Ce actuală, în condiţiile apariţiei în peisajul lumii a lui Mr. Tomahawk, este viziunea lui Shakespeare din piesă Macbeth. Macbeth, din nou Macbeth, nu mai scăpăm de Macbeth! Cu un deviz minimal, de doar 15 milioane de dolari, regizorul australian Justin Kurzel (n. 1974) a realizat o nouă ecranizare a acestei piese, care seamănă foarte mult cu tragediile lui Eminescu din Dodecameronul sau dramatic. Şi filmul Macbeth (2015) pare că un linţoliu pe istoria lumii, o tulburătoare peliculă, care ne oferă o imagine terifiantă a Timpului, ce arată ca un veşnic simbol al Evului mediu. Faptul a fost posibil fiindcă locurile de filmare sunt dominate de un peisaj arid, de sălbăticia coastelor scoţiene, iar interioarele seamănă cu nişte barăci. Doar sala tronului are un decor mai arătos, poate şi pentru faptul că eroii, cei doi asasini principali, îşi proiectează planurile ucigaşe pe fundalul crucii creştine.

Personajul Macbeth (Michael Fassbender) este în ceaţă. Istoria este în ceaţă. Dar şi sufletul oamenilor este în ceaţă. Ceaţă este dată, pe de o parte, de atmosfera locului, iar pe de altă parte, de atmosfera vrăjitorească. Te întrebi, cum un om viteaz, un crdincios războinic, care tocmai a câştigat o mare bătălie, crede în ceea ce îi profeţesc trei vrăjitoare după ce el terminase lupta şi se îndrepta spre casă, alături de un alt camarad destoinic, Banquo? Ele îi prevestesc că va deveni curând tan de Cawdor şi rege al Scoţiei. Prima profeţie se împlineşte pe loc, dar a două, cum?, că doar rege era Duncan (David Thewlis), un rege bun şi înţelept, pe care el tocmai îl apărase, îi salvase viaţă în bătălie, fapt pentru care chiar atunci, după prezicerea vrăjitoarelor, oamenii regelui îi aduc titlul de conte de Cawdor! Deci un gând al vrăjitoarelor s-a şi împlinit. Urmează celălalt. Dar cum? Prilejul i se iveşte de îndată, fiindcă regele îl caută din nou şi îi spune că va trage în noaptea asta la castelul sau, al lui Macbeth, fapt pentru care acesta se şi grăbeşte să o anunţe pe Lady Macbeth (Marion Cotillard) şi să pregătească primirea regelui. Macbeth îi spune soţiei sale ce i s-a întâmplat. Şi, că o prelungire a profeţiei, Lady Macbeth îi aduce argumente de ce el trebuie să aibă puterea absolută! Şi-l îndeamnă la crimă.

Crimă este plănuită şi înfăptuită. Este o crimă odioasă. Însuşi ucigaşul este îngrozit. Vină este dată pe gărzi, pe care Macbeth le ucide cu cruzime. Din acest moment, Macbeth înnebuneşte. Şi semnificativă este scenă când îşi invită curtea la un ospăţ, iar el nu se poate abţine şi îşi exprimă spectrele care îl chinuiesc. Spectrele criminale. Precum fantoma lui Banquo, ucis din porunca lui Macbeth, fiindcă era singurul care ştia profeţia şi vrăjitoarele au prezis că şi fiul lui Banquo, Fleance, va ajunge rege. Şi plănuieşte să fie şi acesta ucis. Dar Fleance scapă şi este omorât numai tatăl lui. Pentru a-şi linişti agonia, Macbeth aleargă după fantoma lui Banquo, apoi le caută din nou pe vrăjitoare, iar ele îi spun că nu îi este dat nimănui născut de o femeie să-l ucidă şi asta se va întâmplă numai când pădurea de la Dunsinane se va mişcă. Adică niciodată, crede Macbeth. Dar pădurea se va mişcă, fiind soldaţii armatei conduse de generalul Macduff (Sean Harris) poartă în mâini crengi, sub care se ascund şi înaintează, aşa pare că pădurea se mişcă, iar Macbeth va fi ucis de Macduff, care se născuse înainte de soroc şi căruia tiranicul rege îi ucisese cu o cruzime sălbatică familia, nevasta, copii, slugile, rastignindu-i şi dându-le foc.

Totul pare că un basm inventat, dar dincolo se află istoria, de o cruzime terifiantă. Basmul unui războinic neînfricat, dar care ajunge prin crimă pe tron, întruchipând cruzimea omului luminat. Sigur, dăm vina pe epoca medievală, o lume care simbolizează întunecimea minţii, dominaţia instinctului. Pasiunea şi ambiţia distrug totul, într-un peisaj scoţian sfârtecat de război. Imaginea poate fi apropiată de viziunea lui Akira Kurosawa, primul japonez care a ecranizat această piesă că fiind potrivită cu Evul mediu întunecat al Japoniei. El şi-a numit adaptarea „Throne of Blood" - Tronul însângerat (1957). Personajul lui Shakespeare este universal, exprimând ambiţia deşartă care duce la decădere. La tragedie. Nebunia puterii. Cuplul de actori Michael Fassender şi Marion Cotillard slujesc bine ideea regizorului, în care ceaţă minţii lor se prelungeşte în peisaj şi atinge şi starea spectrală a victimelor, a celor din jur. Totul devine fantomatic, cenuşiu, că după un atac cu rachete chimice, iar realitatea rămâne suspendată, fără de speranţa. Însuşi Malcolm, fiul lui Duncan, hrarazit să preia tronul, nu se bucură, este bulversat, năuc, ca un condamnat a priori. Chipul lui răvăşit exprimă foarte expresiv ceaţa în care se află istoria.

Corespondență de la New York
Aranjament grafic - I.M.