeţului Mehedinţi o albină şi de asemenea pentru judeţul Vaslui un stup înconjurat de trei albine. Stema actuală a judeţului Vaslui a fost recreată în anul 2004 şi aprobată în şedinţa de guvern din anul 2006 în acord cu vechile simboluri ale ţinuturilor acestui judeţ: ,,Stema se compune dintr-un scut triunghiular cu marginile rotunjite pe fond roşu, despicat în partea superioară, cele trei cartiere fiind delimitate de un firet de aur. În partea superioară în primul cartier, în dreapta se află un stup de nuiele de argint, încadrat de trei albine de aur. În partea superioară în al doilea cartier în stânga, se află trei peşti suprapuşi de argint, redaţi spre dreapta. În partea inferioară în al treilea cartier se află un bour de argint mergând spre dreapta" (Ghiorghe, 2015).

Descrierea schiţată a speciei

Ca definiţie generală, specia este ,,o comunitate reproductivă alcătuită din una sau mai multe populaţii. Specia este în acelaşi timp un sistem biologic (un nivel în ierarhia organizatorică) şi un nivel în ierarhia taxonomică. Astfel, specia ca sistem biologic, devine veriga de legătură dintre ierarhia organizatorică şi ierarhia taxonomică" (Cogălniceanu, 2007). Din punct de vedere categorial şi ştiinţific această viețuitoare a fost clasificată în opera biologului suedez Carl von Linne încă din 1758, care astfel a structurat efectul de ordonare şi categorizare a speciei albinelor: Clasa Insecta, Ordinul Hymenoptera, Subordinul Apocrita, Familia Apidae, genul Apis. De fapt structura clasificării ştiinţifice actuale este foarte lungă şi foarte complexă nefăcând aici obiectul explicaţiilor de detaliu. Din această familie de insecte mai fac parte furnicile şi viespile. Familia Apidae este familia albinelor „domestice", crescute pentru obţinerea mierii. În această familie se încadrează și bondarii, himenoptere ușor de recunoscut după aspectul foarte păros, dar şi după coloritul în benzi întâlnit la cea mai mare parte din specii. Patru specii de albine fac parte din genul apis: albina meliferă, albina uriaşă, albina pitică galbenă şi albina indiană. Albinele (după clasificarea lui Carl Linne-apis melifica) sunt întâlnite pe toată planeta, excepție făcând altitudinile înalte, zonele polare și anumite insule izolate.Unele au o culoare neagră sau gri, altele apar cu nuanţe de galben deschis sau roşu şi trăiesc şi în ecosisteme naturale precum zonele sălbatice terestre, adică acolo unde dezvoltarea lor nu este influenţată de om dar întrucât omul a observat de mii de ani foloasele terapeutice şi alimentare pe care le poate obţine de la micile vietăţi, le-a orientat existenţa în aşa numitele ecosisteme antropizate sau agroecosistemele controlate şi protejate.

La noi în ţară s-a dezvoltat rasa Apis melifera carpatica, o rasă deosebit de blândă şi productivă ce dispune datorită condiţiilor ideale de dezvoltare climatică, de o mare prolificitate. Această rasă românească a fost medaliată de trei ori la congresele Apimondia pentru comportament şi eficienţă productivă. Albina are o structură corporală compusă din: creierul alcătuit din 4 formaţiuni numite protocerebrum; tergit, sternit şi două pleure; dispune de 5 ochi şi şase picioare, opt glande cerifere şi aparatul de venin cu ac. Datorită faptului că albinele pierd în timpul transportului către stup o parte din nectarul şi polenul recoltat chiar pe deasupra sistemelor vegetale, se produce un fenomen simbiotic numit „mutualism" în timpul căruia se produce polenizarea încrucişată la plante şi la pomii fructiferi. Acest aspect a fost evidenţiat chiar de naturalistul Charles Darwin prin experimente care demonstrau acest fenomen biologic. Marele savant Albert Einstein a afirmat în acest sens că dacă albinele ar dispărea umanitatea ar mai avea 4 ani de trăit, întrucât în lipsa polenizării entomofile asigurate de aceste fiinţe producţiile agricole ar fi total compromise, ceea ce ar conduce la extincţia speciei noastre. Acest lucru este doar pe jumătate adevărat întrucât este îndeobşte cunoscut faptul că polenizarea culturilor se petrece şi datorită deplasării violente a maselor de aer (vânt, furtună, etc.) care antrenează polenul şi seminţele pe suprafeţe întinse. Totuşi, ipoteza ridicată de marele savant ar avea urmări catastrofice, dacă printr-o nefericire a destinului nostru s-ar confirma. Oricum în actualitate albinele sunt foarte ameninţate de pesticidele utilizate în combaterea industrială a dăunătorilor agricoli.

- Va urma -

Grafica - I.M.