Infecţia HIV este exemplu tipic de boală emergentă evoluând exploziv, pandemic, într-un interval de aproape 10 ani numărul infectaţilor fiind estimat la aproximativ 10-12 milioane (OMS 1992). Bariera de specie a fost probabil forţată, ca urmare a contactului cu maimuţe infectate (vânătoare), muşcăturilor, consumului cărnii de maimuţă. Se presupune că HIV1 este originar din SIVcpz, lentivirus al cimpanzeului, iar HIV2 din SIVmac, virus al maimuţelor mangabey. Nu există dovezi de transmitere prin insecte hematofage. Manipularea HIV se face în laboratoare echipate corespunzător, biohazard de nivel 3.[1]România a fost prima ţară din Europa Centrală şi de Est care a anunţat apariţia unui caz Centrului de Supraveghere HIV-SIDA din Paris, 1985. Am fost informaţi încă din acea vreme despre această problematică, prin intermediul domnului ambasador Valeriu Tudor:
„În masa informaţiilor şi noutăţilor pe care le oferea prezenţa în capitala franceză, încă din primele săptămâni ale anului 1986, atenţia mi-a fost atrasă de tema SIDA-HIV. Nu se punea problema unei noutăţi, eram deja la curent încă din anii anteriori când mă ocupam şi de problemele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, ci a multitudinii aspectelor acestei maladii pe care mass media le scotea în evidenţă. Mai mult, maladia făcea obiectul unor controverse politice provocate de partidul extremei drepte al lui Jean Marie Le Pen. În avântul lor xenofob, prozeliţii acestui partid susţineau că maladia se transmite şi prin respiraţie, transpiraţie, etc. Scopul viza restrângerea prezenţei africanilor în Franţa.
După ce am strâns o documentaţie adecvată, din surse publice, m-am gândit că ar fi potrivit să dau un semnal forurilor competente din ţară, mai ales că ştiam de existenţa primelor cazuri de SIDA acasă. Cunoscând constrângerile financiare şi dificultăţile de dotare, care mergeau până la absenţa publicaţiilor de specialitate, doream ca semnalul meu să ofere lumii medicale şi, de ce nu, politice, argumente pentru un studiu mai atent al implicaţiilor individuale şi sociale ale acestei maladii. În consecinţă, am întocmit o lucrare sintetică de circa o pagină şi jumătate în care am prezentat principalele idei şi informaţii de care dispuneam. Conciziunea textului îl făcea apt să fie trimis direct, spre informare, la un nivel cât mai înalt în ierarhia din ţară a timpurilor respective. Nu am omis să menţionez şi afirmaţiile privitoare la căile de contaminare, inclusiv prin respiraţie, salivă, transpiraţie, etc. Această referire avea un tâlc. De la vizita şefului statului efectuată în urmă cu aproape un deceniu şi jumătate în unele ţări din Africa, la care am participat în câteva etape, ştiam că era foarte preocupat să nu se infecteze cu ceva. De aceea, după fiecare întâlnire, avea grijă să îşi spele mâinile pe care apoi le umezea abundent cu spirt sau alte dezinfectante.
Şeful misiunii, ambasadorul Gheorghe Tache, nu a avut observaţii sau completări, aşa că textul a fost trimis Centralei ministerului, cu menţiunea că a fost redactat de subsemnatul. Nu aşteptam o reacţie imediată şi directă la această comunicare. De aceea, nu mică mi-a fost mirarea că, după mai puţin de o lună, s-a primit o comunicare oficială, care anunţa sosirea la Paris a unui renumit specialist în boli infecţioase, Prof. Univ. Dr. Ludovic Păun, de la Institutul Cantacuzino, pentru a se documenta asupra SIDA-HIV la Institutul Pasteur din Paris. Fiind la originea motivului vizitei sale, am avut o relaţie privilegiată cu domnul profesor în tot cursul şederii sale la Paris pentru stagiul de câteva săptămâni la Institutul Pasteur. Aşa se face că am aflat că rândurile mele au ajuns până la şeful statului, care a dispus personal plecarea domnului profesor. De asemenea, datele pe care le aveau forurile române atestau că, la timpul respectiv, în ţară existau mai puţin de o duzină de cazuri de SIDA confirmate şi cam tot atâtea cazuri de suspecţi.
Domnul profesor şi-a încheiat cu bine stagiul la Paris, plecând spre ţară cu o amplă documentaţie şi cu un număr apreciabil de seturi conţinând reactivi pentru depistarea maladiei. Era un progres, mic, dar progres. Această împrejurare, desigur, mi-a dat o mare satisfacţie şi, totodată, m-a încurajat să urmăresc şi alte teme care puteau prezenta interes pentru specialişti şi forurile decizionale din ţară. Din păcate, satisfacţia mea avea să pălească numai câţiva ani mai târziu, când, după Revoluţie, numărul bolnavilor de această cumplită maladie a crescut vertiginos. Desigur, intensificarea fără precedent a circulaţiei persoanelor a avut un rol, dar au fost şi alte cauze. Printre acestea, au fost şi unele doze de sânge primite drept ajutor din străinătate, din care unele erau infectate cu virusul respectiv.[2]
„La 29 ianuarie 1987, am întâlnit pe domnii S. Massanelli (Italia) şi M. Smith (Irlanda), cu care m-am întreţinut pe teme de sănătate şi sociale, la un nivel european, în perspectiva unei preocupări din partea României. De la primul, am reţinut cu interes aspecte referitoare la formarea personalului medical, impactul tehnologiei asupra asistenţei sanitare şi medicale, computerizarea datelor în spitale şi clinici, sfidarea pe care o reprezenta SIDA-HIV - în legătură cu care era necesară o politică comună de profilaxie şi tratament, transfuziile sangvine, abordarea multidimensională în problema cancerului, abordarea pozitivă pentru un stil de viaţă sănătos, educaţia sanitară, în scop de prevenţie, atât la adulţi, cât şi la copii, organizarea dializei renale, dimensiunea optimă a spitalelor ş.a.
Se preconiza organizarea, în noiembrie 1987, la Paris, a celei de-a 3-a Conferinţe ministeriale pe teme medicale, consacrată transplantului de organe. Se avea în vedere negocierea unui acord pentru crearea unei bănci de organe, organizarea donaţiilor voluntare de sânge. La Amsterdam există o bancă europeană pentru grupe extrem de rare. Erau cam 50 cereri pe an, din SUA, Europa de Est, Africa de Sud. La bancă participă ţările membre, dar şi Canada, Austria. În acelaşi scop, s-a instituit un Comitet de experţi pentru transfuziile sanguine."[3]
Primul articol despre sindromul imunodeficienţei dobândite este publicat în România în 1984: S. Peredery, S. Contor,Viaţa medicală, vol XXXI, nr. 2, anul 1984, p. 59-61.
Primul caz de HIV-SIDA din România a fost diagnosticat în 1985[4]
„Pacient în vârstă de 42 ani, de sex masculin, este transferat la data de 9 octombrie 1985 de la Spitalul Clinic de Boli Infecţioase Colentina Bucureşti la Spitalul Clinic de Boli Infecţioase şi Tropicale «Dr. Victor Babeş» Bucureşti cu diagnosticul: Sindrom de Imunodeficienţă Dobândită şi Sarcom Kaposi. Pacientul, cu orientare a activităţii sexuale de tip homosexual, a fost însoţitor de vagon la Rom Vared pe rute internaţionale timp de 10 ani (numeroşi parteneri sexuali atât în ţară, cât şi în străinătate) şi era pensionat medical de 1 an la data internării. Debutul primelor simptome a fost cu aproximativ 1 an şi jumătate în urmă, cu febră, scădere ponderală marcată (aproximativ 10 kg), stare de astenie pronunţată şi adenopatie generalizată.
Pacientul a fost internat în august 1984 la Spitalul Viting unde, în urma biopsiei ganglionare, se stabileşte diagnosticul de limforeticulosarcom şi este transferat la Clinica de Hematologie Fundeni. Din cauza unei enterocolite prelungite este transferat în octombrie 1984 la Spitalul Clinic de Boli Infecţioase Colentina, unde se stabileşte dignosticul de «Enterocolită cu Salmonella». Pacientul revine la Hematologie Fundeni unde se practică biopsie ganglionară, care evidenţiază limfadenită nespecifică granulomatoasă. În decembrie 1984 este transferat la Spitalul Colentina pentru o bacteriemie cu Salmonella, unde primeşte tratament cu Cotrimoxazol şi Cloramfenicol şi, în aceeaşi lună, se practică din nou la Hematologie Fundeni, biopsie ganglionară, cu acelaşi rezultat ca şi precedenta (limfadenită nespecifică granulomatoasă). Se practică în plus puncţie medulară, care evidenţiază o celularitate normală cu eozinofilie şi plasmocitoză. Se iniţiază cura Ciclofosfamidă, Vincristină, Prednison (CVP), cu evoluţie favorabilă, dar în februarie 1985 este pierdut din evidenţă. Revine la Fundeni la 25 septembrie 1985 cu stare generală extrem de alterată şi prezenţa unor elemente cutanate tumorale diagnosticate ca Sarcom Kaposi. Din cauza diagnosticului de Sindrom Kaposi precum şi suspicionării comportamentului sexual de tip homosexual se emite diagnosticul de suspiciune de infecţie HIV–SIDA de către Prof. Dr. Dan Coliţă şi Prof. Dr. Ştefan Berceanu. Dat fiind faptul că la acel moment, în România, nu erau disponibile teste pentru diagnosticul infecţiei HIV, Prof. Berceanu a transportat probe de sânge la Viena, unde atât testările ELISA, cât şi WB au fost pozitive. Pacientul a fost transferat la Spitalul Colentina şi apoi transferat la Spitalul Babeş. [ ... ]
Pacientul decedează la 11 zile (20 octombrie 1985) de la internare [...] Diagnosticul a fost stabilit bazat pe date epidemiologice (relaţii homosexuale cu persoane atât din ţară, cât şi din străinătate), clinic (Sarcom Kaposi), precum şi prin teste de laborator (anticorpi anti HIV pozitivi prin ELISA, confirmare prin Western Blot). Diagnosticul a fost stabilit într-o clinică de hematologie, deoarece pacientul a fost internat în serviciul respectiv cu diagnosticul: suspiciune de limfom.
Având în vedere imunitatea celulară scăzută, şi simptomatologia clinică, se poate presupune că infectarea s-a produs la începutul anilor '80, la începutul epidemiei HIV–SIDA, ceea ce ar putea constitui un element important în studiile epidemiologice retrospective din România."
În 1986, Fl. Căruntu, V. Căruntu, G. Paşcu, A. Streinu Cercel publică articolul „Consideraţii cu privire la relaţiile posibile între infecţia clinică cu virusul HTLV III LAV şi scleroza multiplă" în „Viaţa Medicală", vol. XXXIII, nr. 3, 1986, p.131, comunicare prezentată la U.S.S.M., Filiala Bucureşti, Secţia de Patologie Infecţioasă, în şedinţa din 29 octombrie 1985.
În 1988 se publică „Infecţia cu virusul imunodeficienţei umane" (144 pagini), Prof. Ludovic Păun, Ed. Medicală.[5]
Specificul epidemiei HIV-SIDA în România constă în incidenţa masivă la sfârşitul anilor 1980 a infecţiei HIV la copii. În 1989 se descoperă primele cazuri de SIDA pediatric în România, raportate, "se spune" la OMS, dar ţinute sub tăcere în ţară.[6] În 1990 sunt raportate numeroase cazuri de copii români infectaţi cu HIV, proveniţi mai ales din centrele de plasament. În următorii ani, noile raportări plasează România pe primul loc în Europa în privinţa numărului de copii HIV pozitivi. România raportează 1094 cazuri SIDA la copii, reprezentând jumătate din totalul de cazuri SIDA pediatric din Europa. Se introduce testarea obligatorie a donatorilor de sânge din România.[7] Testarea în masă a copiilor abandonaţi din orfelinate are loc până la sfârşitul anului 1990, consideraţi 100% transmitere nosocomială. După 1991 s-a constatat prezenţa infecţiei HIV la copii provenind: 20% din orfelinate şi 80% din familii organizate - transmitere nosocomială sau orizontală. Sunt publicate rezultatele cercetărilor referitoare la acţiunea patogenă complexă a componentelor Structurii Poliparazitismului asupra porcinelor şi implicaţiile acesteia în instalarea SIDA, S. Cambir, 1991.[8]
Ordinul MS 1243/1993 a stabilit testarea HIV a pacienţilor cu tuberculoză.
Ordinul MS 544/1993 a stabilit testarea HIV a pacienţilor cu BTS – boli cu transmitere sexuală.[9]
În România, în 1994, Ministerul Sănătăţii aprobă "Programul Naţional de Luptă anti-SIDA". După 1994, s-a înregistrat o creştere stabilă a incidenţei HIV-SIDA printre tinerii adulţi - cale transmitere heterosexuală. După anul 1994 a dispărut treptat transmiterea nosocomială şi a crescut raportarea transmiterii materno - fetale. Din 1995 nu s-au mai înregistrat cazuri de infecţie nosocomială la copii. Calea de transmitere dominantă la adulţi a fost cea a relaţiilor heterosexuale (49,9%) şi într-o mai mică măsura au fost incriminate relaţiile homo-bisexuale (5,4%), transfuziile de sânge sau factori de coagulare (7,6%), droguri iv (0,2%), într-un procent de 36,8% rămânând necunoscută. Calea de transmitere dominantă la copii a fost cea nosocomială (50,4%), într-o mai mică măsură fiind implicate transmiterea verticală (5,2%), transfuziile de sânge şi factori de coagulare (18,1%), într-un procent de 26,3% ramânând necunoscută. România a lansat Primul Program SIDA în 1995 şi după 1997 şi-a intensificat eforturile în acest sens.
Concluziile anterior anului 1996: Particularităţi ale epidemiei la copii. Se constată numărul mare de cazuri la copii, peste jumătate din copiii infectaţi HIV din Europa, din cauza dotărilor cu instrumentar sanitar deficitar din perioada anterioară anului 1989, ceea ce a determinat folosirea în colectivităţi şi centre medicale a seringilor şi acelor în mod repetat după sterilizări "de faţadă", din cauza lipsei de reactivi necesari diagnosticului de screening al infecţiei HIV în centrele de recoltare a sângelui, indicaţiilor de a spori cu orice preţ cantităţile de sânge din băncile de produse, numărului foarte mare de copii nedoriţi, cu o calitate biologică precară, abandonaţi de familii în creşe şi leagăne, în condiţiile în care una dintre cerinţele cele mai rigide impunea întreţinerea în viaţă, cu orice preţ, a acestor copii cu handicap biologic, pentru ameliorarea indicilor de mortalitate infantilă, factorilor socio - economici. Infecţia a intrat în ţară prin persoane care au făcut deplasări în străinătate, marinari ocazionali sau profesionişti, acest fapt este sugerat de ponderea cazurilor în judeţele cu ieşire la mare şi la Dunăre. Virusul s-a extins aproape exclusiv transfuzional; acestor persoane, pentru reangajare li se "condiţiona" contractul de o donare de sânge. Prin folosirea materialelor sanitare insuficient sterilizate şi prin abuzul de transfuzii de sânge, virusul a penetrat şi s-a extins mai ales în colectivităţile de copii, cămine, apoi - prin spitalizarea repetată a celor cu probleme mari de sănătate, epidemia a cuprins rapid alte categorii de copii spitalizaţi în aceeaşi perioadă. Ulterior scade aproape la zero numărul cazurilor cu infecţie parenterală la copii, prin introducerea pe scară naţională a materialelor de unică folosinţă în toate unităţile sanitare şi colectivităţile de copii, apar rare cazuri prin tratamente la domiciliu în condiţii necorespunzătoare de sterilizare a materialelor. Creşte numărul de copii infectaţi "din familii" şi numărul cazurilor cu transmitere verticală de la mame bolnave, cu reducerea la zero a cazurilor din colectivităţi. Particularităţi ale epidemiei la adulţi - iniţial nu se înregistrează transmitere orizontală la toxicomani, cazurile la homosexuali sunt puţine, sub 40, posibil prin subraportare, din pricina legislaţiei momentului, cele mai multe cazuri sunt cu transmitere hetero sau bisexuală, cazurile transfuzionale sau parenterale sunt nesemnificative numeric, repartiţia pe judeţe desemnând primele locuri ocupate de judeţele Constanţa, Giurgiu, Municipiul Bucureşti.[10]
Comisia Naţională de Luptă Anti-SIDA a MS - România elaborează un nou Program Naţional, 1997 - recomandă terapiile triple şi monitorizarea în centrele universitare prin nivel viral şi CD4.[11] În mai 1998 este adoptat Primul Ghid de terapie anti-HIV, elaborat de CNLAS, recomandarea unei scheme de profilaxie a transmiterii verticale. M.S. emite Ordinul 889/ 5 Noiembrie 1998 privind reglementarea testării şi consilierii pre şi post–test HIV.[12] La M.S. din România sunt înregistrate în 1999 cazuri de infecţii HIV vechi la copii din anii anteriori anului 1990 şi cazuri de transmitere verticală. Tendinţa HIV-SIDA la adulţi este constant lent ascendentă.[13] La sfârşitul anului 1999 România deţinea 60% din totalul SIDA pediatrică din Europa, ocupând o poziţie aparte, unică în lume, majoritatea copiilor infectându-se în perioada 1987-1989, pe cale parenterală, în primul rând prin instrumentar medico-chirurgical contaminat cu HIV, incorect sterilizat. Tendinţe în România: menţinerea unui număr mare de cazuri pediatrice cu dispariţia transmiterii nosocomiale după 1994 şi creşterea transmiterii verticale, o creştere rapidă a numărului de cazuri la adulţi, la tineri, interesând în principal transmiterea heterosexuală (1999). Răspunsul ţării noastre în faţa provocării HIV-SIDA a devenit mai structurat în anul 2000, când a fost lansată Strategia Naţională HIV-SIDA pentru perioada 2000 – 2003. În 2001, Ministerul Sănătăţii a declarat HIV-SIDA o prioritate naţională de sănătate publică şi a dezvoltat Planul şi Programul Naţional de Acces Universal la Tratament şi Îngrijire, cu scopul de a extinde accesul persoanelor care trăiesc cu HIV-SIDA la medicamente şi de a îmbunătăţi calitatea acestui tratament.
Este transferată baza de date HIV–SIDA de la nivelul Direcţiei Generale de Sănătate Publică către Comisia Naţională de Luptă Anti–SIDA a MSF, conform Adresei nr. DB – 3799 a MSF-DGSP către IBI "Prof. Dr. Matei Balş", din 18 Aprilie 2001 - (6), ulterior România fiind singura ţară din Europa Centrală şi de Est care poate raporta separat cazurile HIV şi SIDA, bolile asociate, numărul de persoane aflate în TARV, profilul rezistenţei ARV. În 2001 România este printre primele state în Europa de Est în ce priveşte prevenţia şi tratamentul HIV-SIDA şi este prima ţară din regiune care a încheiat acorduri majore de reducere a costurilor medicamentelor antiretrovirale pentru persoanele ce trăiesc cu HIV-SIDA.
Experţii au realizat studiul epidemiologic complex al evoluţiei fenomenului HIV-SIDA, în România, între anii 1985 - 2005[14], urmărind şi reconfirmarea "accidentului epidemiologic" din anii 1986 - 1991, care a dus la infectarea cu HIV a peste 10.000 copii, cu un maximum de cazuri în 1990, ulterior tendinţă de scădere cu menţinere în platou până în 1999, diminuare abruptă şi importantă până în 2005. Acest fenomen s-a datorat reducerii până la zero a transmiterii nosocomiale prin aplicarea strictă a profilaxiei transmiterii infecţiei HIV în sistemul sanitar.
România este una dintre puţinele ţări din Centrul şi Sud-estul Europei cu un număr semnificativ de cazuri HIV, pacienţii diagnosticaţi cu HIV-SIDA au rata cea mai mare de supravieţuire din Europa Centrală şi de Est. Peste jumătate dintre pacienţii depistaţi în anii 1990 sunt în viaţă datorită accesului la schemele moderne de tratament, în condiţiile în care în anii 1990 speranţa de viaţă era de doar trei luni.[15] Cea mai mare provocare rămâne tratarea pacienţilor care nu mai răspund la tratamente, deoarece virusul îşi schimbă tot timpul forma, iar bolnavii devin rezistenţi la terapiile mai vechi cu medicamente antiretrovirale.[16] În anul 2009, România este o ţară cu prevalenţă HIV scăzută, dar prin poziţia sa geografică, situaţia se poate schimba dramatic. România se află la graniţa cu Ucraina, ţara cu cea mai crescută rată de infectare din Europa, iar din cauza procesului de migraţie, România poate deveni o zonă cu o prevalenţă HIV crescută în următorii ani. Incidenţa maximă HIV–SIDA la sfârşitul anului 2009, este centrată pe grupa de vârstă 13-14 şi 25-29 ani. Calea probabilă de transmitere materno - fetală a devenit predominantă la cazurile de infecţie HIV nou depistate în 2009. Aspectul particular al infecţiei HIV–SIDA în România este reprezentat de existenţa "supravieţuitorilor de lungă durată", aparţinând grupului copiilor născuţi în perioada 1987-1990, care în prezent formează populaţia de vârstă fertilă, ceea ce demonstrează că transmiterea HIV materno - fetală este şi rămâne o dificultate a sistemului nostru sanitar.
9-16% (10% media) din noii diagnosticaţi HIV au mutaţii de rezistenţă, din care 13,5% evoluează ca seroconvertori şi 8,7% spre infecţia cronică. În România, comparativ cu restul Europei, rata diagnosticului tardiv (late - diagnose) este înaltă. Mutaţiile rezistente transmise în România, conform unui studiu realizat pe un eşantion de pacienţi, în 4 ani monitorizare (35 ţări participante, coordonator: University Medical Center, Utrecht, Olanda, abordând 4 arii de studiu: clinic, epidemiologic, virologic şi bază de date): K103N la 07RO1767 (subtip C) şi la 08RO4064, 09RO3561 (subtip F1), Y318F la 07RO1687 (subtip F1), V118I la 07RO2142 (subtip F1), V179D la 07RO1679 (subtip F1), G333E la 07RO1103 (subtip F1) - (14, 15). În 2010, în România există 10.294 bolnavi HIV–SIDA, principala cauză fiind comportamentul heterosexual – peste 76%. Grupurile de risc din România necesită o atenţie deosebită, respectiv homosexualii, prostituatele, persoanele private de libertate, care ar trebui să beneficieze de programe speciale.
România reprezintă un unic model în Europa privind epidemiologia infecţiei HIV, prin infecţia masivă a unui mare număr de persoane, în special copii, pe o perioadă scurtă de timp (1988-1991). (16) Pacienţii infectaţi în copilărie între 1988-1991 sunt lent progresori, cu semne minime de boală, scăpând diagnosticului. În prezent au ajuns la viaţă sexuală activă şi contribuie la transmiterea verticală şi orizontală a infecţiei. Cazurile anuale de pacienţi tardiv prezentaţi a scăzut progresiv în ultimii 4 ani [...]. Această tendinţă descendentă a fost notată şi de alţi autori din Europa (Hoffmann C, "When to start ART in HIV 2010", sub redacţia Hoffmann & Rockstroh, 2010 - Medizin Focus Verlag, Hamburg, p. 154 – 160).
Prevalenţa hepatitelor cu etiologie viralã multiplã şi a infecţiei HIV la tinerii utilizatori de droguri intravenos (în special de etno-botanice) este în creştere şi constituie o problemã importantã de sãnatãte publicã. Prognosticul pe termen lung al acestor pacienţi este rezervat din cauza evoluţiei mai rapide a bolii spre cronicizare, a posibilitãţii preexistenţei unui grad de fibrozã hepaticã, a aderenţei deficitare la tratamentul antiviral şi a riscului asocierii infecţiei HIV sau al altor infecţii bacteriene severe, consecinţã a "toxicomaniei de stradă."[17]
Incidenţa TB creşte de aproximativ 100 de ori când este asociatã cu infecţia HIV, la acelaşi risc fiind expuşi şi copiii proveniţi din mame infectate cu HIV.[18] Incidenţa tubercu¬lozei, aşa cum se arată într-un studiu, a crescut din 2009, predomină la sexul masculin, de vârstă tânără, în 19% din cazuri este manifestare inaugurală a infecţiei cu HIV, 1/3 dintre pacienţi au şi localizare extrapulmonară, diagnosticul s-a bazat pe evidenţierea bacilului tuberculos, respectiv cultură, 19,2% din tulpini sunt MDR/XDR, peste 30% sunt neaderenţi la terapia ARV, 32% dintre coinfectaţi au decedat.[19]
Creşterea numărului de cazuri de mame dependente de droguri este direct proporţională cu creşterea numărului consumatorilor de stupefiante şi etnobotanice. Un loc aparte îl ocupă, în ultimul timp, nou născuţii proveniţi din mame cu infecţie HIV (depistate, de obicei, în momentul naşterii) şi consumatoare de stupefiante şi/sau etnobotanice. Majoritatea acestor gravide, consumatoare de droguri şi/sau etnobotanice, nu merg la consultaţiile de rutină, aşa că ele nu apar în evidenţe ca fiind toxicomane, iar dacă sunt depistate cu infecţie HIV în timpul sarcinii, nu işi iau medicaţia ARV. Acestea sunt ori foarte sărace, ori provin din familii dezorganizate şi îşi abandonează copiii imediat după naştere.[20]
În 2010 există o populaţie îmbătrânită în boală, care a obosit să ia ARV. Există cohorta 20–24 ani, cazurile cu transmitere sexuală, o populaţie cu comportament modificat, needucată, consumatoare de alcool, la limita subzistenţei, folosind copiii ca monedă de schimb pentru stat – model absolut unic în Europa. Populaţie poliexperimentată, de peste 20 ani, care aderă din ce în ce mai greu la terapie. Au fost întreruperi de tratament - 2010, 2011. În 1990 s-au raportat şi cazuri cu transmitere de la copil (infectat nosocomial) la mamă (infectată prin alăptare, deoarece prezenta ragade). Numărul de copii HIV - SIDA scade, numărul de adulţi creşte constant, dramatic pe segmentul transmiterii MTCT. Predomină subtipul F african blând, ce asigură supravieţuirea, cu rată MTCT mică de transmitere în România. Până în 1988 se constată cazuri de malnutriţie protein calorică, în 1989 – distrofie gradul I, II, III, cu rată mare de deces pe populaţia denutrită (3 luni), în 2010 durata medie de supravieţuire este de aproximativ 89 luni. Tipul de comportament al tinerilor se schimbă, tineretul şi-a schimbat mentalitatea. Cu cazurile nou depistate se lucrează mult mai greu decât cu cazurile vechi. Testările HIV pe grupe de risc, 1985 - 2010 sunt introduse o singură dată în baza de date – pattern unic în Europa. În Bucureşti a crescut transmiterea prin IDU şi etnobotanice – particular pentru România, rata F:B egală, prezentând tulburări majore de comportament. 60 cazuri MSM raportate în Vestul ţării (9 – Bistriţa Năsăud, Timiş, Cluj – bisexuali, însuraţi, cu copii, multipli parteneri în Ungaria), cu îmbolnăvire HIV-SIDA tardivă. Se modifică patternul epidemiologic şi modalităţile de transmitere - ½ din MSM în România sunt bisexuali, B – heterosexuali, MSM, IDU, F -în proporţie mică transmitere IDU şi transmitere necunoscută. 2007-2010: transmitere prin IDU - B>F, heterosexuală - B>F, MSM - B, transmitere necunoscută - B>F. 2010 - transmitere preponderent IDU, exploziv, B>F. Din 100 testări IDU efectuate de ARAS în primele 5 luni din 2011 la Centrul Arena, 28 au fost seropozitive. Număr mare de supravieţuitori în România din grupul de vârstă al cohortei 1987-1990 (peste 6000). Un număr larg de PLWHA ce au primit ARV în relaţie cu numărul total de persoane infectate (peste 7000). Actual în România predomină transmiterea heterosexuală, la persoane cu status social înalt, femei gravide, 50% din cupluri sunt discordante.[21] În 1989 a fost o epidemie pediatrică nosocomială în România. În 2000, 87% dintre persoanele infectate au fost sub 15 ani la data diagnosticării. În 2000-2001, 52% din copiii HIV din Europa trăiau în România. Iniţial copiii erau abandonaţi şi proveneau din instituţii, cu antecedente de transfuzii de sânge şi multiple spitalizări în primul an de viaţă, în prezent copiii provin din familii. Grupul de vârstă este omogen, cu naştere în perioada 1986 – 1990, tineri 21–25 ani, piramida vârstelor arată distribuţie egală F:B la 31 decembrie 2010, sunt proveniţi din medii sociale diferite, majoritar din familii, nu din instituţii, în anumite regiuni din sud-estul ţării: Constanţa, Giurgiu, Bucureşti, SA. Ilfov, long time survivors, şi-au început viaţa sexuală şi au proprii copii. Actualele provocări medicale: aderenţă redusă la terapie, profil psihologic regresiv, afectarea neurocognitivă, multidrog rezistenţă, 60% coinfecţie HBV, suprainfecţie HDV, IDU, etnobotanice, infecţii oportuniste cu tendinţă ascendentă, transmitere verticală.[22]
Din 2007, noii candidaţi pentru infecţia HIV pot fi descrişi: MSM şi IVDU – utilizatori de droguri intravenos. Curent, în Bucureşti, sunt peste 20.000 IVDU. Apariţia noilor droguri legale, etnobotanice, împreună cu drogurile ilicite (heroină, cocaină), a condus la o creştere marcată, dramatică a IVDU. Profilul pentru noul candidat la infecţia HIV este: bărbat din urban cu media de vârstă 29 ani, necăsătorit, cu sau fără studii, fără ocupaţie, consumator de heroină (perioadă lungă de timp, cu o medie de 5 ani) şi etnobotanice (minim 1 an). Etiologia este dominată de HCV şi infecţiile MSSA, simptomatologia psihiatrică, dezordini afective şi manifestări de abstinenţă.[23]
Evoluţia fenomenului HIV-SIDA în România trebuie reconsiderată în contextul actual al Uniunii Europene, chiar dacă incidenţa şi prevalenţa ne plasează în Europa Centrală, cu o valoare redusă a acestor rate. La sfârşitul anului 2011, s-au analizat datele din The annual surveillance of people living with HIV/AIDS (PLWHA) înregistrate în baza de date naţională – National HIV/AIDS Database – pe ultimii 25 ani, respectiv 17.435 cazuri cumulate. România continuă să aibă un mare număr de "supravieţuitori pe termen lung - long-term survivors", cu vârste între 20-24 ani, 46% fiind femei. Principala modalitate de transmitere pentru adulţi a fost: contact heterosexual neprotejat (60% din noile cazuri); IDU – în creştere - 3% în 2010 vs. 18% în 2011; MSM – în creştere - 8% în 2009 vs. 14% în 2011. Noile cazuri admise în grupul de vârstă 20-24 ani şi >35% au fost "late presenters". Ultimul lot al ţării de pacienţi nou admişi este reprezentat de cazuri noi IDU şi MSM, începând cu 2011. În acest context, programele HIV–SIDA din România trebuie să fie reconfigurate, pentru a răspunde noilor tendinţe de transmitere a bolii şi crizei economice globale.[24]
-------------------------------------------------
Normal 0 false false false MicrosoftInternetExplorer4 Normal 0 false false false MicrosoftInternetExplorer4
[1] Constantin Ciufecu, Elvira Sînziana Ciufecu – “Viroze trensmisibile umane supravegheate în Uniunea Europeană. Memorator.” Total Publishing, Bucureşti, 2011, pag. 62 – 73
[2] Valeriu Tudor, „În misiune la Paris, Însemnările unui diplomat român – 1985 – 1989”, Cavallioti, 2009, p. 35-38, p. 268-269.
[3]“Revista Română de Boli Infecţioase“, editată de Societatea Naţională Română de Boli Infecţioase, Vol. XIII, Nr. 4, An 2010, articolul “Douăzeci şi cinci de ani de la confirmarea primului caz de infecţie HIV-SIDA din România”, Ludovic Păun, Dan Duiculescu, p. 186-187.
[5] S. Petrea, „Prevenirea transmiterii HIV în practica medicală”, Editura All Educational, Bucureşti, 1999, p. 16, p. 18.
[6 CNLAS - www.cnlas.ro/contact.html
[7] Revista Română de Parazitologie, Vol.XIII, 2003, Nr. 2, p. 15-17, lucrarea “SIDA la mamifere”, S. Cambir.
[8] Mircea Chiotan, “Boli Infecţioase”, Ed. Naţional, Bucureşti, pag 612-613.
[9] http://antidiscriminare.ro/pdf/Ord889_1998.pdf
[10] http://www.ms.ro/
[11] M. Mărdărescu – Teză de Doctorat, “Cercetări privind evoluţia infecţiei HIV-SIDA în România între anii 1985-2005”, Bucureşti, 2006, p. 8, Conducător Ştiinţific Prof. Dr. Mircea Angelescu.
[12] „Demonstrating the impact of civil society involvement in the target setting process for universal access: Romanian Case study" realizat de Central and Eastern European Harm Reduction Network, 2008. www.harm-reduction.org/
[13] Dan Oţelea, “Models of HIV-AIDS Resistance. HIV 1 Subtypes and Resistance in Romania. EuropeHIVResistance - Romania”, Şcoala Internaţională, “Medicina HIV în 2010”, Ediţia a II-a, Constanţa, organizată de Baylor College of Medicine, Texas Children’s Hospital, Universitatea Ovidius Constanţa, Universitatea “Carol Davila” Bucureşti, 02 – 04 septembrie 2010.
[14] Heidi Schwarzwald - “HIV Resistance”, Şcoala Internaţională, “Medicina HIV în 2010”, Ediţia a II-a, Constanţa, organizată de Baylor College of Medicine, Texas Children’s Hospital, Universitatea Ovidius Constanţa, Universitatea “Carol Davila” Bucureşti, 02-04 septembrie 2010.
[15] “Date diagnosis of HIV infection in Iaşi County - frequency associated factors, therapeutic options”, A Vâţă, Carmen Manciuc, Cristina Nicolau, L. Prisăcariu, Luminiţa Vâţă, Carmen Dorobăţ, revista “Therapeutics, Pharmacology and Clinical Toxicology”, Vol XV, Number 1, March 2011, Pages 18-22.
[16] “Hepatitele virale cu etiologie multiplă la pacienţii utilizatori de droguri intravenos”, E. Ceauşu, P. Calistru, Cristiana Oprea, Raluca Erhan, Eugenia Ungureanu, Simin Florescu, C. Iordache, Carmen Apostol, Gh. Enache, Oana Elena Stoica, Camelia Ionescu, Gabriela Ţârdei, I. Nedelcu, Conferinţa Naţională de Boli Infecţioase, Timişoara, 12-14 mai 2011.
[17]“Particularităţi în diagnosticul şi evoluţia TBC la copilul expus perinatal la infecţia HIV” - Mariana Mãrdãrescu, Rodica Ungurianu, Cristina Petre, Ruxandra Drãghicenoiu, Rozina Iagãru, Sorin Petrea, Ana-Maria Tudor, Carina M., Conferinţa Naţională de Boli Infecţioase, Timişoara, 12-14 mai 2011.
[18] ZAHARIA KÉZDI ERZSÉBET IRINGÓ, Carmen Chiriac, Nina Sincu, Andrea Incze, Mihaela Patraulea, Lorinczi Lilla, TUBERCULOZA LA PACIENŢII INFECTAŢI CU HIV, Therapeutics, Pharmacology and Clinical Toxicology, Vol XV, Supplement III, November 2011, pag. 106, Zilele Ştiinţifice ale Institutului Naţional de Boli Infecţioase "Prof. Dr. Matei Balş", 9-12 Noiembrie 2011
[19] RODICA UNGURIANU, Mariana Mărdărescu, Cristina Petre, Ruxandra Drăghicenoiu. Adrian Abagiu, Sorin Petrea, Otilia Benea, Monica Luminos, Adrian Streinu-Cercel, Institutul Naţional de Boli Infecţioase
[20] „Prof. Dr. Matei Balş” EVOLUŢIA PARTICULARĂ POSTPARTUM A NOU NĂSCUŢILOR PROVENIŢI DIN MAME CONSUMATOARE DE DROGURI RECENT DEPISTATE CU INFECŢIE HIV, Therapeutics, Pharmacology and Clinical Toxicology, Vol XV, Supplement III, November 2011, pag. 52, Zilele Ştiinţifice ale Institutului Naţional de Boli Infecţioase "Prof. Dr. Matei Balş", 9-12 Noiembrie 2011
[21] M. Mărdărăscu – „Particularităţile infecţiei HIV în România”, prezentat în 17 – 22 octombrie 2011, Bucureşti, Academia Europeană HIV-SIDA şi de Boli Infecţioase, Curs de Aderenţă HIV-SIDA, Programul “Academicals Post-graduate Training on Adherence to Antiretroviral Therapy in HIV patients”.
[22] D. Duiculescu, „Evaluarea aderenţei la pacienţii HIV. Rolul echipei multidisciplinare”, 17-21 octombrie 2011, Bucureşti, Academia Europeană HIV- SIDA şi de Boli Infecţioase, Curs de Aderenţă HIV-SIDA, Programul 14 22 “Academicals Post-graduate Training on Adherence to Antiretroviral Therapy in HIV patients”.
[23] „New Candidates for HIV Infections in Romania”, S. Erşcoiu, Popa, Denisa Stroie, Aurelia Bumbu, Camelia Ionescu, Camelia Sultan, Maria Nica, Simona Ruţă, Emanoil Ceauşu - Sursa: Journal of Gastrointestinal and Liver Diseases, Volum 21, Supliment 4, Octombrie 2012, p. 13, www.jgld.ro
[24] „Epidemiology of HIV/AIDS in Romania in the European Context”, M. Mărdărescu, Adrian Streinu-Cercel, Marieta Iancu, Iosif Ionel - Sursa: Journal of Gastrointestinal and Liver Diseases, Volum 21, Supliment 4, Octombrie 2012, p. 47, www.jgld.ro
/* Style Definitions */ table.MsoNormalTable {mso-style-name:"Table Normal"; mso-tstyle-rowband-size:0; mso-tstyle-colband-size:0; mso-style-noshow:yes; mso-style-parent:""; mso-padding-alt:0cm 5.4pt 0cm 5.4pt; mso-para-margin:0cm; mso-para-margin-bottom:.0001pt; mso-pagination:widow-orphan; font-size:10.0pt; font-family:"Times New Roman"; mso-ansi-language:#0400; mso-fareast-language:#0400; mso-bidi-language:#0400;}
/* Style Definitions */ table.MsoNormalTable {mso-style-name:"Table Normal"; mso-tstyle-rowband-size:0; mso-tstyle-colband-size:0; mso-style-noshow:yes; mso-style-parent:""; mso-padding-alt:0cm 5.4pt 0cm 5.4pt; mso-para-margin:0cm; mso-para-margin-bottom:.0001pt; mso-pagination:widow-orphan; font-size:10.0pt; font-family:"Times New Roman"; mso-ansi-language:#0400; mso-fareast-language:#0400; mso-bidi-language:#0400;}