Prof. dr Gică ManoleChiar dacă a trecut aproape un secol de la desfăşurarea primului război mondial, unii istorici încă se mai întreabă dacă ar fi fost posibil sau nu ca acest conflict să fie evitat. Desigur, în cazul istoriei, îndeosebi a celei trecute, nu-şi pot găsi locul probabilităţile decât ca joc imaginativ, ca ipoteză inutilă şi sterilă. S-a şi spus, de altfel, despre istoria contrafactuală, un adevăr elementar, la îndemâna oricui: „nimic nu este mai inutil decât probabilităţile istorice"[1]. Presupunem greu, cu toate că avem acces la toate datele/determinările, cum şi de ce anume se produce un eveniment istoric. Fireşte, mă gândesc la evenimentul istoric cu caracter major, şi nicidecum la puzderia obositoare, frustrantă, de aşa-zise evenimente istorice nesemnificative. Unii istorici, profund ideologizaţi, au tot scris, în anii din urmă, despre „legile istoriei", care, chipurile, existau în sine, doar cu scopul „nobil" de a întrona triumfător/ireversibil cea mai dreaptă dintre orânduiri: comunismul. Nu au fost, nu vor putea fi descoperite „legi ale istoriei" pentru simplul fapt că ele nu există. Au existat (şi mai există, probabil), legi ale istoriei, doar în minţile îmbâcsite ale unor istorici, indivizi dogmatici, ce s-au vândut „celei mai gogonate minciuni a secolului: Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste"[2] şi regimului criminal patronat de ea. O asemenea modalitate de a gândi istoria se scrie „în cimitirul aberaţiilor pseudoştiinţifice (...) deoarece nu reuşeşte să sesizeze caracterul parţial şi limitat din punct de vedere istoric al oricărei înţelegeri..."[3]. Dacă nu pot exista legi ale istoriei, ceva anume trebuie să oblige starea de fapt să se convertească în eveniment; iar acel ceva, departe de a putea fi cunoscut, nu poate fi decât determinismul, care, acumulând tendinţe diverse/divergente, explodează în eveniment: „fenomenele sociale sunt supuse mai degrabă unui determinism decât unor intenţii lucide"[4]. Cred, însă, că determinismul, la care am făcut trimitere, îl obligă pe om să participe la un alt fel de istorie, mult diferită faţă de aceea la care el participă de obicei, sau la care ar dori să participe. Iar la un alt fel de istorie omul participă forţat, obligat fiind să înţeleagă, să descopere că „aparţine unei colectivităţi ce participă la o istorie, comună mai multor colectivităţi"[5] . Integrat unei colectivităţi, omul acceptă să se supună unor rigori, depăşindu-şi statutul de persoană particulară, înţelege, este obligat, la urma urmei, să se sacrifice pentru o cauză anume, deoarece „individul care aparţine istoriei trebuie să-şi asume riscul suprem"[6]. Iată un punct de vedere ce poate fi validat şi dintr-un alt unghi, complementar: „toate catastrofele ţin de normalitatea istoriei"[7], înţelegând prin asta catastrofa istorică intrinsecă destinului uman, colectivităţii umane, în ansamblul ei.

O astfel de catastrofă, care s-a abătut asupra Europei, în primul rând, şi apoi asupra întregii lumi, a constituit-o primul război mondial (1914 – 1918), Marele război, cum i se va spune de cei care i-au supravieţuit şi au scris despre el. Originile acestei catastrofe fără precedent nu pot fi puse doar pe seama „marilor puteri capitaliste care au declarat, în 1914, prima mare conflagraţie a secolului nostru, în scopul întăririi dominaţiei lor coloniale şi a reîmpărţirii sferelor de influenţă"[8], decât dacă eşti tributar unei maniere simpliste de a judeca lucrurile sau dacă, înregimentat ideologic, eşti sigur că „legile istoriei", pe care ţi le-a pus în braţe Partidul, conduc spre explicaţii/finalităţi pe măsura acelor „legi". O asemenea judecată istorică culpabilizează, în bloc, toate marile puteri, ca având vinovăţii egale, responsabilităţi identice, în declanşarea conflictului. Autorul citat nu voia să ştie că, în planul unor relaţii internaţionale tensionate, de mult conflictuale, poate fi aplicat un adevăr spus în Antichitate: „ordinea nu e posibilă dacă e vorba de o mare mulţime"[9], îndeosebi într-un timp în care deciziile au fost lăsate pe seama unor „pigmei ai gândirii care sunt politicienii" [10]. Începutul secolului al XX-lea, în plan istoric, târăşte, după sine, mari şi nerezolvate probleme ale veacului trecut. Cu toate că, se ştie, secolul al XIX-lea se consideră a fi fost secolul naţiunilor/naţionalităţilor, tocmai în Europa, continentul care încă domina lumea, existau la vremea aceea numeroase naţiuni captive unor imperii multinaţionale, autocrate. Dacă unele state europene îşi rezolvaseră problema naţională de decenii sau de secole, altele (cehii, slovacii, românii, ucrainenii, polonezii, neamurile baltice, finlandezii, sârbii, etc.) se aflau încă într-o situaţie dramatică, fiind nevoite să-şi încordeze energiile morale pentru a rezista politicii de deznaţionalizare/asimilare practicată cu cinism şi fără cruţare de stăpânitori (Austro-Ungaria şi Rusia, cele mai clasice exemple). Aşadar, veacul XIX, ca problematică, se prelungeşte până ce Primul Război Mondial se va declanşa, pentru ca, odată catastrofa încheiată, să rezolve (temporar, desigur), în sensul dreptăţii, aceeaşi veche/nouă problemă naţională. Dacă în secolul al XIX-lea fiecare popor îşi căuta cu tenacitate identitatea naţională dimensionându-şi-o după propriul potenţial sau după obiectivele avute în vedere, altele, favorizate de un destin istoric la care au trudit din greu, secole de-a rândul, vor depăşi naţionalismul pozitiv, clasic, convertindu-l într-unul orientat înspre afară. Naţionalismele agresive au prins contururi accentuat negative la sfârşitul veacului al XIX-lea şi vor deveni şi mai agresive la începutul secolului al XX-lea, contribuind decisiv la întunecarea peisajului diplomatic european, şi nu numai.

Desigur, confruntarea dintre marile puteri europene (iată o mostră de limbaj de lemn, de care nu pot scăpa) era provocată de lucruri concrete, precise: dominaţia continentului, controlul unor zone strategice vitale, extinderea sau conservarea imperiilor coloniale, controlul/accesul la resurse de orice fel, supradimensionarea eului naţional în opoziţie cu cel al rivalului/vecinului, creşterea rolului „planificatorilor" militari în strategiile de durată ale unor state, etc. Înaintea Primului Război Mondial, Europa se plasa într-o poziţie de stăpână a lumii; nimic/nimeni nu putea să se compare cu forţa ei, cu gradul ei de civilizaţie; nici o altă parte a lumii nu putea să conteste sau să ridice pretenţii în faţa expansionismului european; nici o cultură, de oriunde, nu avea cum să-i stea alături, ca valoare şi expresie. În acei ani Europa, fără să o ştie, îşi trăia ultimii ani de glorie, cu toate că, pentru cine avea timp să fie atent la nuanţe, la belle époque avertiza, prin rafinamentul său obosit, sosirea crepusculului, a catastrofei. Catastrofa, dincolo de infinitatea de cauze/condiţionări, devenise inevitabilă, din cauza acelor naţionalisme exacerbate, majoritatea „orientate spre exterior" şi care vor declanşa, „între unele naţiuni şi altele, uri şi fobii"[11]. Ajuns aici, nu pot să nu citez o spusă extrem de ageră, aparţinând lordului Acton: „Studiaţi probleme, nu perioade"[12], considerând că, după ce germanii şi-au încheiat unificarea statală, la 1871, printr-un decisiv/victorios război cu rivala istorică, Franţa, au devenit cea mai grea problemă pentru Europa. Prin proclamarea, crearea celui de-al doilea Reich (ianuarie 1871), echilibrul european, manifestat pe tot parcursul secolului al XIX-lea, s-a spart.

Germania devenise, de departe, cel mai puternic stat european. În plină glorie, Germania lui Bismarck – iar după îndepărtarea acestuia, în 1888, de către Kaiserul Wilhelm al II-lea, Germania wilhelmiană – uitase cu totul că, în istorie, „germanii obişnuiau să fie pregătiţi pentru înfrângere" (Curtius); cu atât mai mult erau dispuşi să fie atenţi la sfatul/îndemnul pe care li-l dăduse Fichte, la început de veac XIX, anume că poporul german are obligaţia definitorie de a fi poporul Umanităţii. După unificarea sa rapidă, prin forţă, Germania îşi dezlănţuie energiile îndelung risipite, irosite, accelerându-şi evoluţia, printr-o dezvoltare fără precedent în plan industrial, tehnologic şi ştiinţific, ajungând, în pragul veacului XX, cel mai dezvoltat/puternic stat al lumii. Înfăptuirea unităţii germane comportă valenţe progresiste, pozitive, atât pentru germanii înşişi, cât şi pentru civilizaţia europeană, în ansamblu. Existenţa unui stat atât de puternic, mai puternic, dacă ne gândim la ce va urma, decât toate celelalte puteri europene la un loc, nu trebuia, în mod obligatoriu, să pericliteze ordinea europeană, aşa cum se manifesta/exista la sfârşitul perioadei „belle époque". Numai că important, în acest caz, a devenit cine şi cum au condus Germania atunci, dacă obiectivele acestora puteau fi compatibile cu tipul de civilizaţie existent, dacă cei care conduceau destinele acestui colos acceptau, pe lângă răspunderile fireşti faţă de naţiunea germană, şi responsabilităţi nu doar europene, ci supranaţionale, etc. Judecând lucrurile din acest unghi, precum şi din perspectiva faptelor, tragem concluzia că, în Germania, tocmai atunci când îşi trăia anii de reală glorie, la cârmă s-a aflat exact cine nu trebuia să se afle. La fel, extrem de important pentru ce va urma se dovedeşte modul în care s-a realizat unitatea germană: prin forţă, finalitatea acestui proces fiind un stat naţional cu caracter imperial, centralizat. De pericolul pe care l-ar putea reprezenta un stat german unificat/centralizat, mi se pare a fi fost conştient Alexander von Humboldt care, dovedindu-se un adevărat profet, în prima jumătate a secolului XIX, prevestea ceea ce ar putea să se întâmple, după unificarea germană: „Nimeni nu ar putea evita atunci ca Germania ca atare să se transforme într-un stat cuceritor, ceea ce nici un german autentic nu poate dori, deoarece în zilele noastre se ştie ce merite notabile a obţinut naţiunea germană în cultura sa intelectuală şi ştiinţifică, chiar şi în absenţa vreunei proiecţii politice spre exterior, dar, în schimb, ar fi cu totul imprevizibil ce efect ar putea avea o asemenea proiecţie asupra acestui aspect însuşi"[13]. Caracterul premonitoriu al acestor aserţiuni este meritoriu, căci cu greu putea cineva emite asemenea predicţii, cu un secol înainte ca istoria însăşi să le valideze.

Cu toate că Germania imperială se manifesta cu o atât de însemnată putere, conştientă în cel mai înalt grad de potenţialul său, politica mondială, spre care a împins-o Wilhelm al II-lea, au determinat-o să-şi caute aliaţi şi prieteni. După ce concertul politic european se destrămase, fiecare dintre marile puteri ale Europei şi-a căutat aliaţi compatibili în interese, constituindu-se, astfel, mari alianţe. Era limpede că nici o mare putere, de una singură, nu ar fi putut să-şi impună proiecţiile sale expansioniste, hegemonice; toate marile puteri erau conştiente de potenţialul de exprimare limitat de care dispuneau, în raport cu obiectivele urmărite. S-a ajuns, dacă vreţi, la crearea celor două mari alianţe, prin împletirea diferitelor naţionalisme, unele intrate de mult în coliziune (cazul Rusiei, aflată în conflict cu Imperiul britanic, pentru controlul Strâmtorilor şi al Asiei Centrale), iar altele compatibile prin afinităţi rasial-culturale şi strategice (cazul Germaniei şi Austro-Ungariei). Înainte ca primul Război Mondial să se fi declanşat, rivalitatea dintre puterile europene a impus constituirea a două mari alianţe politico-militare: Tripla Alianţă (Puterile Centrale) şi Tripla Înţelegere (Antanta). Prima s-a constituit, din iniţiativa lui Bismarck, la 1879, între Germania şi Austro-Ungaria, lor alăturându-se şi Italia, la 1882, iar, la 1883, va adera şi România, în urma unui tratat secret, provocat, în primul rând, de „teama de Rusia"[14]. Antanta s-a constituit, iniţial, din Anglia şi Franţa, prin acordul din 1904, extinsă fiind apoi, în 1907, în urma acordului cu Rusia. În anii ce au premers declanşării primului război mondial, relaţiile internaţionale au fost perturbate, periculos, de câteva crize politico-diplomatice: în 1905 şi 1906, cu prilejul opunerii Germaniei expansiunii Franţei în Maroc, criză rezolvată prin Conferinţa internaţională de la Algesiras (Spania), din 15 ianuarie - 7 aprilie 1906, ce dădea câştig de cauză Franţei, în rivalitatea franco-germană privind Marocul; criza bosniacă, declanşată de anexarea Bosniei-Herţegovina (1908) de către Austro-Ungaria (februarie – martie 1909); o nouă criză marocană, provocată de Wilhelm al II-lea (1888-1918), în iulie - august 1911; războaiele balcanice (1912-1913), care au adus foarte aproape de confruntare unele mari puteri (Rusia şi Austro-Ungaria) şi care nu reuşiseră decât parţial să rezolve gravele probleme naţionale existente, cu atât mai puţin reuşind procesul de unificare a statelor din zonă, în condiţiile în care Imperiul Habsburgic stăpânea, încă, întinse teritorii. Adăugăm, la acestea, mişcările minorităţilor naţionale din Balcani, eforturile unor naţiuni europene, înrobite, de a-şi schimba condiţia, în contrast cu „sentimentul marilor puteri europene de a fi ameninţate în integritatea lor naţională de către vecini - un sentiment deosebit de puternic în Germania - de vreme ce împăratul Wilhelm al II-lea se arăta convins că războiul era inevitabil pentru că Franţa îl dorea" [15]. Se aştepta un pretext pentru ca războiul să poată fi declanşat, iar pretextul l-a constituit asasinarea moştenitorului tronului Austro-Ungariei, Franz-Ferdinand, şi a soţiei sale, Sofia, la Sarajevo, în 28 iunie 1914, de Gavrilo Princip, un tânăr patriot sârb, dar supus austriac. Încurajată de Germania, Austro-Ungaria consideră Serbia drept autoarea morală a asasinatului de la Sarajevo, adoptând, faţă de aceasta, o poziţie de forţă, în ciuda faptului că atentatul „s-a săvârşit pe teritoriul austro-ungar" [16].
----------------------------------------------------------------------
[1] Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, All, 2002, p. 358.
[2] André Glucksmann, Bucătăreasa şi Mâncătorul de oameni, Bucureşti, Humanitas, Eseul Politic, 1991, p. 69.
[3] Lucian Leuştean, România, Ungaria şi Tratatul de la Trianon. 1918 – 1920, Iaşi, Polirom, 2002, p. 9.
[4] Raymond Aron, Introducere în filosofia istoriei, Bucureşti, Humanitas, 1997, p. 386.
[5] Ibidem, p. 390.
[6] Ibidem, p. 403.
[7] José Ortega Y Gasset, Europa şi ideea de naţiune, Bucureşti, Humanitas, 2002, p. 36.
[8] I. Agrigoroaie, Românii în istoria universală, I; coordonatori: I. Agrigoroaie, Gh. Buzatu, V. Cristian, Iaşi, Universitatea „Al. I. Cuza", 1986, studiul „Poziţia marilor puteri faţă de România. 1914 – 1918", p. 448; studiul a mai fost publicat şi în „România în relaţiile internaţionale. 1699 – 1939", Iaşi, Editura Junimea, 1980, p. 375 – 441.
[9] Aristotel, Politica, Bucureşti, Paideia, 2001, p. 175.
[10] José Ortega Y Gasset, op. cit., p. 33.
[11] Ibidem, p. 23.
[12] I. Ciupercă, Postfaţă, Origini controversate ale celui de-al doilea război mondial, în A. J. P. Taylor, Originile celui de-al doilea război mondial, Iaşi, Ed. Polirom, 1999, p. 233, traducere şi note de Lucian Leuştean.
[13] José Ortega Y Gasset, op. cit., p. 104-105.
[14] Nicolae Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, B. p. t., ediţie îngrijită, note şi comentarii de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, III, Bucureşti, Minerva, 1981, p. 81.
[15] Pierre Renouvin, Primul război mondial, Corint, Bucureşti, 2001, p. 12.
[16] Ion I. Nistor, Istoria Românilor, vol. II, Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2003, p. 254.