Conform datelor recensământului general al populației României din 29 decembrie 1930, populația Basarabiei interbelice era într-o proporție covârșitoare de 87,6 % din total de religie ortodoxă, 2.509.048 de locuitori profesând această religie dominantă (conform Constituției României din 29 martie 1923) dintr-un total de 2.864.402 de locuitori[1]. Din punctul de vedere al religiei, ceilalți 355.354 de locuitori se împărțeau astfel: mozaici - 206.958 (7,2 % din total), evanghelici-luterani - 74.870 (2,6 %), lipoveni - 31.344 (1,1 %), baptiști – 18.861 (0,7 %), romano-catolici - 13.507 (0,5 %), adventiști - 1.927 (sub 0,1 %), greco-catolici - 983 (sub 0,1 %), reformați, calvini - 727 (sub 0,1 %), mahomedani - 148 (sub 0,1 %) și alte religii și secte - 3.036 (0,1 %), atestându-se și 676 de persoane fără religie sau liber cugetători, în timp ce alte 977 de persoane nu și-au declarat religia.
În mediul rural, unde locuia marea majoritate a populației Basarabiei între cele două războaie mondiale, proporția respectivă era și mai mare, populația ortodoxă constituind 2.259.495 dintr-un total de 2.493.431 de persoane[2]. Cu toate acestea și chiar dacă, pe ansamblul întregii Românii, nici una dintre minoritățile naționale nu depășeau proporția de 8,0 % din total, întreaga legislație adoptată după 1918 - legea electorală din 1918, legea agrară din 1921, Constituția din 1923, legea administrativă din 1925, legile privind învățământul din 1924-1928, legea pentru regimul general al cultelor din 1925 etc. - a avut la bază principiul nediscriminării pe criterii etnice, lingvistice ori religioase[3].
Semnificative în acest sens sunt cuvintele rostite de Iuliu Maniu în Adunarea Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, în numele Partidului Național Român. Pornind de la adevărul că „unirea tuturor românilor este o necesitate de viață a românilor de pretutindeni” și invocând un vechi proverb românesc („Ce ție nu-ți place, altuia nu face”), Iuliu Maniu a declarat, totodată, că Marele Sfat Național Român „nu voiește un imperiu de asuprire”: „Nu voim, ca din asupriți, ce-am fost, să devenim asupritori. Voim să asigurăm libertatea pentru toți și dezvoltarea pentru toate popoarele conlocuitoare”[4]. În același spirit a fost redactată și aprobată Rezoluția Adunării Naționale de la Alba Iulia, proclamând principii fundamentale menite a propăși statul național unitar român, inclusiv deplina libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare: „Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba proprie, prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în Corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc”[5].
La 29 martie 1923 a fost promulgată o nouă Constituție a României, care la primul articol stipula că „Regatul României este un stat național, unitar și indivizibil” [6]. Articolul 5 al Constituției consfințea drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor: „Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau religie, se bucură de libertatea conștiinței, de libertatea învățământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociație și de toate libertățile și drepturile stabilite prin legi” [7]. Conform art. 7 al Constituției, „deosebirea de credințe religioase și confesiune, de origine etnică și de limbă, nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile și politice și a le exercita”, iar art. 8 stipula că „toți românii, fără deosebire etnică, de limbă sau religie, sunt egali înaintea legii și datori a contribui fără deosebire la dările și sarcinile publice”[8].
Pentru asigurarea drepturilor și obligațiilor reciproce dintre principalele confesiuni și statul român, s-a acordat fiecărei confesiuni dreptul de a-și organiza viața internă în mod autonom, în cadrul statului național unitar. În contrast cu atacurile furibunde ale autorităților bolșevice din Rusia sovietică asupra religiei creștine, la baza stabilirii drepturilor și obligațiilor reciproce dintre stat și confesiunile religioase, principiul călăuzitor a fost interesul general al statului român și toleranța confesională reciprocă[9].
În contextul celor mai sus menționate, al dialogului interreligios și interconfesional în societatea contemporană, este pe deplin justificat și salutar obiectivul și efortul istoricului Petru Ciobanu de a acoperi un gol în istoriografia referitoare la Basarabia interbelică și la trecutul confesiunilor minoritare prezente în acest spațiu, - la credincioșii cultului catolic, în cazul de față, - pornind de la considerentul că marele eveniment din 27 martie / 9 aprilie 1918 a făcut posibil ca Biserica Catolică din Basarabia să devină parte componentă a Bisericii Catolice din România Întregită, fapt care a contribuit la evoluția benefică a catolicismului basarabean, diferită calitativ de perioada țaristă ca și de cea de după anexarea Basarabiei la U.R.S.S. în iunie 1940 și reanexarea ei în august 1944[10].
În pofida paradoxului aparent, cu referire la spațiul dintre Prut și Nistru în perioada interbelică s-a scris și s-a vorbit în permanență ca fiind unul multietnic și multiconfesional, cu un colorit vast de populații conlocuitoare alături de populația majoritară, românească, acest fapt datorându-se spiritului democratic și de largă toleranță în care a fost soluționată situația de drept a diferitelor confesiuni religioase, libertatea credinței constituind principiul fundamental al României Întregite. Așa cum pe bună dreptate afirmă autorul lucrării, chiar dacă au reprezentat, din punct de vedere numeric, mai puțin de 1 % din totalul populației Basarabiei, credincioșii cultului catolic și-au adus un prețios aport la istoria regiunii în anii interbelici, perioadă apreciată drept „un moment benefic pentru Biserica Catolică din Basarabia”[11]. Așezată pe aceste premise teoretico-metodologice bine întemeiate, lucrarea dr. Petru Ciobanu constă din introducere, patru capitole, bibliografie și anexele aferente cercetării propriu-zise.
Scopul lucrării, așa cum specifică autorul, a constat în prezentarea evoluției Bisericii Catolice din Basarabia între cele două războaie mondiale, cu evidențierea unor aspecte problematice privind statutul juridic al catolicilor din Basarabia după Marea Unire din 1918, al grijii pastorale a episcopilor de Iași față de credincioșii catolici din interfluviul pruto-nistrean, al stabilirii numărului de parohii din segmentul de timp analizat, al evoluției demografice a credincioșilor catolici din perioada interbelică și al prezentării figurilor de preoți care au activat în Biserica Catolică din Basarabia. În același context, ca noutate în cercetarea subiectului respectiv, se înscrie și analiza diverselor aspecte ale vieții comunității catolice dintre Prut și Nistru în perioada interbelică, cum sunt cel spiritual, social, demografic, educațional, caritativ, economic și juridic.
Un loc important în cadrul investigației efectuate îl ocupă analiza literaturii de specialitate și a surselor istorice, constatându-se că subiectul analizat nu s-a bucurat în istoriografie de o cercetare sistematică și de valorificarea surselor istorice referitoare la temă. Autorul urmărește evoluția istoriografiei basarabene, a celei din dreapta Prutului, precum și istoriografia din afara spațiului românesc, confirmând, în consecință, calitatea de deschizător de drumuri pentru studiile prezente și cele ulterioare. Pe de altă parte, analiza surselor istorice la care a recurs autorul demonstrează că lacuna istoriografică poate fi și a fost suplinită cu trei mari grupe de izvoare: sursele de arhivă, informațiile din presa timpului și memoriile martorilor direcți.
Așa cum pe bună dreptate consideră autorul lucrării, procesul de integrare în România Întregită s-a referit nu numai la Biserica Ortodoxă majoritară, ci și în egală măsură la cea Catolică, un rol important în această privință aparținând Decretului Quum nonnulae de detașare de la Dieceza de Tiraspol a parohiilor din Basarabia, emis de Congregația Consistoriului la 2 august 1921. Devenită după 27 martie 1918 parte integrantă a Bisericii Catolice din România Întregită, confesiunea catolică din spațiul pruto-nistrean, așa cum ilustrează datele demografice invocate de autor, a înregistrat o creștere constantă a numărului credincioșilor în anii care au urmat, în cea mai mare parte aceștia fiind polonezi și germani. În plus, primele vizite canonice pe care le-au efectuat episcopii de Iași Alexandru Th. Cisar (august 1922) și Mihai Robu în septembrie 1923, denotă încadrarea deplină a catolicilor basarabeni în structura Bisericii Catolice din România și grija constantă a episcopilor de Iași față de aceștia. Conform datelor invocate de autor, numărul credincioșilor catolici a cunoscut, pe parcursul perioadei interbelice, o creștere constantă, de la aproximativ 11.000, câți erau în 1921, la 12.325 în 1926 și la peste 14.000 în anul 1930, diminuându-se doar spre începutul celui de-al Doilea Război Mondial, prin plecarea, în special, a etnicilor nemți în Germania, dar și a unor grupuri de polonezi[12].
Un loc important în investigația autorului îl ocupă elucidarea activității reprezentanților de seamă ai clerului romano-catolic și a efortului educațional și de caritate a Bisericii romano-catolice din Basarabia interbelică. Așa cum constată autorul lucrării, Basarabia a oferit numeroși preoți care și-au desfășurat activitatea spre binele tuturor catolicilor români, între care: Pr. Albert Weber (1907-1964), Carol Söhn (1908-1986), Gaspar Bachmeier (1909-1971), Cazimir Cotolevici (n. 1926) ș.a.
Biserica Catolică din Basarabia interbelică nu a fost străină nici de nobila misiune de a învăța, înființând în acest scop numeroase școli pe lângă parohiile care au activat în acea perioadă. De rând cu învățământul, un alt domeniu în care s-a implicat Biserica a fost și cel al carității. Elementul central al acestui tip de activitate a fost reprezentat, în acea perioadă, de orfelinatul din orașul Tighina, deschis și condus de Pr. Nicolae Szezurek în 1925, adăpostind între 50 și 70 de copii. O altă instituție catolică de caritate a fost Societatea de Binefacere de pe lângă Parohia Chișinău, înființată din 1898 cu denumirea „Dobroczynność” („Caritate”). Scopul societății, întrunind circa 230 de membri, a constat în a oferi „mijloace pentru îmbunătățirea situației materiale și morale a săracilor de confesiune romano-catolică din orașul Chișinău, fără deosebire de sex, vârstă, funcție și stare”.
Atât orfelinatele din Tighina și Chișinău, cât și Societatea de Binefacere și-au încheiat existența o dată cu reocuparea Basarabiei de către sovietici în august 1944 [13]. Este de remarcat caracterul inedit al numeroaselor informaţii cu caracter documentar şi statistic incluse în circuitul ştiinţific, - rod al unor investigaţii de durată ale autorului la Arhiva Naţională a Republicii Moldova, Arhiva Episcopiei Romano-Catolice de Iași, Arhiva Episcopiei Romano-Catolice de Chișinău, Arhiva Institutului Teologic Romano-Catolic „Sfântul Iosif” din Iași și, în copie, unele documente din Arhiva Istorică de Stat Rusă din Sankt-Petersburg. Urmare a acestor şi altor calităţi remarcabile, lucrarea dr. Petru Ciobanu descrie, pentru prima oară în cadrul istoriografiei problemei cercetate, amplul și complexul tablou al evoluției vieții comunităților romano-catolice în perioada dintre cele două războaie mondiale, ca parte componentă a coloritului confesional basarabean, constatându-se că „perioada interbelică a reprezentat, pentru Biserica Catolică din Basarabia, un moment benefic în comparație cu perioadele anterioare și posterioare arcului de timp dintre cele două războaie mondiale” [14]. Din nefericire, viața înfloritoare inclusiv a catolicilor basarabeni a fost stinsă în perioada de după august 1944, prin închiderea și naționalizarea bisericilor, prin lipsa preoților, prin persecutarea credincioșilor, prin refuzul de a înregistra comunitățile cultului catolic etc.
Apreciată drept un moment de referință în istoriografia confesiunii și bisericii catolice din Basarabia interbelică, lucrarea dr. Petru Ciobanu constituie inclusiv un prinos de recunoștință celor care au luptat pentru făurirea României Mari, indiferent de confesiune ori etnie.