Este greu de spus cât de lămurită s-a întors la Berlin cancelarul Angela Merkel din vizită sa la Washington, asupra viitorului relaţiilor germane-americane şi mai ales asupra intenţiilor de guvernare ale preşedintelui Donald Trump. A fost o prima şi „delicată" luare de contact, au comentat, comod şi corect politic, sursele de informare occidentale. Unele dintre ele, însă, pentru a da cât de cât culoare şi mai ales pentru a evita aspectele stânjenitoare ale acestei întâlniri de gradul „zero" pentru lumea democratică şi a economiei de piaţă, au recurs mai degrabă la formulă colegilor lor din presă sportivă. În tandemul Trump-Merkel, transmitea agenţia France Presse, doamna Merkel e puternică şi prudenţă iar domnul Trump furtunos. E ca şi cum am zice, la fel de sprinţar, că preşedintele S.U.A. e cam că Mohammad Ali, colosul care face tot felul de giumbuşlucuri şi eschive pentru a-l năuci pe challenger, care este, de obicei, unul circumspect, crispat şi temător. Dar evenimentul de la Casă Albă merită o tratare de-a dreptul gravă, căci i-a reunit pe liderul real al lumii libere, Trump şi liderul proclamat (de unii) al aceleaşi lumi libere, Merkel, despre care presă - mai ales cea germană - se cam grăbea să afirme că în cazul retragerii Americii într-o splendidă izolare, Germania ar putea aspiră la hegemonia, dacă nu a lumii, măcar la cea a lumii libere, prin afirmarea viguroasă a valorilor democraţiei şi drepturilor omului (dar, în treacăt fie spus, pentru a fi mare putere mondială „completă" mai trebuie, din păcate, şi armă atomică, iar prin această şi statut de membru permanent în Consiliul de Securitate).

Vizita a confirmat stilul propriu şi reperele deja certe ale conduitei noului lider de la Casa Albă, ceea ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că la capătul primelor 1.000 de zile ale preşedinţiei sale, Donald Trump nu va mai fi etalonul imprevizibilului în viaţă internaţională. În faţa cancelarului german şi a presei mondiale, preşedintele Trump a reafirmat - sau a dat de înţeles în mod cât se poate de clar - că „America First" nu înseamnă izolationism, că N.A.T.O. este desuet şi costisitor pentru S.U.A., dar foarte important şi necesitând o implicare financiară sporită din partea aliaţilor europeni, că Washingtonul nu se va retrage din gestionarea treburilor lumii, dar o va face mai selectiv, în funcţie de interesele Americii, în sfârşit, că superputerea mondială nu va renunţă la supremaţia să absolută în lume şi nu va face niciun fel de concesii gratuite.

Nici când a trecut la domeniul relaţiilor amercano-germane preşedintele american nu şi-a dezminţit formulă: ba a dat mâna, ba a omis gestul, în public, alături de distinsă interlocutoare. Fiecare dintre ei şi-a repetat punctele de vedere cunoscute şi nu s-a convenit nimic senzaţional pe fond (sau încă nu se ştie, dar slabe speranţe). Diferenţele de evaluare şi abordare între cei doi au rămas cam tot acelea de dinaintea întâlnirii. A fost remarcabilă şi grijă celor doi de a nu intră în polemici deschise, ba chiar de a aduce vorba de probleme delicate. La prima lor întâlnire, liderii celor două puteri occidentale s-au preocupat de „rotunjirea colţurilor", cum se exprimă, cu elegantă englezească, agenţia „Reuters". Şi totuşi, preşedintele american a ironizat muşcător tenacitatea cu care partenerii economici germani „fac o treaba mai bună la negocieri" decât americanii, după care a dat asigurări că cele vremuri s-au dus. Sunt aşadar de aşteptat mutaţii în relaţiile dintre principalul aliat politic şi militar al României care sunt Statele Unite şi principalul partener economic al aceleiași Românii, care este Germania. Oare năvalnica şi mereu fremătătoarea noastră lume politică mai are timp să tragă cu coadă ochiului şi la ce se mai pune la cale prin lume, căci de foloase sau ponoase oricum, până la urmă, vom avea şi noi parte.