„Eu, dacă mi-aş spune numele, arătând cine sunt, nu aş mai vedea soarele…”

Cercetările pot conduce, uneori, mult mai departe decât se poate anticipa. Acest adevăr, rostit de un simplu român, trăitor sub regimul horthyst, a fost de multe ori demonstrat până acum. Dar lectura, unui volum închegat[1], ne demonstrează cât de riguros şi exigent poate fi demersul împins de cercetarea faptelor, şi mai ales cât de profund, plecând de la ideea războaielor (acțiunilor) subversive ale vecinilor care, în permanenţă, au urmărit sfâşierea acestui vechi spaţiu latin.

Despre poporul român s-a afirmat, în repetate rânduri și ocazii, că duce o viaţă plină de pitoresc. De fapt, privit din afară, fiecare popor prezintă anumite trăsături pitoreşti. Greşeala unora dintre contemporani constă, însă, în tendinţa de a lega pitorescul de exuberanţă, de extravaganța occidentală. Adesea, se confundă somptuozitatea şi excesul cu pitorescul. Orăşenii au imprimat un accent de lux pitorescului satului românesc „originar” și egal cu „veșnicia”, cum îl definea Lucian Blaga. Românul însă, în afară de ornamentică, unde făcea loc la o excepţie, pentru un motiv pe care-l vom indica, nu face risipă de forme şi podoabe. Costumul popular autentic, spre exemplu, este simplu, conservând culoarea albă până astăzi predominantă, deși nu-l avantaja. Prin aceasta, el îşi mărturisea aplecarea către uniform şi simplitate, titluri de prestigiu ale antichităţii dacice, chiar cu riscul de a-şi atrage învinuirea că nu este practic, întrucât culoarea lui preferată (albul, ce exprimă puritatea și sinceritate, deschiderea sufletească) nu e una rezistentă. Uneltele de muncă: furca, uneori scrijelită cu grijă, cu mesaje afective clare, era meșteșugită cu migală de cei ce-și păstoreau turmele la munte și unde dintr-un simplu „arac” meșteșugeau obiecte de artă autentică, de lux, copleșitor de zelos ornamentate. Așa s-au făcut: furca, fusul, roata, ori unelte doar de decor, altele folosite de iubite la muncă.

Operele de proporţii mari, ca bisericile, de pildă, au primit la ridicare, mai ales, contribuţia unor spirite individuale, adesea cu mesaje încă neelucidate. Aptitudinile artistice ale sunetului popular românesc se dezvăluie și revarsă, cu deosebire, în obiectul mărunt, în instrumentul necesar gospodăriei, sau în fluierul ce acompania singurătatea păstorului. Așa par lucrurile, înainte de trecerea la tăcerea unei vizite fugare într-o gospodărie țărănească. Temele hărniciei câștigară în „bătălia” cu lenevia, frumosul cu urâtul, gospodarul cu codașul. Pe vremea când la sate, casele erau folosite pentru locuința familiei, fondul culorii pereților era alb, peste care se aşterneau flori, uneori stilizate, sau figuri combinate din diverse utilizări ale liniei drepte, romburi, cercuri, ele repetându-se cu regularitate. Negreșit, pânzătura pentru masă, șters pe față, covoare, haine, aveau incluse trei culorile: albastru, galben, roșu, în modele diferite. Totul cu gust. Estetic și simplu. Așa gândeau și-și decorau frumos traiul românii. Pentru, sau datorită, unor asemenea caracteristici să fi fost considerați tolerați? Sau poate tocmai de aceea ei erau toleranți, pacifiști! Sub ochii tuturora s-a spart lumea! Numai vecinii unguri nu vedeau și nu acceptau evidența lucrurilor și vremurilor. Și lumea s-a înveninat. Pacifismul românesc, confundat cu toleranța, a făcut loc stării de euforie, de jubileu prelungit al victoriei, ceea ce a dus la dezastrul din 1940 și la prăbușirea frontierelor. Noblețea sentimentelor umane ale românilor convenea de minune misiunii propagandei șovine inițiată la Budapesta. Consecințele au fost inumane.

Cel ce luptase atât de admirabil pentru românii ardeleni, odată cu începerea războiului pentru întregire, nu putea să stea de-o parte. Ziarele lui şi-au suspendat activitatea, iar Ioan Moţa a intrat în armata română ca translator, cu gradul de sublocotenent pe lângă Comandantul teritoriului ocupat, colonelul Constantin Pietraru. Comandamentul a instalat primele organe ale administraţiei române (notari, primari etc.) în judeţele Braşov şi Trei Scaune, în 1916. Secuii speriaţi, s-au refugiat în păduri, dar văzând ce frumos şi omeneşte s-au purtat noii stăpâni s-au întors la casele lor. Roata norocului, cum zicea Ioan Moţa, s-a întors fiind nevoiţi să se retragă în Moldova. Odată cu retragerea armatei o parte din intelectualii români (preoţi şi învăţători) din Transilvania au plecat în pribegie, ei fiind urmăriţi de autorităţile ungare.

Asupra celor rămaşi s-au abătut represalii de o barbarie fără seamăn. Câteva exemple considerăm că vor fi grăitoare: Preotul Lazăr Popa, din Şinca Nouă, pentru atitudine patriotică a fost condamnat la 8 ani închisoare şi i s-a confiscat averea; Vasile Boldorean din Doba, acuzat că şi-a exprimat dragostea pentru România a stat un an în închisoare, deşi era tată a 10 copii; Ilie Gherban, din Sârbova, arestat şi condamnat ca agitator contra statului, la doi ani închisoare, iar preotul Roman Jurchescu, întemniţat doi ani pentru că la percheziţia domiciliului pentru independenţă României. Învăţătorul George Costescu din Racoviţa a fost condamnat doi ani pentru că a pretins copiilor să-l salute în limba română. Ioan Senchea a fost arestat şi executat în anul 1916, că s-a pronunţat pentru autonomia naţiunii române. Încriminat pentru cântecele sale iredentiste compozitorul Gheorghe Dima a stat în închisoarea de la Cluj, trei ani de zile, iar învăţătorul şi compozitorul Ion Vidu a fost suspendat din funcţie pentru că a acţionat pentru unirea românilor şi întărirea conştiinţei de unitate naţională[2] Întregul sat Şuştea din Banat a fost supus rechiziţiilor inclusiv clopotul de la biserică, pentru că au făcut agitaţie contra statului ungur. Frontul unguresc a fost îngroşat cu tinerii români. Nesupunerea pe front a fost semnalată în 38.869 cazuri de ostaşi care au trecut de partea Antantei. Curţile marţiale au pronunţat sentinţe de condamnare la moarte împotriva celor ce refuzau să lupte contra fraţilor români. Cazul sublocotenentului Emil Rebreanu executat la 1/14 mai 1917 la Valea Ghimeş, evocat în Pădurea spânzuraţilor de fratele său, Liviu Rebreanu.

Comisarii guvernamentali unguri au raportat despre dorinţa puternică pentru o Românie Mare, şi dacă invazia s-ar produce orice român fără excepţie, ar intra în slujba acestui ideal. Românii căzuţi prizonieri s-au lepădat de dreptul de cetăţean austro-ungar şi s-au înrolat voluntari în armata română luptând sub drapelul tricolor. Până la 8 ianuarie 1918, 8.513 transilvăneni au sosit în ţară[3]. Prizonierii români căzuţi pe frontul italian au fost eliberaţi prin dispoziţiile ministrului de război, echipaţi în uniforme italiene cu insignele Legiunii române : tricolorul românesc orizontal şi trimişi să lupte în nordul Italiei. Prima companie comandată de locotenentul Emilian Piso, cu noul drapel tricolor, înmânat de generalul Armando Diaz, comandantul şef al armatei Italiene, a intrat în operaţie în cadrul Armatei a 8-a italiene[4 ].

La 22 octombrie 1918, existau pe front două companii şi un pluton, şi trei regimente gata Horea, Cloşca, Crişan. Pentru comportarea exemplară de pe front locotenent Emilian Piso a fost citat prin ordin de zi pe armată acordându-i-se lencomio solemne (lancea solemnă) a regelui Italiei. Referindu-se la Legiunea italiană a voluntarilor ardeleni trecută în revistă de generalul de brigadă Ioan Boeriu, la venirea în ţară, preotul Ioan Moţa, în articolul Darul Italiei scria că italienii după război nu au stricat rânduiala batalioanelor ci le-au trimis în ţară, italienii ne mai având lipsă de ei dar lipsă are ţara voastră cea mare, liberă! Mergeţi şi v-o apăraţi alături de eroii de la Mărăşti şi Mărăşeşti. (Libertatea, Orăştie, nr. 2, februarie/6 martie 1919, p. 1). Legiunea română din Italia a simbolizat continuitatea luptei pentru dezrobirea şi unitatea naţională a românilor. Aceasta a fost misiunea istorică a legiunii. Pentru atrocitățile comise de armata maghiară regulată, și resturile secuiești ale D. 20, sub comanda colonelului Kratochwil, dincolo de linia de demarcație Sighet, Ciucea, Zam, le-am făcut cunoscute în lucrarea dedicată misiunii militare franceze și comandantului său[5]: Fapte ascunse, dar făcute cunoscute Conferinței de la Paris prin intermediul francezilor.

Propaganda ungurească și-a reluat tirul cu și mai mare intensitate, dar potrivit următoarelor coordonate: „până când va veni timpul potrivit pentru un atac, relaţiile pacifiste cu România trebuie menţinute, totuşi orice oportunitate trebuie folosită pentru a o izola diplomatic, iar o organizaţie iredentistă activă trebuie să continue să existe în Transilvania”[6]. Organizaţia „Magyar a Magyaert” a lansat apelul de întâlnire, la cota 504 pe Meseş, pentru a trece la tulburări interne. Pe borna 58 de pe frontieră, grănicerii unguri au scris: „Trianonul a murit, venim să ocupăm Ardealul”. Agenţii iredentişti unguri răspândeau zvonuri pentru atingerea scopurilor propagandistice ceea ce crea o stare de îndoială în rândul românilor şi de entuziasm în rândul ungurilor. Tipăriturile, de tot felul, purtau mesajul propagandei iredentiste ca amestec între adevăr şi dorinţe. Ca rezultate notabile: confecţionare simbolurilor ungureşti, alcătuire de liste negre cu români, atacuri armate.

Toate prevesteau nenorocirea ce a venit şi tragediile de la Ip, Trăznea, Moisei, Huedin, s.a. localităţi în care 324 de români au fost omorâţi, 438 răniţi şi schingiuiţi, 97 maltrataţi, 2.349 arestaţi, 130 internaţi, 3 biserici şi numeroase proprietăţi româneşti devastate. După destructurarea complotului de la Oradea, din 1919-1920, a urmat o altă descoperire, cea a organizaţiei teroriste din Ardeal, din toamna anului 1939 şi a nucleelor de la Sighet (ianuarie 1940), Valea lui Mihai (februarie 1940), Andrid (iunie 1940), etc., Serviciul român de informații urmărind acţiunea de subminare a Statului, dusă de oficialitatea maghiară, ajunge la concluzia că pe teritoriul ţării, s-au format, în iulie-august 1940, noi nuclee teroriste, reuşind să identifice un astfel de nucleu la Oradea[7].

Am făcut această scurtă, dar necesară introducere, pentru a fi legată de ceea ce făcea istoriografia maghiară și după 1940, prin reluarea unor argumente de către cele mai alese condeie, amintim numele istoricului Szekfü și pe acela al lui Domanovski. Ei n-au încetat să falsifice adevărurile cele mai evidente cu privire la originea poporului român şi s-au încăpăţânat a considera pe români venetici în teritoriile revendicate de iredenta maghiară după Trianon. Ei negau izvoarele istorice, refuzând să ţină seamă de ele. Mai mult, Societatea istorică maghiară a dat la iveală un impunător volum, editat în limba germană şi intitulat „Siebenbürgen”, unde istoricul Valentin Homan, amâna venirea românilor pe plaiurile Transilvaniei, până în sec. XIV. Au primit răspuns cu un sever conținut științific din partea românilor. Și totuși…

O cercetare, pretins ştiinţifică, făcută de oficialitatea maghiară în judeţul Someş, în 1940, asupra ungurilor răzleţi, revendică pentru neamul - într-adevărat răzleţ al ungurilor - a sute de familii românești: «Numele de familie arată origina maghiară a mii de oameni de pe Someş - susţineau anchetatorii - registrele matricole şi inscripţiile funerare, îşi citesc peste capul nostru greşelile trecutului». Care erau oare acele greşeli ale trecutului? Toleranţa ungurească faţă de românii care a făcut posibilă valahizarea acestor «târzii urmaşi ai poporului cuceritor de ţară»!. Din pledoaria care însoţeşte relatarea acestei importante descoperiri (sau închipuire - vom vedea) reţinea vechea concepţie maghiară, actualizată în 1940, după preluarea unei părți a Ardealului - că românii erau doar un popor tolerat în Transilvania, dar care, culmea! au valahizat pe unguri. Și pentru studierea fenomenului au înființat la Universitatea din Cluj o catedră pentru studiul „ungurilor răzleți”[8].

Cu bună știință erau omise documente vechi care atestau, de pildă, cucerirea castrului Medieșul Aurit („Megessale - de manibus Valachorum”) locuit de români la 1377, ori alte mențiuni despre „vilae valachales”, aparținând descendenților familiei lui Dragoș, în văile Tisei și Someșului la 1459, Dej (Dessafalva), Șugatag (Sugatagfalva), ș.a. Localitatea Geroth (Ergirolt), megieșa satului meu natal Rădulești, și cu cel al locului de naștere a marelui poet maghiar Ady Endre (Mențentiu), de pe valea Ierului, atestată documentar la 1241, a fost reședința unui voievod român. Un document al Reginei Maria, la 1383, pomenește scutirea unor cneji români de impozite. Familia nobilului român Dragfi, era amintit ca stăpân al vreo 18 sate din Sătmar: printre care Homorod, Terebești, Hodoș, Seini, și exemplele pot continua, despre cei mai bogați români din fruntea comunităților, citați de surse istorice maghiare, vorbind de „Țara lui Bogdan”. Să nu fie interpretabil, am stăruit asupra părții de Vest a Transilvaniei, dar informațiile istorice fac trimiteri și la zonele centrale și de Sud, fiind amintit „herțegul de Almaș și Făgăraș, Negru Vodă”.

În rezolvarea problemei ungurilor răzleţi, acele măsuri ferme, de combatere a toleranței, care n-au fost luate la timp, fapt pentru care se pretindea, urgenţa adoptare și punerea în practică a tuturor relelor adunate de 100 de ani (cu referire la anul 1848). Faptul că ungurii erau risipiți, printre românii majoritari, era cumva în contra politicii oficiale promovate de contele Teleky, care declarase că „principiile naționalitare n-au sens în Ungaria care nu recunoaște noțiunea de concetățean naționalitar”[9], adică statul excludea doar principiul etnic. Şi ziarul „Estilap” înșira o listă de nume «care - susţinea redactorul gazetei - va spune despre rădăcinile maghiare mai mult decât o sută de cărţi şi o mie de conferinţe». Lectura acelor nume, suntem şi noi de părere, e într-adevăr convingătoare, dar ea va rămâne o mărturie puternică pentru exprimarea, fără echivoc, a tezei maghiare de schimbare, prin politică de stat, a numelui minorităților nemaghiare din Sf. coroană ungurească. Purtătorii unor nume de sate, botezate de administraţia ungurească erau socotite a fi de origină maghiară, indiferent dacă acele nume au scăpat de traducerea silnică practicată de oficialitatea maghiară sau dacă mai aveau încă sufixul latin. Cel care purta un nume de sat în tulpina lui ungurească, era şi el considerat ungur!

Spre aducere aminte facem apel la vremea când, în Dieta din Cluj a anului 1842, au răsunat întâile goarne ale nerăbdătorului naţionalism maghiar şi când reprezentanţii nobilimii şi ai Secuimii, - cei mai numeroşi în Dietă, - au depus proiectul de lege după care, în locul celei latine, „de acum înainte limba ungurească avea să fie promovată la rangul de limba a ţării”, iar românilor şi saşilor li se acorda un răgaz de zece ani pentru deprinderea ei.

Ștefan Ludwig Roth ar fi fost cel mai bucuros să fi putut sări în sus, din banca lui, dacă ar fi fost deputat. A aşternut, în schimb, pe hârtie pledoaria sa: „Lupta pentru limbă in Ardeal. O lumină aruncată asupra originii şi asupra ţintei de urmărit”, în care cu toată seriozitatea și rigoarea îi sfătuia pe unguri să renunţe la planul de a-şi realiza ideea unui Stat naţional cu preţul siluirii altor popoare. Aceste lucruri el le-a turnat în tipare de universală valabilitate. Scrierea amintită are o semnificaţie clasică. Şi aceasta şi din cauză că, în scrierea lui, Roth apăra nu numai cauza saşilor, ci şi pe aceia a românilor, care atunci n-aveau niciun singur reprezentant în Dietă. Iată, ce susţine Roth într-un pasaj: „a declara o limbă drept limbă a ţării, iată un lucru de care nu e nici o nevoie. Căci această limbă a ţării o avem de mult. Ea nu este însă nici cea germană, nici cea ungurească: limba este cea românească! Putem noi, naţiunile politice, să ne dăm după deget, putem să gesticulăm cât vom pofti: lucrul este aşa, şi nu altfel. Căci eu şi tu şi el şi noi şi ei, toţi avem, în fond, această convingere. Dacă e sa vorbim de o limbă de circulaţie generală în această ţară, apoi, - asta c credinţa noastră, - nu poate fi vorba decât de limba românească […] Speranţa de a putea câştiga pe români prin maghiarizare e clădită pe nisip. Maţele care chiorăie de foame, nu le saturi cu un buchet de floricele. Cu oferta voastră voi vă bateţi joc: ea nu e deloc ironie. Ei vă vor râde în obraz şi vă vor întoarce spatele lor, dacă, după zece ani, cum este în intenţia proiectului, vreţi să întrebuinţaţi forţa şi să pătrundeţi în biserici, - ceia ce, de altfel, n-ar ajuta la nimic, - atunci luaţi seama la ce faceţi şi nu aruncaţi cu criminală îndrăzneală jăratec în paie. Voi semănaţi vânt şi veţi culege furtuni”[10]. În spatele tuturor expresiilor lui Roth, stătea omul întreg. În cursul evenimentelor, de mai târziu, el a dovedit că avea cea mai desăvârşită înţelegere pentru poporul român, şi aceasta într-o vreme când alţii abia binevoiau să ia cunoştinţă de acest popor, în ale cărui probleme el se adâncise în adevăratul înţeles al cuvântului. A continua muzicuța propagandei vechi, și actualizate, e o pierdere de vreme. Iată o caricatură din Familia lui Iosif Vulcan[11]. Pe vremea acea totul era unguresc, cum spuneau gazetele: carne ungurească, cântecul unguresc, pită ungurească…, limba ungurească vorbită și de îngeri, ar fi dorit dumnealor să fie.

Și totuși… Dăm numele din categoria celor asociate de către „cercetătorii” clujeni, din 1940: Iclodeanu (de la Iclod), Agrişan (Agriş), Cristureanu (Cristur). Nuşfăleanu (Nuşfalău), Mureșanu [Mureş), Țăgean (Ţaga), Bungărdean (Bungard), Șomcutean (Șomcuta), Nireșan (Nireș), Mocodean (Mocod), Săplăcanu (Săplac), Săsărman (Săsarm), Bârgovan (Bârgău), Bătean (Batin), Sângeorzan (Sângeorz), Cubleşan (Cubleş), Dobrican (Dobric), Șoimuşan (Șoimuş), Sălăgean (Sălaj). Căilcan (Caila), Blăjan (Blaj). Numele care arăta profesiunea, foarte rare de altfel, erau explicabile dacă ne gândim, la puterea de penetraţie a termenului tehnic străin, de provenienţă urbană, în limbajul sătenilor. Lăcătuş (Lakatos), Socaciu (Szakâcs = bucătar), Şovagu (Sovágo = tăetor de sare), Sigheartău (Sziygyarto = curelar), Sitcru (Szücs - cojocar), Săbău (Szabo =croitor), Cociș (Kocsis-vizitiu), Mesaroş (Meszaros = măcelar), Biriş (bercs = slugă la grofi).

Dacă n-au reușit cu maghiarizare numelor unor principi ai Transilvaniei, acelea fiind de notorietate, s-au gândit că cele ale oamenilor de rând vor fi mai ușor de falsificat. Iată numele sub care figura localitatea Sălard (Szalárd) din Bihor, atestată documentar în anii 1291-1294 sub numele de Villa Zalard Waiwade. După această dată localitatea apare în documente astfel: în 1333 sacerdas de Villa Zarad (Zalard), în 1336 Salard, în 1387 Civitas Zalardiensis, în 1395 oppridum xegale Zalard, în 1490 Szalard, în 1818 Szalárd, iar în 1851 Szalárd. În anul 1919 comuna Sălard avea 2100 locuitori, dintre care 62 erau români, 127 evrei, iar restul erau unguri. În comună funcţiona şi o parohie greco-catolice Fârnaş[12].

Alte exemple: Lunca, (ungurește: Lunka, Bihorlunka), localitate situată, la începutul anului 1919, pe teritoriul fostei plase Vaşcău, din judeţul Bihor şi atestată documentar în anul 1588 sub numele de Lonka. După această dată, în anul 1828 apare sub numele de Lunkauerszest, iar în anul 1851 sub cea de Lunka-Urzest. În anul 1919, în comună erau 748 locuitori, dintre care 721 români, iar ceilalţi unguri şi evrei. Lugaşul de Jos, Lugaşul Inferior, (Alsőlugas), localitate situată pe teritoriul fostei plase Aleşd, din judeţul Bihor şi atestată documentar în anii 1291-1294 sub numele de Villa Lugas. În anii următori, localitatea este pomenită în documente astfel: în anul 1406 poss(esie) hungasiculis Lugasd, în anul 1458 Magyorlugas, în 1692 Maghar Lugas iar în anii 1828 şi 1851 Also-Lugas. De menţionat că până în secolul al XIX, localităţile Lugaşul de Jos (Magyar Lugaş) şi Lugaşul de Sus (poss Walachalis Olahlugas). Formau o singură localitate Lugasd. La începutul anului 1919 în Lugaşul de Jos existau 1069 locuitori, dintre care 903 erau români, iar restul erau unguri şi evrei. De asemenea, în această localitate funcţionau o parohie ortodoxă română şi filie a parohiei greco-catolice Auşeu din judeţul Bihor.

 

Bratca (Brátka), atestată documentar în anul 1435 sub numele de Bratca. După care sub denumirea: în anul 1470 Wybrathka, în 1552 Barathka, iar în anii 1851 Brátka. În anul 1919, în Bratca erau 1379 locuitori, dintre care 1309 români, iar ceilalţi unguri şi evrei. Cefa (Cséffa), localitate aflată în anul 1919 pe teritoriul de competenţă a fostei plase Cefa, din judeţul Bihor şi atestată documentar în anul 1302 sub numele de Villicus de Chepha. În 1520 poss Chepha, în 1692 Csiffa, iar în 1851 Cseffa. Rieni (Riény, Rény), localitate atestată documentar în anul 1588 sub numele de Ryeen. În anul 1600 apare sub numele de Rhen, în anul 1692 Rhenye, în 1851 Rieny, iar în anul 1913 sub cel de Rény. În 1919 localitatea avea 506 locuitori, dintre care 492 erau români[13].

Purtătorii numelor următoare vor fi uimiţi când vor afla că au nume ungureşti: Moraru, Fitaru, Cătană, Marcu, Dineu, Ungur, Puşcaş, Trâmbiţaş, Letca, Torna, Lazăr, Cosma, Gavrilaş (de la Gaborfy - susţineau etnografii maghiari!) - Cosiră, Ciontea, Bolta, Magda, Rotar, Băeşu (în traducerea ungurească: Bajasz), Belciug, Borza. Să ne oprim la câteva dintre acele nume care par a da dreptate tezei maghiare. Nume ca Hodnogi (de la Hadnagy = subloconenet), Biro (Biro = primar), par a avea, într-adevăr, un caracter unguresc, dar ele sunt pur şi simplu porecle cu caracter satiric date de colectivitatea românească unora dintre acei membri ai ei, care în lumea satelor vor fi exagerat o poveste din cătănie, sau care în cine ştie ce împrejurare a vieţii lor vor fi stârnit prin contrast umorul consătenilor lor. Bunul simt al ţăranului va fi reacţionat, pecetluind, într-un râs crud, pe cel ce se grozăvea, cu stigmatul unui cuvânt care-i era odios. Pentru a da un temei ştiinţific acestui zel de expropriere naţională, cercetătorii maghiari recurgeau la ajutorul etimologiei.

Dar aici şi-au dat în petec. Frumosul nume românesc Greiuş (cuvântul greieruş de la greier în daco-româna de la Nord) e socotit a fi unguresc pentru că are sufixul „uș” derivat din „os”. Dar mult mai hilară este etimologia numelor Fruntaş şi Giurgiuca (Zsurzsuga), în transcrierea maghiară. Pentru ca şi istoriografia să participe la această monstruozitate e invocat din trecutul unei comune curat româneşti de pe Someş, numele unui nobil ungur Forintos Gyorgy. O ramură a familiei acestuia, păstrându-şi primul nume şi l-ar fi schimbat prin românizare în acela de Fruntaş, cealaltă ramură purtând numele de botez, l-ar li modificat în diminutivul lui George, Giurgiuca. Etimologia Fruntaş de la Forintos (forint = fiorint) poate avea loc doar în, capul unui dement. Cuvântul fruntaş în Ardealul de Nord făcea parte din terminologia păstorească şi înseamnă: cel dintâi dintre proprietarii oilor, titlu conferit de obştea satului aceluia dintre părtaşi care la sărbătoarea scoaterii turmei la pășune (la împreunat) a obţinut de la oile lui laptele cel mai mult. Cât priveşte ultimul cuvânt el e un descendent al numelui Jurj, din Maramureş, atestat în actele secolului al XVI-lea[14] care prin diminutivul său scris în ortografia latinizantă a secolului trecut, a dat Giurgiuca. În forma sa originară el a fost purtat, de altfel, până în zilele noastre, nu fără aspectul latinizant, de canonicul Georgiu (pronunţia: Jorj) de la Gherla, înrudit cu neamul celui dintâi. Urmând acest sistem, mâine, poimâine ne vor scoate, cu puterea pe toţi Unguri. Până şi numele biblice sunt revendicate patrimoniului lor. În virtutea acestor teorii ne putem aştepta la orice.

În nerăbdarea lor de a lichida cât mai curând minorităţile naţionale conducătorii Ungariei horthyste au mers până la a maghiariza numele tuturor cetăţenilor. Societatea pentru maghiarizarea numelor (Országos Névmagyarositó Társaság), înfiinţată de Lengyel Zoltán, desfăşura o activitate formidabilă, sperând ca, printr-o propagandă intensă, să fie maghiarizate 100.000 de nume în fiecare an. Societatea a reuşit să maghiarizeze în câţiva ani mai multe sute de mii de nume, sperându-se în maghiarizarea numelor tuturor locuitorilor Ungariei. Având şi numele maghiarizat şi vorbind şi limba maghiară, fiecare cetăţean devine „ungur curat”. Iată mijlocul prin care naţiunea ungară creştea vertiginos, iar naţionalităţile scădeau şi se contopeau în masa ungurilor pentru a rămâne în Ungaria naţiunea ungară, îndeplinindu-se astfel visul: „Ungaria, numai a ungurilor”.

Pe plan economic, guvernul maghiar a promovat o serie de acţiuni ce urmăreau îngrădirea activităţii întreprinzătorilor români şi evrei prin retragerea brevetelor de industrie şi comerţ într-o proporţie de 99%, prin simpla menţiune „s-a constatat că este valah sau jidov”[15], conjugate cu operaţiunile de desfiinţare a efectelor reformei agrare din anul 1921, pusă în aplicare de autorităţile româneşti în perioada interbelică[16]. Printre moşierii maghiari reveniţi în nord-vestului cedat Ungariei, care şi-au recăpătat pământurile, s-au numărat: în judeţul Sălaj, Kiss Miklós şi Rimai Ilona cu 470 de iugăre în comuna Adoni, Pataki Zolán şi Búzy Erzsébet cu 600 iugăre în Curtuişeni, Csika Sándor şi Rimai Irén cu 500 iugăre, Zumpfe Ervin şi Hrolovszky Ida cu alte 500 iugăre, ambele moşii în Şimian, Bokor István şi Kurtyán Mária cu 485 iugăre, Lovass Károly şi Rimai Erzsébet cu 1.600 iugăre, ambele moşii în Valea lui Mihai, Schuszter Andor şi Jakab Mária cu 210 iugăre în comuna Văşad, iar în Bihor, Jancsó József şi Uri Eszter cu 207 iugăre, Mészáros József şi Szász Katalin cu 400 iugăre, ambele moşii în Ciocaia, Wagner Lajos şi Dormány Rákhel cu 700 iugăre în Cubulcut, Domján László şi Megyeri Juliána cu 206 iugăre, Kiss János şi Kádár Zsuzsána cu 900 iugăre, Vigh Imre şi Pénzes Sára cu 700 iugăre, toate trei moşiile în Salonta, Karmazsin Ferenc şi Barna Piroska, împreună cu Szász Iván şi Nagy Iolánka, cu 5.000 iugăre în Săcuieni[17], Bartsch József şi Wurst Ilona cu 420 iugăre, Zumpfe Ervin şi Hrolovszky Ida cu 650 iugăre, ambele moşii în Sălard, Tunyoghy Emil şi Matics Ilona cu 206 iugăre în Spinuş, Mahler Tibor şi Virtmann Anka cu 1.200 iugăre şi Szlávi József şi Hortoványi Blanka cu 330 iugăre, ambele moşii în comuna Şiştere. Toate aceste exploataţii cumulau 15.284 de iugăre de pământ[18].

Premierul Teleki Pảl, pentru Transilvania de Sus, a fixat spre aplicare două obiective politice strategice fundamentale: 1. Realizarea „coridorului etnic maghiar lărgit”, peste întregul teritoriu ocupat, din Câmpia Tisei - până în judeţele din zona „secuimii” devenită în final maghiară. Astfel, aşa zisul coridor etnic maghiar să asigure o legătură atât teritorială cât şi politică a maghiarilor din Transilvania de Sus, cu Ungaria propriu-zisă până în Câmpia Tisei. 2. Populaţia maghiară din Transilvania de Sus ocupată, să devină o majoritate etnică absolută, până când „va majora românimea” (aflată în majoritate absolută n.n.)[19]. La Recensământul ungar al populaţiei, din 1 februarie 1941, desfăşurat sub conducerea premierului contele Teleki Pảl, pentru prima dată în istoria Transilvaniei s-a realizat cel de-al doilea obiectiv strategic stabilit anterior. Cu un deficit de 288.000 de persoane[20] adică 23% din totalul existent la 31 iulie 1940, numai 4 luni şi 17 zile de ocupaţie maghiară, au fost înregistraţi 456.414 de locuitori de naţionalitate maghiară adică 205%, spor absolut, în plus 231.714 de persoane, adică 106% faţă de anul 1930[21].

În spaţiu ocupat au prevăzut planuri de colonizări maghiare de mare amploare începând din zona secuimii spre vest, apoi de strămutare a maghiarilor rămaşi în România, de maghiari din Ungaria Trianonică colonizaţi în Transilvania, care să devină un teritoriu exclusiv maghiar în perspectivă. În legătură cu această vastă problemă demografică, politicieni maghiari transilvăneni de la diferite nivele au făcut declaraţii exprese privind aceste planuri. Cel mai relevant ne apare deputatul Miko Imre, secretarul general al Partidului Ardelean Maghiar constituit după Dictatul de la Viena. La 1 Decembrie 1941 (aluzie la 1 Decembrie 1918 - n.n.), a ţinut la Cluj o conferinţă având ca subiect: „Recolonizarea în patrie a ungurilor de dincolo de Carpaţi”. După ce a arătat hotărârea Guvernului ungar de a readuce în patrie pe toţi ungurii rămaşi în România, după Dictatul de la Viena, oratorul a declarat: „Ungaria de când trăieşte în bazinul Carpaţilor, a năzuit ca acest spaţiu vital să-l umple cu unguri. Acest lucru nu a reuşit pe deplin, deoarece în acest spaţiu al Europei, ungurii au fost siliţi să se bată cu toate puterile năvălitoare şi în timp ce naţiunea militară ungară a sângerat, locul ei a fost ocupat de popoare iobage prolifice şi lipsite de pretenţiuni, care s-au infiltrat în aceste regiuni ungureşti. Războaiele şi situaţia internă vitregă, a făcut ca o parte însemnată de unguri să caute o aşezare dincolo de Carpaţi. Ungurimea n-a avut niciodată aspiraţiuni peste Carpaţi. În schimb statul maghiar şi-a revendicat şi îşi revendică dreptul său asupra întregului Bazin Carpatic. Acest teritoriu milenar îl vom putea apăra şi păstra, numai colonizând în bazinul carpatic pe toţi ungurii împrăştiaţi în întreaga lume. Colonizarea ungurilor urma să se facă în Ardealul întreg, care să revină Ungariei, iar românii să fie colonizaţi în teritoriile de est, ocupate atunci de România”[22]. Şi oratorul fixa ca obiectiv: „Crăciunul 1941, când nu se va mai găsi nici o urmă de opincar valah în Ungaria fiindcă vor fi siliţi să se refugieze în Transnistria, unde le este locul”[23]. În anul 1941, spre exemplu, şcolile româneşti nu s-au mai deschis. În şcolile primare se preda numai în limba maghiară, iar copiii eru învăţaţi (obligaţi) să-şi aleagă „una din religiile romano-catolică, reformată sau aşa-zisa ortodoxă-maghiară”[24].

Culmea tuturor posibilităților a fost atinsă prin Decretul de înfiinţare a Bisericii Ortodoxe Maghiare, de la Budapesta, sens în care, în parohiile vacante, ca urmare a refugierii preoţilor români, s-a încercat numirea unor preoţi din Ungaria, care nu ştiau limba română, şi prin urmare ar fi oficiat în limba maghiară. Acţiune care nu a reuşit. Într-o notă informativă era menţionată parohia Gepiu şi Cefa. Pornind de la această informaţie am investigat documentele parohiei Gepiu, din 1940. Preot paroh ortodox, până în septembrie 1940, a fost Silaghi Alexandru, refugiat din cauza ocupaţiei maghiare, fiind suplinit de preotul Iosif Borha, din Roit, preot care a botezat în octombrie 1940, pentru ca din noiembrie acelaşi an să fie instalat ca paroh, Becan Liviu[25].

Regentul Horthy voind să dea năvală peste întreg Ardealul, în discursul său de la Oradea, nu s-a sfiit să afirme: „prin obţinerea unei părţi din Ardeal, s-a făcut numai un pas către înfăptuirea idealului propus”, adică subjugarea întregului Ardeal cu cei 3 milioane de români pe care îi va şti el desfiinţa repede. Şi focul urii şi răzbunării se încingea năprasnic în delir dement: minden visza… Horthy, Csaki, Teleki, minden olah menijen ki (totul înapoi, afară cu valahii – n.n.). De ce avea nevoie statul maghiar, în timpul lui Horthy, de „treceri” de la o credinţă la alta? Poate că era stăpânit de teama că fără asimilarea tuturor neamurilor nu va putea stăpâni Ardealul. De aceea a recurs la orice mijloace de desfiinţare a naţiunii române. Unul dintre aceste mijloace a fost şi aceea a înfiinţării Bisericii Ortodoxe Maghiare. Văzând că trecerile la religia reformată şi catolică nu primea aderenţi români, ori că fenomenul era prea lent, s-a aruncat acea momeală a ortodoxiei pentru români. Adică, poteai să rămâi în legea în care te-ai botezat, dar să-i dai „grai” sau „firmă” ungurească. Populaţia românească, din Ardealul cedat, trebuia să se încadreze în BisericaOrtodoxă Maghiară, aşa cum au dispărut peste 50.000 greco-catolici trecuţi la romano-catolici, a Episcopiei de Hajdudorog. Ce a urmat e cunoscut.

Până în 1945, în Ungaria horthystă, nu au existat şcoli româneşti iar limba română era interzisă chiar şi în Biserică. Cele câteva biserici ortodoxe şi greco-catolice şi cei câţiva preoţi români făceau mari eforturi să menţină trează conştiinţa etnică în sufletele românilor, cu toate că li s-a impus să slujească în limba maghiară, pentru ca românii să-şi uite limba. Numele românilor au fost maghiarizate în documentele oficiale.

Și în timp ce „savanții” falsificau tot ce puteau, jos, frământările aveau aplicații practice: „Poate nici nu ştiţi ce fac cu noi (era mărturia unui român din Ardeal). Duminica, după exerciţii de levente, vin feciorii mărşăluind acasă, cântând cântece războinice ungureşti. Când ajung la capătul satului, înainte de a se duce fiecare acasă, trebuie toţi laolaltă să strige: Dumnezeu să bată pe duşmanii maghiarimii, mai ales pe valahi! La început am crezut că vom putea face ceva, să vadă ungurii că de data asta nici împărăţia iadului nu ne poate cere şi că ne vor lăsa pe noi românii în pace să spunem una ca asta, dar jandarmii nu ne iartă. Seara, după ce feciorii noştri au spus asta, se roagă la Cel de Sus să le ierte greşeala şi să asculte dorinţa sufletului românesc, binecuvântând poporul şi naţia românească, iar să nu asculte ce spun buzele lor de groaza schingiuirilor jandarmilor. Şi aici unde-s stăpâni peste noi, „îs mai răi cu noi ca omul cu câinele ce nu-i trebuie”[26] - încheie scrisoarea lui tristă şi jalnică bietul român amărât rămas sub ocupația lui Horthy.

Când forţele lui Horthy au intrat în nordul Transilvaniei, în septembrie 1940, au început să ucidă sistematic elitele intelectuale şi spirituale din oraşele şi satele româneşti. Acestea nu au fost atrocităţi - crimele individuale ale ofiţerilor, soldaţilor sau unităţilor care nu au ţinut seama de ordinele primite. Au fost mai degrabă acţiuni punitive ordonate în mod specific de comandanţii militari maghiari în cadrul unei campanii urmărită cu bună ştiinţă de conducerea politică maghiară[27]. Dacă perspectivele româneşti s-au pierdut în mijlocul acestei campanii, se pot imagina presiunile şi forţele care au cuprins elitele maghiare individuale, cu insuficientă viziune, pentru a recunoaşte nevoia de schimbare. Elocvent în acest sens a fost protestul remarcabil al ministrului de externe Pal Teleki împotriva politicii de a justifica în mod fals, prin abuzul asupra minorităţilor, atacurile maghiare împotriva vecinilor săi. În celebrul bilet de sinucidere, din aprilie 1941, ministrul ungar de externe a condamnat conducerea ţării sale pentru că s-a plasat „de partea ticăloşilor, pentru că nu există nicio fărâmă de adevăr în poveştile despre atrocităţi. Nu există nici măcar împotriva germanilor, darămite împotriva ungurilor!”[28]

În acea toamnă 1940, Ivan Héjjas, unul dintre comandanţii preferaţi din „Teroarea Albă” ai lui Horthy, şi Baron Ede Atzél, care a condus din Cluj „Societatea Transilvaniei pentru evidenţa populaţiei" responsabilă de monitorizarea, deposedarea şi excluderea etnicilor români din economia regională, au înaintat un plan pentru eliminarea etniei române în timp record. Aprobat de primul ministru al Ungariei, la începutul anului 1942, planul propunea aceeaşi politică care a condus la sinuciderea lui Teleki, stipulând că „pentru a justifica represaliile oficiale împotriva românilor, comandouri maghiare care vorbesc româneşte, se îmbracă în costume naţionale româneşti şi se afişează ca un grup românesc, vor lansa atacuri teroriste împotriva germanilor din Transilvania şi a unor grupuri de unguri” [29].

Politica Europeană de vecinătate reprezintă însă o nouă abordare a relaţiilor dintre membrii Uniunii Europene şi cu vecinii săi, abordare ce o depăşeşte pe cea tradiţională bazată pe cooperare. Această politică constituie un nou cadru de consolidare a relaţiilor de vecinătate şi vizează intensificarea cooperării cu statele vecine U.E. lărgite în vederea creării unei zone de prosperitate şi bună vecinătate, a unui „cerc de prieteni” la frontierele Uniunii Europene.

Notă - extras din: „La spargerea lumii: complotul de la Oradea”

---------------------------------------