Cu ani în urmă - deja prea mulţi adunaţi - în clasele primare se preda copiilor Istoria Românilor. Cea adevărată, cu bunele şi mai puţin bunele ei, dar cu care ne putem mândri. Astăzi, programa şcolară alcătuită la ordinul celor de peste mări şi ţări de către nevrednicii postdecembrişti puşi la conducerea ministerului (ne)educaţiei au scos din programele şcolare disciplina „Istoria Românilor”. A rămas doar „Istoria”… nu se ştie prea bine a cui, cât este de „curat” aşternută în manualele şcolare alternative şi cui foloseşte. Am socotit de datoria noastră să amintim tuturor contemporanilor noştri că românii n-au acceptat întotdeauna supunere în faţa mai marilor vremii, iar copiii de acum, adulţii de mâine, trebuie să cunoască şi clipele înălţătoare ale demnităţii Neamului Românesc şi momentele ei grele. Una dintea acestea a fost scrisă cu har de pana măiastră a lui Costache Negruzzi. Vă rugăm să le-o citiţi, slovă cu slovă, copiilor şi nepoţilor domniilor voastre, încredinţându-i că „Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decât atât !”. (Redacţia ART-EMIS)
Septembrie 1686
Pe drumul ce duce cătră Cetatea Neamțu, pe la sfârșitul lui septemvrie 1686, se vedea o oaste mergând. După un trup de lăncieri ce deschidea mârșa, urmau douăsprezece tunuri mari trase de boi, apoi o ceată de ofițeri călări în fruntea cărora erau trei; unul în floarea vârstei, posomorât, gânditor, necăjit, și doi mai bătrâni. Tustrei în haine poloneze. în sfârșit venea duiumul ostei: trăsuri, bagaje, pedestraşi, șleahta pospolită, amestecați, în neregulă, cu steagurile strânse, cu capul plecat, cu armele răsturnate, cu întristarea pe față și cu durerea în inimă. Nu se auzea nici surlă, nici tobă, numai tropotul cailor, și pasul oamenilor ce abia se mișcau, pentru că de zece zile caii n-au ros decât coajă copacilor, și oamenii s-au hrănit numai cu poame.
Şi însă această oaste, în stare așa ticăloasă, e acea ce a îngiosit de ațâte ori trufia semilunii, iar acei trei fruntași ofițeri sunt hatmanii Iablonovski și Potoţki, și cel din mijlocul lor însuși Ion Sobieski, regele Poloniei. Şi cum să nu fie supărat și necăjit vestitul rege? El, Sobieski, fala leșilor, eroul creștinătățîi, mântuitorul Vienii, să fie nevoit pentru a două oară a da pas turcilor, a se trage dinaintea tătarilor și a moldovenilor, a-și privi oastea ticăloșita de lipsa merindelor, horopsită de dușmanii carii îl urmează mișelește, fără a îndrăzni să-și deie piept fățiș cu el, și fac pradă tot ce cade, tot ce rămâne pe urmă; a nu întâmpină în drumul sau decât o fioroasă pustietate!
Cum am zis, mergea încet și gânditor. Hătmănii lângă dansul păzeau tăcere, respectând supărarea să de care și ei se împărtășeau.
- Ce castel e acesta? întreba Sobieski când, rădicând capul, zări pe sprânceană dealului, înălţându-se trufașă dinaintea lui, cetățuia Neamțu. Cu bună seama vrun cuib a tâlharilor acestor de moldoveni!
- La vreme de război, aici domnii Moldovei obicinuiesc a-și trimite averile lor, răspunse Pototki.
- Așa! Să mergem dar să-l luăm. Oh! voi să-mi răzbun pre Cantemir care mă înșelă, și mă făcu să pierd atâta viteji!
- Eu aș zice să lăsăm cetatea această, zise Iablonovski, și să ne urmăm drumul înainte. Avem tunuri de câmp, nu de asalt.
- Ba, pre numele patronului meu! Nu va zice lumea că o cetate s-a arătat dinaintea lui Sobieski fără a se cuceri? N-avem tunuri? Vom lua-o dar cu mâinile.
- Numele mariei tale e destul tun, zise Potoţki.
Trufia polonului măgulindu-se de această groasă lingușire, fața i se însenină la ideea unei izbânzi atât de lesnicioase și îndată dete poruncă să se înșire oastea cătră cetate.
În cetățuie se află optsprezece plăieşi, trimiși de ispravnicul de Neamț pentru străjuire, în lipsa garnizoanei, care era la Fălcii pe lângă domnul Cantemir, unde tăbărâse armia turcească. Cu câteva ceasuri mai nainte sosise încă un tânăr plăieş, a cărui cal asudat păștea înșeuat troscotul ce creștea pe lângă ziduri.
- Mai bea o dușcă, băiete, zise un bătrân de care se vedea că ascultă toți, și ne spune ce ai mai văzut la Iași?
- Ce să văd, tată? Blăstamăţie! Târgul îi în jac. Leșii pradă și dezbracă pe bieții oameni.
- Ş-apoi zic că-s creștini!
- Creștini!? Au prădat bisericile și monastirile de odoare. Nu șțiți încă? S-au dus să ieie pe sfânta de la Triisfetitele. Moaștele sf. Paraschevii de la Epivata, aduse cu cheltuiala domnului Vasile-Vodă.
- Doamne ferește! Ziseră plaieşii făcându-și cruce.
- Așa, urmă tânărul, eram acolo când au mers să ieie raclă sfintei, dar călugărul, simțind, au închis poarta și n-au vrut să deschidă; atunce...
- Pui de om, călugăru’, strigară ascultătorii.
- Atunce craiul lor au poroncit s-aducă tunurile ca să spargă porțile, dar mai întâi au trimis răspuns călugărului, care ședea în clopotniță, să deschidă, ori face monastirea praf şi pulbere.
- Auzit-ați acolo lifta cea păgână! Şi ce au făcut popa?
- El au răspuns că nu se aștepta s-audă așa vorba de la un împărat care se zice creștin, și că măria sa îi mare și puternic, poate să facă ceea ce zice, dacă nu se teme nici de Dumnezeu, nici de sfinții lui, dar el nu deschide poarta, ci s-o îngropa sub zidurile bisericii și apoi lumea va judeca între dânsul, atât de slab, și între măria să atât de tare. Auzind aceste, leahul s-au făcut foc de mânie și dasă acum porunca să împuşce, când unul din hatmănii lui i-au zis nu știu ce. Cum îmi spunea oamenii, i-au zis că nu se cade să facă așa lucru, să strice casa Domnului și altele multe. Îndestul că l-au înduplecat să deie pace bisericii.
- Şi ce fac acum leșii la Iași?
- Este o săptămâna de când s-au dus, după ce au văzut că nu mai au merinde pentru oști, și au purces pe Bahlui în sus, gândind c-or găși de toate; dar acolea să vedeți. Vodă, din lagărul turcilor, cum au auzit de aceasta, au și pornit după dânșii un marzâc c-o mulțime de tătari și vro cinci steaguri de moldoveni, iar mai întâi au trimis pe loc pre căpitanul Turculeţ c-o strajă de călăreți care, apucând înainte, au scos toți oamenii de prin sate, au dat pojar fânului și fâneţelor, au ascuns prin gropi grâul și orzul, și dușmanul au găsit tot pustiu în drumul sau, încât, agiungând la Cotnar, nu găsea să mănânce decât poamele copacilor; ba încă au pus prin bălți și niște ierburi veninoase de care cum bea, crapa; și vai de capul lor! Piereau cu sutele și ei și caii, iar care rămânea pe urmă cădea în mâinile moldovenilor, carii, fără mai multă judecată, ori îl spânzura, ori îl înțepa.
- Osânda sfintei Parascheva! zise bătrânul. Dar tu cum le-ai aflat aceste toate?
- Eu, șțiți că m-ați trimis la Iași să văd ce mai este. După ce s-au dus leșii, m-am luat cât colea pe urmă lor până la Cotnar, unde m-am întâlnit cu căpitanul Turculeţ, care mi le-au spus; s-apoi, după ce am văzut că dușmanii și-au luat drumul spre țara lor, am apucat de-a dreptul peste codrii... Dar oare ce buciumă străjerul?
- Fă-i semn să se coboare de pe zid, și să vie încoace.
Nu trecu mult și plaieşul de strajă viind, spuse că o oaste mare se apropie de cetate.
îndată toți alergară pe ziduri.
- Leșii sunt! Strigă tânărul ce venise de curând și pre care l-am auzit vorbind; și-au schimbat drumul, și vin aici...
- La porți, flăcăi! zise bătrânul. Încuieţi-le și grămăditi bolovanii pe ziduri. Așezați-vă toți pe la metereze. Să nu zică leahul c-au intrat într-o cetate românească, ca într-o țărână pustie.
- Dar noi suntem numai nouăsprezece și asta-i o oaste întreagă, observă unul; cum se...
- Taci, mucosule! îl curmă bătrânul. Te temi că-i pieri! Mare pagubă, un mișel mai puțin.
Vănătorul astfel înfruntat se trase rușinat și se sui pe ziduri.
În vremea această, oastea se apropiese. Regele trimise un ofițer că să vorbească cu cei din cetate. Solul veni la poartă. Bătrânul îl salută de pe zid.
- Bine ai venit, domnule, ce poftești de la noi?
- Maria-Sa regele Poloniei, mare duce de Lituania s.c.l. (urmară titlurile), vă face cunoscut că să vă închinați și să-i oferiți cetatea împreună cu toate averile și merindele; atunci garnizoana va fi slobodă a ieși cu arme și bagaje, fără a i se face nimica, iar cutezând a se împotrivi, cetatea se va cotropi, și garnizoana se va trece subt ascuțişul sabiei.
- Du răspuns mariei sale, zise bătrânul, că laude și îngroziri de aste am mai auzit noi, și tot nu ne-am spariet. Mai bine maria sa şi-ar caută de drum și ar da pace unor oameni care nu i-au făcut nimică. Cetatea n-avem gând să i-o dăm cu una, cu două, măcar că nu sunt în ea nici averi, nici merinde. Tot ce-i putem da este plumbul din puşce, pre care i-l vom trimite noi de pe ziduri, fără să se mai ostenească să vie înuntru.
- Plecați-va, zise trimisul, și nu vă puneți capul în primejdie.
- Nu purta grijă de capul nostru, domnule. Gândiți mai bine la al vostru.
- Încă o dată va întreb, vă închinați ori ba?
- Ba !
Parlamentarul se duse. Asaltul începu. Tunurile așezate pe scaune de lemn băteau necontenit cetatea. Plaieşii răspundeau cu gloanțe care nu făceau greș. Fieștecare împușcătură dobora câte unul din vrăjmași, și mai ales din ofițeri, asupra cărora erau țintite flintele lor. Leșii piereau fără a face spor.
În ziua dintâi, doi vânători pieriră. A două zi și a treia zi mai căzură cinci și se răniră doi. A patra zi căzu împușcat însuși comandantul artileriei leșeșți, dar mai pieriră trei din moldoveni. Numărul bravilor scădea pe toată ziua. Seară, adunându-se pe lângă foc, văzură că au sfârșit și munițiile și merindele.
- Ce este de făcut, tată? întreba tânărul vânător pe bătrânul, care, rănit la un picior, sta întins pe o lavița.
- Câți au pierit d-ai noștri?
- Zece.
- Şi nu mai avem nici praf, nici merinde?
- Nu.
- Dacă-i așa, apoi mâini dimineață, urcă-te pe poartă și leagă în vârful sâneţii un ștergar alb; spune că închinăm cetatea, cu tocmeală să ne lese slobozi să ieșim și să ne ducem unde vom voi.
Așa se urmă. Leșii primiră toate condițiile cerute. Oastea se înșiră în două rânduri, lăsând prin mijlocul ei loc că să treacă garnizoană, și poartă se deschise. Atunci, în loc de o straja numeroasă, se văzură ieșind șase oameni, din care trei duceau pe umerele lor pe alți trei ce erau răniți.
- Ce este această? strigă Sobieski repezindu-se călare înaintea lor. Ce sunteți voi?
- Străjerii din cetate, răspunse bătrânul rănit, din spatele fiiului său.
- Cum! atâţia sunteți?
- Zece din noi au pierit din mila măriei tale.
- Voi ați cutezat a vă împotrivi mie și a-mi omorî atâţia viteji? zise regele. O, asta nu se va trece așa! urmă turbat de mânie; trebuie o pildă pentru cei asemenea vouă, și pilda va fi groaznică și vrednică de faptă. Nu meritați a muri de sabie, ci de ștreang.
- Spânzurați-i!
Pe loc ostașii încungiurară pre plăieşi, carii, depuind jos răniții, își făcură semnul crucii și, răzămându-se pe sânețe, se uitau cu nepăsare la pregătirile ce se făceau pentru moartea lor. Ofițerii priveau cu înduioșare această scenă.
- Fie-mi iertat, Sire, zise atunci Iablonovski, apropiindu-se cu respect de regele care ședea posomorât și mânios, au arată măriei tale că aceșți viteji n-au făcut decât datoria lor, datorie patriotică și vrednică de toată lauda, și că au avut norocirea a câștiga făgăduința marelui Sobieski că vor fi slobozi și nesupăraţi.
- Îți mulțămesc, vrednice al meu tovarăș de arme, zise Sobieski ca deșteptat din somn, îți mulțămesc că m-ai oprit de a face o faptă defăimantă. Ai cuvânt; oamenii aceștia s-au purtat vitejește. Să li se deie fiecăruia câte cincizeci de zloți. Apoi, înturnându-se cătră români:
- Voinicilor, zise, sunteți slobozi, mergeți în pace și spuneți copiilor și fraților voștri că ați avut cinstea a vă împotrivi cinci zile regelui de Polonia.
Îndată se făcu loc moldovenilor, carii, luându-și răniții, se îndreptară cătră munți, în vreme ce oastea se cobora încet la vale; iar cetatea cu porțile deschise, purtând pe zidurile sale urmele bombelor dusmăneşti, rămase singură pe culmea înverzit înverzită, ca un mare schelet de uriaș.
Aranjament grafic - I.M.
