Zi de zi, pentru a fi cu ochii în lume, dar mai ales pentru a fi informat, privesc la televizor, ascult un post de radio sau răsfoiesc unul sau altul dintre tabloidele încă reavăne, gata să îmi mân­jească degetele cu cerneală. Şi asta nu ar fi mare dandana ! Săpun, slavă Domnului, este ! Apă, la robinet, mai limpede, mai cu rugină, dar este ! Aşa că, fără prea mare efort, în măsura în care vrei să fii sănătos, te speli şi mâinile îţi sunt iar curate. Plumbul, otrava nevăzută din cerneală, se duce pe apa sâmbetei. E, nu chiar pe-acolo, câtă vreme circuitul existenţei noastre înseamnă, în mare parte, recircuit. Apa mea reziduală e captată, mai la vale de o instituţie, să-i zicem, primăria cutare (în al cărei statut de funcţionare stă grija faţă de om !) primărie care ţi-o toarnă din nou, val-vârtej, pe gât că vrea, domnule, parale ! În ziua de azi, mai ales de bani, foame mare ! Mă întorc la cuvânt. Nu fiţi aşa de pretenţioşi, nu despre cel Biblic e vorba, ci de cele de mai sus, „circuit” şi „recircuit”, în care, chior să fiu şi tot nu pot sări peste grupul de litere „c”, „i”, „r”, „c”. Fără ghilimele, virgule şi o idee mai alăturate, adică puse în rândul lumii, literele, bineînţeles (ştiinţific s-ar chema într-o logică a limbajului) şi spectacolul e la el acasă. Nu vă grăbiţi, nu e pe gratis ! Plătim cu vârf şi îndesat. „Lucru dracu’, bă nene !”, vorba lui Moş Gogu, unul de pe la mine din sat, „e că circul noi l-am vrut, noi îl avem ! Iar după aceea, ce să mai zici ? !”. Problema se complică rău, dar rău de tot, când, vorba aceluiaşi gălbejit, fără dinţi şi cu gândul dus la ştreangul deja pregătit în podul casei: „vai de mamă de om, când alegi până culegi !”. Doamne, fereşte ! Piei, satană, şi lasă-ne măcar nădejdea, că ea, nădejdea, nu e de la pământeni, ci de la Cel de Sus, îmi zic şi eu cu gândul la un alt fel de mâine.

Cine mai are încă gramul de minte dat de Dumnezeu (restul cică ar fi un fel de materie bună de pus în tigaie), gândeşte, cine nu, pune de o mămăligă şi întinge cu cocoloşul în obiectul sugerat, că timp, după aceea, de înghiţit în sec, slavă Domnului, patru ani, berechet ! Acum, de ce să nu fiu sincer, cam fac din ţânţar armăsar, invocând otrava din cine mai ştie care jurnal, intrată prin buricul degetelor în sufletul omului. Lumea nu prea mai citeşte. Moş Gogu, cu jurnalul adus de poştaş, minus, fără voia sa, din pensie, aprinde focul, câtă vreme gaz ia dacă ai de unde !

Ce ne facem însă cu imaginea şi trăncăneala (veşnicul fel de a bate câmpii), de pe micul ecran, unde otrava are şi nuanţă („Filosofia nuanţelor” - Ţuţea) şi culoare. Făcând abstracţie de gânditorul român, nu mă judecaţi greşit ! Semantica celor două cuvinte, chiar tautologie dacă ar fi, tot ar spune ceva. Ba chiar mai mult decât vă închipuiţi. Nu degeaba se zice : „aţi prostit poporul cu televizorul“, iar de aici, telembizarea, ca maladie cu formă de manifestare, la nivel naţional, nu este o glumă. „Lucru dracu’ în casa popii !” - îmi zice iar Moş Gogu, „câtă vreme nu mai e vaccinul. Pe vremea mea, când dădea boala în tine, venea unul, Gorici, făcut sanitar pe front, îţi arunca, din pragul uşii, o seringă plină cu penicilină, în fund, şi te vindecai. Toţi, de toate ! Mai puţin ăia, îi ştii dumneata, activiştii, securiştii… Ai focului, dar nici că se îmbolnăveau de ceva ! (La Lilieci, Marin Sorescu). Astăzi, nici ierburile nu mai dau rezultate. Faci un ceai şi… neam ! Doar te umfli în burtă. Le-au otrăvit şi pe ăstea ! Peste tot, otravă !”. Otravă, îl aprob şi eu, până şi în sufletul omului, numai că, el, omul, este şi producătorul, şi negustorul. Culmea, inconştient, şi consumatorul ! Circuitul (circ-uitul) în forma sa naturală sau în alt fel, tot circ se cheamă !

Să nu credeţi că sunt atât de ipocrit încât să mă exclud din lanţul anterior expus. Gluma lui Caragiale „ori toţi să trăim, ori toţi să muriţi”, în cazul de faţă, e bună, cât să mai facem haz de necaz ! Şi asta în măsura posibilului. În rest, doar ştreanguri pregătite în podul casei şi punere pe gânduri ! Pentru că tot am rostit cuvântul „gând”, mă instalez în el (,,din ce este cel mai mult gândul este” - Socrate, concept cu greutate pentru care nici măcar Albert Einstein nu a găsit o formulă matematică de exprimare) şi dau o clipă fuga la începuturile decăderii umane. Evident în Biblie, însă nu la izgonirea din Rai, întâmplare ce vine să exprime şi să explice în acelaşi timp, conceptul de existenţialism formulat în secolul trecut (în special de către Jean-Paul Sartre), ci în capitolul Cain şi Abel. Chiar dacă, să zicem, tot omul cunoaşte povestea, o reamintesc fie şi numai pentru împros­pătarea memoriei.

„Adam s-a împreunat cu nevastă-sa, Eva ; ea a rămas însărcinată şi a născut pe Cain” […] A mai născut şi pe fratele său, Abel. Abel era cioban, iar Cain era plugar“. Ambii au adus lui Dumnezeu o jertfă pentru viaţă (sau una pentru păcat, cu sau fără conştiinţa lui. Încă nu se ştie !). Jertfa celor doi, evident diferită (Cain, lucrător al pământului, a adus o jertfă de bucate din roadele lui, ale pământului, Abel, păstor, a adus o jertfă din oile întâi născute), nu este privită în acelaşi fel de către Dumnezeu. De aici, din această pildă a unei inegalităţi de tip moral (să nu vă imaginaţi că aş vrea să reinventez comu­nismul !), mai întâi mâhnirea, apoi frământarea (în ziua de astăzi, frustrarea etc.), şi, în ultimă instanţă, omorul. Prima crimă din istoria omului şi, cred eu, prima cădere din îndumnezeire, cădere ce stă sub semnul întrebării lui Dumnezeu către Cain : „unde este fratele tău Abel ?“. Cu alte cuvinte, într-un plan mai pământean, unde este aproapele tău, omule ? Surprinzător însă, pentru oricine îşi apleacă mai mult fruntea asupra textului, este faptul că Dumnezeu nu-l pedepseşte imediat pe criminal. El are răbdare şi speră că omul va fi om.

A doua cădere a noastră vine din nerecunoaş­tere, din minciună, din lipsa de responsabilitate sub acest „Nu ştiu” şi fals, şi ipocrit, şi perfid etc. „Domnul a zis lui Cain : « unde este fratele tău Abel ? » El a răspuns : « Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu ? » Şi Dumnezeu a zis : « Ce ai făcut ? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine »”. Cum era şi firesc, când responsabilitatea pen­tru aproapele tău stă sub semnul unui „nu ştiu”, cu alte cuvinte sub semnul indolenţei, nepăsării şi mai ales a minciunii, iar glasul sângelui să strigă, vrei sau nu, pedeapsa ! „Acum blestemat eşti tu, izgonit din ogorul acesta, care şi-a deschis gura ca să primească din mâna ta sângele fratelui tău”.

Aranjament grafic - I.M.