„Patria voastră a cunoscut în acest secol, care se apropie de sfârșit, ororile unor dure sisteme totalitare, împărtășind prin suferință soarta a numeroase alte țări din Europa” (Ioan Paul al II-lea, București, mai 1999).

La scurt timp după instalarea în jilțul Sfântului Petru de la Roma, Papa Francisc a dat semnalul începerii beatificării a 63 de catolici, victime - în marea lor majoritate - ale  războiului civil spaniol, ale nazismului și comunismului. Prin hotărârea luată Summum Pontific a autorizat decizia luată de Congregația pentru cauza sfinților de la Vatican, care viza punerea în aplicarea a unui asemenea demers. Spre bucuria creștinilor catolici din țara noastră, dar și a națiunii române în ansamblul ei, Sfântul Părinte a recunoscut astfel, la 27 martie 2013, hotărârea Congregației ca: „martiriul slujitorului lui Dumnezeu Vladimir Ghika, preot catolic și principe român, să fie înscris în rândul sfinților Bisericii Catolice”. Merită subliniat că, încă din timpul vieții, contemporanii săi au reținut cu multă admirație figura luminoasă a acestui Ierarh, plin de dăruire și sfințenie, gata totdeauna să îi ajute pe cei năpăstuiți[1].

Regina Maria a României povestește cum, în urmă cu mai bine de un secol, în 1913, în timpul războiului balcanic, cu deosebită admirație îl remarcase pe Vladimir Ghika, care - „prin chemarea de sus” -, slujindu-i pe muribunzii care se aflau în brațele morții, în „iadul” de la Zimnicea, cu o dăruire ieșită mult din comun și-a pus în pericol viața. De asemenea, tot în pagini de referință, Regina  a lăsat posterității un „medalion” insolit, în fapt o mărturie de mare simțire, cu siguranță utile viitoarelor Congregații, pentru ridicarea pe o altă treaptă a Sfântului Vladimir Ghika. Asupra slovelor Reginei voi reveni.

Model de dăruire umană

În istorie, Vladimir Ghika a rămas cunoscut ca fiu al ministrului plenipotențiar în funcție în capitala Imperiului Otoman, Ioan Ghika, general de divizie, ulterior ministru al afacerilor străine și al Armatei (cel care a semnat certificatul de naștere olograf, al celor doi fii ai săi și ai Alexandrinei Moret de Blaremberg, descendentă din Henric la IV-lea, rege al Franței. Vladimir Ghika a fost nepotul ultimului domnitor al Moldovei, Grigore V. Ghika Vodă (1849-1856). În mare cunoștință, însuși Ioan Paul al II-lea, Fericit și el de-acuma, în timpul istoricei vizite făcute la București, în mai 1999, recunoștea „martiriul preoților români” printre aceștia și pe al Monseniorului Ghika. Iată, spre luare aminte zicerea marelui Pontif: „fiecare Biserică sau comunitate religioasă din țara voastră a avut martirii săi și în secolul al XX-lea. Tuturor doresc să le aduc azi omagiu”. I-a amintit, de asemenea, în timpul slujbelor religioase de la București din 7-9 mai 1999, pe mulți din ei, îngenunchind cu pioșenie la Cimitirul Belu catolic la mormintele lor, ca apoi să îl  îmbrățișeze cordial, în pragul Catedralei Romano-Catolice din București, pe Arhiepiscopul Alexandru Todea, la a cărei beatificare poporul român așteaptă să fie săvârșită.

Pentru „Mama Răniților” - cum i-au spus oștenii aflați în mare suferință, după bătăliile date de ei la Mărăști, Mărășești în 1917, cât și pe alte câmpuri de luptă, Regina Maria a fost uimită de vrednicia  lui Vladimir Ghika, „care a constituit un model de dăruire umană”[2]. „Cu tot sufletul, a scris Regina României, el făcea parte din cei ce simt apriga năzuință de a-și jertfi viața în slujba semenilor lui. Ca și sora Pucci, Vladimir era din fire un sfânt. Împreună cu călugărițele cu care era întotdeauna în strânse legături, urmase chemării mele și-și oferise serviciile ca simplu infirmier. Își alesese câmpul lui de muncă în cel mai întunecat dintre toate corturile de bolnavi (din Zimnicea), acel pe care îl poreclisem «iadul»; acolo erau duse cazurile cele mai fără nădejde; acolo culegea moartea cel mai bogat seceriș. Aici se oferi Vladimir Ghika să facă serviciul de noapte printre muribunzi, neînfricoșat, fără să admită că s-ar putea obosi, nelăsându-se respins de nici o grozăvie, misionar în sensul cel mai înalt al cuvântului, deși era un om palid, plăpând, care părea fără sânge în vine și de o sănătate șubredă. Mult mai târziu în viață am fost meniți să ne înțelegem în chestiuni religioase, dar n-am putut niciodată uita că împărțiserăm împreună zile de primejdie și de grele încercări; se făcuse între noi o legătură pe care deosebirea de vederi religioase n-a putut să o slăbească”[3].

A trecut la catolicism pentru a fi „și mai ortodox”.

Cu o biografie demnă de un film consacrat marilor eroi puși în slujba umanității și a credinței, Fericitul Vladimir Ghika s-a născut la 25 decembrie 1873[4]. A fost botezat și a practicat religia ortodoxă, convertindu-se din tinerețe la catolicism. Prin scrierile sale se va impune ca un intelectual de mare finețe și profunzime, ajungând un poliglot de largă cuprindere (cunoștea 26 de limbi străine!), fiind printre puținii ierarhi care a oficiat slujbele în rit catolic și ortodox.

Diplomații de azi, înalții noștri miniștri de externe n-au știut și nu cunosc faptul că Monseniorul Vladimir Ghika a lucrat în serviciul diplomatic al Papei Pius al XI-lea, că a înființat primul spital gratuit din România, că are o operă teologică și filosofică încă necercetată în întregime; ea este constituită din peste 40.000 de pagini dactilografiate. A scris pe teme de istorie, filosofie, teologie. A studiat în Franța, la Toulouse și Paris (Facultatea de științe politice), urmând și cursuri de botanică, artă, litere, filosofie, istorie, drept și medicină. Apoi, particular, va continua studiile la București și, ulterior, la Roma (1898-1905), la Facultatea de Filosofie-Teologie a dominicanilor (Angelicum), obținând licența în filosofie și doctoratul în teologie. Papa Pius al X-lea a fost cel care l-a determinat să se dedice apostolatului laic, fiind printre pionerii acestui domeniu, în care va desfășura o activitate impresionantă, pe toate meridianele, de la București la Paris și Roma, în Congo, la Tokio, Sidney, Buenos Aires etc., fiind - am spune - un predecesor al Papei Ioan Paul al II-lea, inclusiv în plan ecumenic. În octombrie 1923 a fost sfințit preot la Paris, unde își va desfășura ministerul sacerdotal până în 1939; Sfântul Scaun i-a acordat dreptul de a celebra și în ritul bizantin. A trecut la catolicism, cum spuneam, pentru a fi „și mai ortodox”. În pragul celui de Al Doilea Război Mondial se întoarce în România, alăturându-se bolnavilor și săracilor, pe care nu îi va părăsi nici atunci când bombardamentele aliate cădeau nemiloase asupra Bucureștilor, după cum, nu se va folosi, în ianuarie 1948, de trenul regal pentru a pleca din țară. La 18 noiembrie 1952 a fost întemnițat de regimul comunist, care l-a condamnat la ani grei de detenție pentru „înaltă trădare”, supus fiind unor torturi bestiale, încât se stinge din viață, la Jilava, la 16 mai 1954. La 27 martie 2013, potrivit celor consemnate, Papa Francisc a semnat decretul prin care Biserica Universală recunoaște „martiriul slujitorului lui Dumnezeu Vladimir Ghika”. Prințul a devenit astfel al doilea român adus în lumina altarelor. Primul a fost Ieremia Valahul, cel beatificat la 30 octombrie 1983. Pentru istorie să reținem cuvintele rostite atunci de Episcopul Romei în perioada 1978-2005, care l-a denumit pe compatriotul nostru: „Fiu al României, această nobilă națiune care poartă în limbă și în nume amprenta Romei”.

În încheiere subliniez că misiunea Prințului Vladimir Ghika a depășit granițele spirituale ale timpului său. Activitatea neobositului misionar s-a desfășurat în toate mediile, inclusiv printre capete încoronate, întreținându-se cu șefi de state, politicieni, filosofi, artiști, scriitori, teologi, până și cu anarhiști sau deținuți politici. A practicat cele mai diverse profesii de la infirmier, la preot, confesor, director spiritual, conferențiar, om de știință, diplomat etc. Tot diplomaților de azi le amintesc că  Fericitul Vladimir Ghika a fost primul ambasador al României moderne la Vatican. A fost cel care a creat primul serviciu de ambulanță din România, a apărat cu dârzenie victimele răscoalei țăranilor din 1907. A înființat primul dispensar gratuit din țara noastră, a pus bazele Spitalului Parhon din București. Nimic n-a vrut pentru sine. Sunt încă necunoscute urmașilor toate gândurile și cugetările sale despre istoria și faptele românilor. Să sperăm că nu pentru multă vreme. Nu s-a pus încă în evidență considerația pe care străinii au dovedit-o față de acest neîntrecut pelerin al evlaviei și al milei[5].

Relevăm că în Japonia, în calitatea avută de trimis papal, l-a vizitat nu doar pe împărat ci și o leprozerie, cunoscând în profunzime lumea niponă, stabilind relații cordiale cu românii ce viețuiau pe acele meleaguri. Există chiar o legendă răspândită de  Elisabeth de Miribel[6] în care se spune că în timpul discuției, purtată în limba franceză, Suveranul nipon i-ar fi destăinuit mâhnirea de a nu avea un fiu. Se înfiripaseră între cei doi o asemenea empatie încât împăratul i-ar fi acceptat binecuvântarea. După nouă luni i s-a născut fiul, viitorul Împărat Akihito, fapt ce transcende legenda. Aspectele de mai sus au fost relevate ambasadorului român la Tokio, Radu Șerban în convorbiri avute cu membri ai cancelariei nipone[7]. Mai mult în relația acestuia cu protocolul Casei Imperiale, în premieră, el a primit copii după documentele oficiale de arhivă privind primirea la Împăratul Hirohito a prințului Vladimir Ghika, în ziua de 20 martie 1933[8].

 Să fim mândri că după Eremia Valahul, contemporanii și posteritatea  mai au un fericit cu suflet de român.