Se pare că uitarea se așterne tot mai mult nu numai peste decembrie 1989, ci și peste o anumită zi din septembrie 1993, zi a umilirii sau, dacă vreți, a autoumilirii unui grad militar în Parlamentul României, ca și peste multe alte zile din viața și din neviața noastră. Uitarea, sau, poate, altceva - indiferența - se lasă, ca o noapte de toamnă cenușie, cam peste tot ce a fost și unii cred (sau, poate, doar vor să ne facă pe noi să credem) că nu mai este. Alte gânduri ne frământă, alte preocupări avem acum, altele sunt prioritățile. Ce a fost a fost. Așa spune bunul român și, probabil, așa se dorește să spunem cu toții. Că doar cu toții suntem buni români, nu? Morții din decembrie sunt cei muriți atunci. Orice am face, nu-i mai putem învia. A cam tăcut și presa. Și așa nu a făcut ea mare lucru. A răvășit niște cuvinte și a luat în răspăr, uneori pe nedrept, niște oameni. Dar s-a oprit. Doar nu era să strige la infinit, ca Moise în pustiu!
În curând, va fi dată publicității o carte albă în legătură cu participarea armatei la evenimentele din decembrie 1989. Spunem „evenimente” și nu „revoluție”, întrucât menirea unei armate nu este să participe la revoluții, ci să apere țara și ordinea de drept din acea țară. Spunem „și ordinea de drept”, întrucât, se știe, un război - și mai ales un război în acest sfârșit de secol - începe mai totdeauna prin crearea unor dezordini interne, prin ațâțarea unor conflicte. Experiențele războaielor de tarabă care sfârtecă astăzi lumea sunt o dovadă. Ele se înscriu însă, cu toate, într-un tip de război care este mult mai profund și mai parșiv - războiul psihologic. Probabil că e vremea lui. Fiind foarte la modă și foarte periculos, acest război psihologic, în care nu trupul moare, ci sufletul se mutilează, ar trebui să mai reflectăm, din când în când, asupra lui decembrie 1989. Mai ales că, în unele locuri, s-a așternut uitarea, iar în altele s-a monumentalizat sfidarea. Războiul psihologic nu acționează numai prin teroare, ci și prin sfidare. El ucide și amăgește, creează euforie și produce revoltă, înspăimântă și exaltă, minte și umilește.
Ni se spune că, înainte de 1989, am trăit în izolare și autoizolare. Impusă de regimul politic de atunci, dar și de străinătate. Oare? Dar informația? Dar lecturile noastre? Dar dialogurile noastre în domeniul științei, literaturii, artei? Izolare politică și ideologică? Poate. Dar asta este altceva, deși și aici lucrurile sunt discutabile. Cum poți izola politic și ideologic un om care știe limba engleză și limba franceză, care i-a citit pe marii clasici, care este la curent cu mișcarea de idei din întreaga lume? Cum poți să ții în întuneric un popor care știe carte, care are gustul bibliotecii, care-și poate cumpăra cu cinci lei un roman, care face coadă la librării? Cum poți să ții în întuneric și să ideologizezi în sloganuri o armată ai cărei ofițeri stăpânesc matematica și logica, istoria și estetica, fizica și informatica, psihologia și pedagogia, care știu cine sunt și de unde vin? Dar imaginea de izolare, de sărăcie morală și intelectuală, de subcultură și subcivilizație trebuia menținută. Și, pe cât posibil, impusă. Nu atât nouă, cât străinătății. Că așa e în politică. Iar războiul, la urma urmei, tot... politică este. Așadar, o cortină, trasă deopotrivă din interior și din exterior, pentru vremurile ce aveau să vină. În miezul lui decembrie 1989, un spirit s-a năpustit asupra străzii, precum seismul din martie 1977. Cu același efect inițial: de năucire, de surprindere. Probabil, s-a lucrat mult, pentru a se realiza acest efect.
Între 16 și 17 decembrie, la Timișoara, se distrug magazine, se atacă comandamentul diviziei, se inițiază acțiuni în jurul sau în apropierea unităților militare, se provoacă și se stimulează violența străzii. Confuzie. Buimăceală. Armata trece, în primul rând, la protecția obiectivelor strategice, iar gândul comandanților este acolo, la frontieră. Există, în Ungaria, câteva zeci de mii de ostași ai armatei roșii. Plus cei unguri. Se dețin informații din care rezultă că n-ar fi exclus un „ajutor” substanțial din partea acestora. Din vest, dar și din est. Acțiunea armatei, a comandamentelor, seriozitatea și operativitatea cu care sunt actualizate planurile de trecere la apărare pe frontieră descurajează, poate, o agresiune, previn, poate, o catastrofă. Dispar hărți cu dispozitivul sau, în orice caz, fotografia lor ajunge la cei interesați. Probabil, marii actori ai ceea ce ni se pregătea își dau seama că nu e de glumit. Dar omul de rând nu știe asta, iar ziarul care se vinde la colțul străzii nu-i spune nimic. Pentru că nici cel care l-a scris, ziaristul, habar n-are. Și chiar dacă aude el câte ceva, pe undeva, strategia este prea complicată pentru a fi lăsată s-o descurce doar ziariștii.
Comandamentul armatei din Transilvania, toate unitățile și marile unități sunt în alarmă de luptă. Grija lor numărul unu este Transilvania, obiectivele de importanță strategică din această inimă fierbinte a României. Iar cel dintâi obiectiv de o asemenea importanță este, bineînțeles, orașul Cluj. Datele și informațiile culese de cercetarea noastră strategică și tactică, oricât de sumare, oricât de limitate, sunt îngrijorătoare. Nu de azi, de ieri, ci de multă vreme. Există și o experiență: cea a celor două ultimatum-uri date României în 1940, precum și cea a invaziei Cehoslovaciei, în 1968. Lupul își schimbă câteodată părul. Dar atât.
Toată lumea trebuie să înțeleagă odată că nu apărarea regimului politic ceaușist (de altfel, dezavuat, la acea vreme, de tot omul) era problema armatei, ci apărarea țării. Invazia de turiști, îndeosebi din Est, postați în Brașov, în Timișoara, în Sibiu, în Constanța și cam peste tot pe unde erau stații de radiolocație și aerodromuri, începuse să dea de gândit. Ce căutau toți acești turiști, în miez de decembrie în România? Oare, chiar nu știa nimeni de ei? Au venit așa, de capul lor, pe cont propriu, de bună voie și neașteptați de nimeni? Toate acestea devin suficient de clare, pentru cine are ochi să vadă și cap să judece – și cu toții avem așa ceva –, după 22 decembrie 1989. Armata, aflată în totalitatea ei împreună cu cei ce au ieșit în stradă cu banderole, cu tricolorul românesc, a fost imediat trimisă să apere o mulțime întreagă de obiective. Ea se afla deja în apărarea, în protecția obiectivelor importante, iar cei care poartă (cel puțin în fața istoriei și a lui Dumnezeu) toată răspunderea nenorocirilor care au urmat știau acest lucru. Făcea, probabil, parte din planul lor. Se pare că acest plan a avut trei componente importante, strâns corelate:
1. Pe 23 decembrie, a început, masiv (de fapt, s-a intensificat) o diversiune radioelectronică de proporții, simulându-se elemente ale unei invazii aeriene, cu tot arsenalul (cercetare aeriană, acoperire, transportul desantului operativ etc.), care ar fi precedat o invazie terestră dinspre nord-vest, concomitent cu o operație limitată de desant maritim. Sute și sute de semnale luminoase au apărut pe ecranele radiolocatoarelor și ale I.O.C.-urilor aflate pe aerodromuri. Ținte marcate și ținte simulate. Dar și ținte reale. Unele tipuri de rachete antiaeriene nu pleacă de pe rampă dacă n-au țintă. Și au plecat. Obiectivul mai mult decât probabil al acestei diversiuni: ridicarea aviației militare române în aer, la interceptare, bruierea sistemelor de comunicații între apărarea antiaeriană și aviația aflată în aer și, în consecință, distrugerea sau autodistrugerea sistemului de apărare aeriană și antiaeriană al țării, concomitent cu scoaterea unităților militare din cazărmi sau din dispozitiv și atragerea lor în raioanele care se considerau favorabile pentru a le determina să tragă unele împotriva altora.
2. S-a declanșat o cavalcadă de zvonuri și informații false care să creeze o stare de teamă, de anxietate în rândul populației și trupei și să pună statele majore într-o alertă continuă, pe piste închise sau periculoase. Mulți din purtătorii acestor zvonuri (de fapt, cei mai mulți, inclusiv slujitori ai mass-media) poate n-au știut nimic despre toate acestea. Ei au crezut, poate, că aduc servicii revoluției, că fac bine. Să ne aducem aminte doar câteva din acele informații îngrijorătoare: otrăvirea apei, unitățile militare din Sibiu au rămas fără muniție, o coloană blindată se îndreptă spre Cluj, o altă coloană blindată se îndreaptă spre București, 60.000 de morți, mutilarea revoluționarilor de către securitate, aruncarea în aer a unor baraje, existența unor aerodromuri și heliodromuri subterane ale lui Ceaușescu, precum și a unor unități speciale ale dictatorului, alcătuite din arabi sau din killeri, adică din oameni fără căpătâi, crescuți din copilărie ca niște fiare etc.
3. Deschiderea unui foc de provocare, de diversiune din locuri ascunse, dinainte pregătite, situate în jurul obiectivelor apărate sau protejate de armată. Scop: crearea unei stări de confuzie, înfricoșarea populației și provocarea armatei, determinarea ei să riposteze violent, să distrugă, să-și opună unitățile unele altora, să-și autoproducă pierderi grele, să distrugă, cu tunurile, cu elicopterele, cu tancurile, cu armamentul din dotare, tot ce poate fi distrus, obiectivele importante, valorile (a se vedea soarta Bibliotecii Centrale Universitare), să anihileze securitatea, atât unitățile acesteia, cât mai ales, serviciile de culegere și de protecție a informației (numai forța armată avea mijloacele necesare pentru a realiza acest obiectiv).
...Multă vreme mi-am spus că astea sunt fantezii. E greu de crezut că ar fi putut cineva să pună la punct și, mai ales, să materializeze un plan atât de minuțios, atât de diabolic. Aș vrea și acum să mă îndoiesc, să nu cred că ar fi fost posibil așa ceva. Dar desfășurarea ulterioară a evenimentelor, începând cu solicitarea ajutorului militar din Est, cu deschiderea frontierelor în acea situație gravă de criză, când orice stat, în mod normal, își ia măsuri de protecție, și continuând, ulterior, cu culpabilizarea iresponsabilă și nejustificată a armatei pentru o vină pe care nu o are și, mai ales, acceptarea tacită a acesteia, jocul de interese, avansările în cascadă, bulversarea completă a sistemului de conducere, căutarea acului în carul cu fân, distrugerea economiei țării, înjosirea monedei naționale, umilirea culturii, crearea unei situații extrem de complicate în reașezarea raporturilor în agricultură, în învățământ, în repunerea în drepturi a respectului proprietății, distrugerea serviciilor de informații și de protecție a informației și reconstruirea lor așa cum s-a făcut și multe, multe alte fapte nu ne dau dreptul să ne facem că nu vedem.
Sunt convins că evenimentele de atunci fac parte dintr-o strategie care, ca orice strategie, are mai mulți autori, mai multe interese și mai multe capete. Se pare că toate acțiunile din decembrie 1989, cu excepția exploziei populației care a inundat străzile cu forța pe care o dă totdeauna înțelepciunea, au avut ca obiectiv principal distrugerea (sau dezamorsarea, anularea) sistemului de apărare a țării și în primul rând a armatei.
Motivele? Se dorea, probabil, ca armata - atunci, pe loc, și, ulterior, pe termen lung – să fie acuzată, defăimată, blamată, epurată, anihilată. De ce? Am mai spus-o. Pentru că: a) Armata era singura forță care mai putea să-l apere pe Ceaușescu (or Ceaușescu, potrivit, probabil, acelui plan, trebuia lichidat imediat); b) Exista, poate, îngrijorarea că instituția militară ar fi o posibilă pretendentă (cel puțin pentru o perioadă) la puterea politică (așa ceva se întâmplase, cu câțiva ani în urmă, și în Turcia); c) Era unica forță capabilă cu adevărat să apere țara.
Ar fi rezultat, se spera, un fel de... iugoslavizare a României (deși termenul ar fi fost altul) sau cel puțin o implementare, pe termen lung, a unor structuri și chiar a unor forțe, a unor rețele care să slujească alte interese decât cele românești. Acest obiectiv n-a fost realizat. Nu încă. Mai exact, nu în totalitate. Dar nici abandonat. Mulți din cei care au fost, atunci, în miezul evenimentelor și, probabil, aveau ceva informații, se află, acum, sub pământ. Iar cei care mai sunt se duc încet. Tot acolo. Unul câte unul. Comisiile alese sau numite să facă lumină au făcut și ele ce au putut. Adică, mai nimic. Iar procuratura n-are cum să lămurească, cu mijloacele de pace, o situație de război. Să nu creadă cineva că o acțiune de amploare strategică, atât de bine chibzuită, poate fi dezvăluită și demascată de cinci ziariști sau de trei parlamentari care, poate, se gândesc deja la viitoarea campanie electorală!
În acest timp, se distrug valori, se risipește în patru vânturi patrimoniul, se fac și se desfac structuri, se re-elaborează principii, doctrine și strategii, se evaluează, se depozitează și se cameleo-nizează legi și paralegi, dar se și strecoară prin fel de fel de subsoluri fărădelegi, se îngenunchează în fața unui ordin religios, când, de fapt, purtătorul unui grad militar nu îngenunchează decât în fața drapelului țării, se aduc tipografii pe ușa din dos (mă refer la tipografia inutilă pe care a cumpărat-o armata cu 680.000 de dolari, fără să-i întrebe pe cei care erau specializați în așa ceva), se folosește, ca întotdeauna, strategia faptului împlinit, cea a înlăturării incomozilor sau a tratării lor cu indiferență, se pun de o parte bani albi (oare cât de albi?) pentru zile negre și se fac zile negre celor care nu știu ce-s aceia bani albi, se cultivă neîncrederi pentru a se culege tot neîncrederi, se proliferează uitarea, se tărăgănează lucrurile, se amână sine die discutarea legilor apărării în Parlament.
Tot așa, în răstimp, unii fac memorandum-uri pe care le trimit pe la Consiliul Europei și cine mai știe pe unde, iar alții încearcă să ne demonstreze că milioanele de români care trăiesc (așa cum trăiesc) dincolo de Prut, pe pământul lui Ștefan cel Mare și Sfânt n-ar mai fi români. O încercase și Lazarev în peste o mie nouă sute de pagini. Hârtia suportă orice. Doar-doar s-o uita ceea ce se dorește a se trece în uitare. Toată lumea știe, ochii care nu se văd se uită. Iar cei ai militarilor noștri aflați sub brazdă - prețul lui decembrie! - au putrezit de mult.