Revista Art-emis
Cinstirea eroilor martiri de la Sânlazăr-Bihor şi Lazuri-Satu Mare - Documente inedite PDF Imprimare Email
Col. (r) Dr. Constantin Moşincat   
Miercuri, 16 August 2017 19:50

Troiţa LazuriLa 24 octombrie 1935, primpretorul Plasei Marghita înainta episcopilor Roman Ciorogariu şi Andrei Crişanul invitaţia de a participa la dezvelirea monumentului martirilor din acea plasă, ucişi mişeleşte în timpul revoluţiei din 1919. Monumentul s-a dezvelit în amintirea martirilor: preot Dănilă din Dijir, învăţător Filip din Bogeiu şi a plugarilor Popovici din Sânlazăr, Cheregi şi Fărcaş din Satul Barbă. Fiind situate într-o zonă minoritară, actul se impunea cu necesitate a fi realizat cu mult fast. Într-o asemenea împrejurare se solicita şi prezenţa înaltelor feţe bisericeşti la sărbătoarea comunităţii de la graniţa de vest a ţării. Adresa confidenţială ruga „a ne onora cu prezenţa Sfinţiei Voastre şi a admite ca cucernicii preoţi din comunele Plăşii noastre să fie scutiţi a oficia liturghia mare pentru a lua parte şi Domniile lor în fruntea populaţiei la aceste serbări"[1]. În rezoluţie pe raport, arhiereu vicar Andrei Crişanul dispunea ca preotul Mihai Giurău, din protopopiatul Chişlaca, să reprezinte biserica, fiindcă "Noi [suntem] împiedicaţi a lua parte la dezvelirea monumentului, te delegăm pe D-ta ca împreună cu soborul preoţilor noştri din împrejurimi să săvârşeşti actul religios (sfinţirea apei şi stropirea monumentului cu cetirea rugăciunii din cartea de Tedeum) şi să rosteşti câteva cuvinte în numele Bisericii noastre"[2].

Pentru bună rânduială la invitaţie s-a anexat şi programul conceput de localnici pentru măreaţa lor sărbătoare şi cinstire care au rezervat-o martirilor locului pentru duminica din 3 noiembrie 1935. Acesta prevedea ca la ora 8.30 coloana oficială, compusă din pichetul de pompieri, jandarmi, elevii şcolii de stat, îmbrăcaţi în costume naţionale, tinerii premilitari şi funcţionarii din localitate şi alaiul de invitaţi să plece de la Primăria Marghita spre moara Alexandru. În fruntea tuturor s-a aşezat steagul Plăşii, purtat de numiţii funcţionari Ialbaş Ajaki şi Chevari. În acel punct aveau să fie primiţi, în jurul orei 9.30, oaspeţii care soseau cu maşinile de la Oradea. Toastul de bun venit a fost rostit, din partea autorităţilor locale din Marghita, de Dr. Ioan Dumbrăvian, pentru ca apoi, după un sfert de oră, întregul alai să pornească spre „parcul martirilor pentru a primi defilarea tuturor unităţilor comunelor din plasă"[3].

Programul zilei continua la 10.50 cu sfinţirea steagului plăşii şi a monumentului. La ora 11.00, Dr. Traian Drugărin a prezentat oficialităţilor prezente şi a invitat pe rând delegaţii şi oaspeţii să adreseze mesaje în următoarea ordine: Casa Naţională Bihor, delegatul ofiţerilor de rezervă Dr. Al. Roti, învăţătorul Grigore Nicoară, un reprezentant al premilitarilor. În finalul acestui ceremonial, monumentul a fost predat şi preluat de către consilierul primăriei Marghita, Dr. Ioan Dumrăviceanu. Programul a continuat cu masa comună şi s-a încheiat cu petrecerea de seara, de la orele 21, dată la restaurantul hotelului Marghita, Sala Corporației Industriale şi Hala Cizmarilor.

Cu siguranţă că asemenea evenimente au fost multe în această parte de ţară, impuse de realitatea timpului. Despre unele dintre acestea, din păcate, nu avem prea multe informaţii. Altele sunt completate doar cu însemne sau mărturii fotografice, cum este cazul şi a celor alăturate, din care aflăm doar că a avut loc evenimentul – respectiv sfinţirea unei Troiţe în colonia Lazuri la comemorarea a 150 de ani de la martiriului lui Horea, Cloşca şi Crişan. Preotul Ioan Ruşdea, cu nr.69/2. 06 1935, înainta un raport către episcopul Roman Ciorogariu prin care-l înştiinţa despre solemnitatea sfinţirii troiţei din colonia Lazuri. În acel raport amintea că iniţiativa aparţinea locuitorilor care, prin contribuţii voluntare, au ţinut să ridice acel „monument la acest hotar, şi mai ales lângă biserica adusă din Munţii Apuseni, ca, una să fie spre întărirea sufletelor, şi înălţarea lor la Dumnezeu, iar cealaltă să fie locul unde să se adune, generaţie, de generaţie, fii de colonişti pentru lecţii de patriotism, cu ocazia sărbătorilor naţionale. Şi prin ambele să se întărească credinţa strămoşească şi împământenească limba românească"[4].

În raportul său, plin de mândrie pentru frumoasa „operă şi grandioasa manifestare românească[5], preotul sublinia faptul că, la eveniment, au luat parte sătenii coloniei şi numeroşi credincioşi din satele din jur, chiar şi de alte confesiuni, fiind amintiţi credincioşii greco-catolici, rutenii şi romano-catolicii, care nu aveau biserică şi nici capelă. La manifestare au luat parte autorităţile sătmărene în frunte fiind menţionat comandantul Garnizoanei Satu-Mare şi garda de ofiţeri, prefectul, subprefectul, reprezentanţii Asociaţiei culturale Astra, şi personal al corpul didactic. Biserica satului a fost neîncăpătoare astfel că „mulţi au fost nevoiţi să asculte Sf. liturghie de afară[6]. Răspunsurile la Sf. liturghie au fost date de corul din Satu-Mare.

Cu prilejul sfinţirii troiţei s-a ridicat şi un parastas de pomenire a eroilor. Din cuprinsul raportului rezultă şi justificarea motivaţiei şi semnificaţiei - pe care ei o dăduseră -monumentului ridicat în colonia Lazuri, prin care voiau „a arăta tuturor că in ele [biserică şi troiţă] şi prin ele se formează sufletele oţelite, în credinţa străbună, păstrată cu sfinţenie de înaintaşii noştri, dar şi de noi ceia ce păzim astăzi această graniţă, precum şi cei care vor urma"[7]. Acesta reprezenta un modest omagiu pe care ei au înţeles să-l aducă acelora care s-au jertfit pentru ţară şi totodată să dea o pildă generaţiilor viitoare.

Între coloniştii din Lazuri şi cei trei martiri de la 1784 exista o legătură puternică, căci ei au fost colonizaţi din zona Apusenilor pe meleaguri sătmărene. Dar ori de unde ar fi fost, tot ar fi aflat de pilda lor, căci la epoca respectivă ecoul răscoalei românilor s-a răspândit în întreaga Europă. Aşa se explică, de altfel, şi numărul mare de gravuri, realizate de artişti de renume, care au eternizat chipurile celor trei martiri. În majoritatea lor, aceste lucrări reprezintă chipul celor trei conducători, care completează astfel descrierea precisă făcute în cronici. Imaginea lor a devenit simbolică şi datorită descrierilor amănunţite din Foaia oficială de urmărire. La împlinirea a 150 de ani de la moartea acestora în întreaga ţară s-au organizat acţiuni comemorative dintre cele mai diverse, prilej pentru Octavian Beu, ca sub egida Academiei Române, să organizeze o expoziţie comemorativă cu „Documente Horiane". Expoziţia a reunit documente imprimate, literatură istorică şi manuscrise literare scrise în limbile română, maghiară, germană, franceză, precum şi tablouri în ulei, originale, înfăţişând scene din timpul răscoalei: pasteluri, gravuri, acuarele şi litografii cu aspectele de după prinderea, întemniţarea şi moartea lui Crişan. O serie de medalii, busturi, obiecte militare (arme de foc şi albe) din epocă, precum şi fotografii după asemenea obiecte. În centrul expoziţiei - cap de afiş -, evident, era roata de tortură. Într-un articol din Cele trei Crişuri[8], organizatorul expoziţiei publică şi rezultatul cercetării sale privitoare la iconografia răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan. Aceasta se compunea din peste 100 de gravuri în lemn, aramă şi oţel, medalii de argint şi bronz. Dintre obiectele semnalate într-un anume fel numai cele trei statui menţionate într-o carte de Gustave Brabée nu au fost identificate. Expoziţia mai cuprindea mari opere istorice, precum Istoria Universală scrisă de Abatele Milot, însemnări ale timpului, ziare, foi volante care se vindeau în târguri şi care circulau din mână în mână, materiale care au contribuit la trezirea unui puternic ecou al răscoalei. Octavian Beu menţiona o „grandioasă gravură[9], făcută de Johan Will, gravor din Augsburg, care a pus în gura lui Horea şi celebrele cuvintele, considerate a fi foarte îndrăzneţe: „Ich sterbe vor die Natioan" (Mor pentru naţiune)[10]. După aprecierea lui Octavian Beu, cel mai reuşit şi apropiat de adevăr portret aparţine lui Johan Martin Storck, pe atunci profesor de desen, în Sibiu, care, din ordinul baronului Samuel Bruckenthal, i-a pictat pe cei trei în închisoarea de la Alba-Iulia.

Într-o depresiune frumoasă, la poalele Bihariei, în drumul său spre Viena, spune legenda, Horea s-a oprit să-şi ostuiască setea la un izvor care-i poartă în mod simbolic numele. Horea a intrat în legendele locului ca un personaj exemplar, care a reprezentat durerile ţăranilor români, iobagi de pe întregul cuprins al Ardealului. Se povesteşte şi pe la Bulz, pe valea Iadului, că ar fi poposit Horea şi că s-ar fi odihnit în podul bisericii din Hotar, după cum şi la Tilecuş sunt semne ale trecerii sale prin Bihor. De la Horea a rămas construită biserica de lemn din Albac, căci el a evoluat de la starea de iobăgie la aceea de meşter popular şi apoi, simbolic, la recunoaşterea sa populară de „Rex Daciae".

Astfel se răspândeau ideile naţionale şi ajungeau în cele mai îndepărtate locuri. Probabil, într-o astfel de împrejurare chipul lui Horea a ajuns să fie pictat pe bolta bisericii catedrale ortodoxe (cu lună) din Oradea. De altfel, trebuie spus că această biserică s-a construit tocmai ca urmare a drepturilor şi libertăţilor obţinute de români după răscoală. Chipul de erou legendar - acela al lui Horea - este păstrat cu grijă în Biserica Catedrală cu Lună[11] din Oradea. Demn de reţinut, ca un caz singular în pictura bisericească românească, că la cheia de boltă a arcadei de deasupra iconostasului, care separă altarul de naos, într-un medalion, cu ancadrament din stâlpări aurii stilizate, se află chipul lui Horea, capul răscoalei de la 1784 - an care corespunde cu acela al punerii pietrei de fundaţie a catedralei. Acest fapt isoric echivalează cu o manifestare populară faţă de eroul şi faţă de ecourile răscoalei şi pe plaiuri bihorene. O urmă pozitivă a răscoalei conduse de Horea este catedrala cu Lună. Chipul lor poate fi văzut şi într-un vitraliu de la Episcopia Ortodoxă a Oradiei Bihorului şi Sălajului.

---------------------------------------
[1] Ahivele Episcopiei Ortodoxe a Oradiei, Bihorului şi Sălajului, fond Documente/1935, Act nr. 2690
[2] Idem, Act nr. 2961/ 29 octombrie 1935
[3] Ibidem, Anexa nr.1
[4] Idem, Act nr. 1609/ 13 iunie 1935, p. 1
[5] Ibidem
[6] Ibidem, p.2
[7] Ibidem
[8] Cele trei Crişuri, 1935, nr.10, p.179
[9] Ibidem
[10] Ibidem
[11] Prin proporţiile ei – 38 m lungime, 19 m lăţime şi 55 m înălţimea turlei cu cruce aurită, cu un plan bizantin, pronaos, naos, cu apside laterale şi o armonie echilibrată a arcadelor, Catedrala cu Lună, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, este un sugestiv monument de arhitectură şi artă românească. Catedrala adăposteşte multe odoare bisericeşti preţioase, de aur şi argint aurit, care au fost primite în dar de la bisericile surori din Grecia.

footer