Așa cum deja a reieșit din paragrafele anterioare, Mareșalul Ion Antonescu e pus în antiteză cu abjectul vicepreședinte al Consiliului de Miniștri din epocă. Marin Preda e primul dintre romancierii de seamă care a încercat, prin „Delirul", după cum se știe, reabilitarea literară a militarului de carieră victimă a istoriei - ca și întreaga Românie, de altfel. Net desinhibat, grație deceniilor scurse după „obsedantul deceniu", Ion Iachim se apropie și mai mult de adevărul tragic pe care astăzi doar unii nostalgici și mai ales răuvoitorii îl contestă cu vehemență din interese politico-pecuniare. Patriotul Ion Antonescu este un erou al României moderne care a plătit cu viața visul reîntregirii țării, aș zice, de bună seamă păstrînd proporțiile, asemenea lui Mihai Viteazul.

Deosebindu-se de Istorie, Literatura operează subiectiv cu „poate" și „dacă"; așa că, din perspectiva criticului, mă alătur gîndurilor personajului Petre Dumitrescu, general de armată, comandantul Armatei 3 române înfrînte la Cotul Donului[5]: Poate ar fost cum ar fi fost, dacă se forma un nou grup de armate „Don" sub comanda nemijlocită a Mareșalului Antonescu. Numai că Hitler a hotărît să ia sceptrul de comandant suprem odată cu asediul Stalingradului. Dacă ar fi condus Mareșalul operațiile, soldații și ofițerii ar fi fost mai siguri de sine, li s-ar fi întărit voința. prezența lui Antonescu ar fi adus la înzestrarea mai eficientă a Armatei Române... Comandanții români se temeau de el ca și luptătorii ruși. Dar n-a fost să fie. El nu era responsabil de desfășurarea operațiilor, el putea să ceară de la Hitler, de la Hauffe, de la oricare comandant german, dar să ceară, nu să comande. Dacă grupul de armate „Don" ar fi fost comandat de Antonescu, poate și italienii ar fi luptat mai cu inimă. Deși referitor la capacitatea de luptă a soldaților italieni orice iluzie este de prisos (cf. pp. 68-69).

Redînd direct, într-alt capitol, gîndurile personajului său ilustru (precizez că inserțiile sînt făcute în vorbirea directă prin paranteze și ghilimele, ceea ce produce un plus de verosimilitate și de dinamism narațiunii), Ion Iachim dovedește cu acest prilej, pe lîngă cunoștințele psihologice necesare oricărui prozator realist, și posibilități analitic-istoric-strategico-politice remarcabile, probabil rezultate ale unei documentări specifice: („I-am spus lui Hitler, încă înainte de ofensiva rusească de pe Don și de la Stalingrad, i-am spus deschis să găsească o soluție politică. N-are instinct, n-are premoniție. De vreme ce nu poți cîștiga războiul, trebuie să faci pace. I-am zis cu cuvintele lui Hauff, scriitor german, pe care le citisem în copilărie, în traducere franceză, i-am zis că părțile se împacă mîncînd plăcinta păcii. Nici n-a vrut să audă. Führerul e un diletant în arta militară, fără pic de instinct militar. A avut, fără doar și poate, o armată excepțională, pe care a îngropat-o cu ordinele sale nechibzuite...

Eroarea decisivă a lui Hitler a fost cînd a desfăcut oștirea: grupul de armate B, sub conducerea lui Bock, să cucerească Stalingradul, și grupul de armate A, condus de List, trimis în Caucaz... Dar Stalin ar fi dispus acum să facă pace? Pacea... Să presupunem că planeta este acoperită în întregime de state mici și mijlocii. State independente, caracterizate de mîndrie civică, dar nu de vanitate națională și poftă de pămînturi străine, să presupunem că aceste țări au miliții pur defensive... atunci lumea, ipso facto, ar fi pașnică..."). (Cf. pp. 139-140).

Vorbirea directă a personajului împănată cu cea indicînd gîndirea lui concomitent-paralelă trasează noi însușiri prin autocaracterizare, anume înțelepciune, realism și deschidere: eu cred că virtutea, inclusiv cea militară, mai ales cea militară, este în acțiune, nu există virtute meditativă, ca să zic așa. Atîția au dat dovadă de presupuse virtuți, virtuți cîrpite și lipite, pe care ne-am sprijinit... („Șteflea s-a transformat în beștelefonist, din funcția de șef al Marelui Stat-Major"). Ce zici? (Sînt un om care nu am respins ideile, sfatul și experiența altora"). (cf. p. 142). Adaug iarăși caracterizarea directă aparținînd naratorului: Nu suferise niciodată de boala fericirii; îl atacase uneori, pentru puțin timp, troahna unei liniști molcume, dar ea, liniștea, s-a lipit de el pe scurtă vreme, mai ales în zilele de pînă la război, pînă la guvernarea sa. Iar guvernarea care i-a adus atîtea necazuri, n-a fost în slujba unei coterii, ea a fost și este în slujba Patriei, Armatei, Idealului Național (cf. idem)[6]. Sînt cuvinte mari, potrivite în vecinătatea unei reale personalități. Previzibil, omniprezentul Izbaș îl vizitează pe Mareșal (v. Capitolul XXII: În căutare de preoți, pp. 177-183), într-o zi în care ploua cu soare, sub înfățișarea unui bărbat de vîrstă înaintată, desigur nevăzut pentru santinele, care pășește fără zgomot și, așa cum constată Ion Antonescu uimit că niciun ostaș de pază nu l-a oprit, cam slab... de parcă mănîncă numai vinerea. I se adresează biblic, privindu-l pătrunzător cu ochii de un verde curat, tulburător, nemișcați ca la șopîrle sau la șerpi, instaurînd în cabinet o atmosferă dulce-elegiacă: Spune Ecleziastul: unde este multă înțelepciune, este și mult necaz și cine știe multe, are și multă durere... Tu știi multe, ai mare putere, dar n-ai vîrtutea de a fi fals... Creștin, Mareșalul care știe că soldații duc lipsă pe front de preoți, îi propune străinului vizitator: Nu doriți să fiți preot militar? Izbașul își vădește încă o dată pentru noi, cei care l-am descris deja în paragrafele anterioare, firea pur spirituală: Eu predic de oriunde... Nu doar din cucuiata de pe deal, curtea căreia (sic) este plină de morți.

Conștiința universală iluminează în acest dialog literar conștiința mareșalului-de-hîrtie, iar cititorul tresare încă o dată îndurerat-retrospectiv dinaintea descrierii realităților de pe front: Le-ar mai trebui [soldaților], pe lîngă bundițe, niște marmite cu hrană caldă și niște proiectile anticar. Celor care au rămas vii și se retrag luptînd. Cu două-trei țevi de culevrină nu faci mare treabă. Proiectilele lor nu pot străpunge tancurile grele rusești și cincizeci și două de tone. Iată, niște lansatoare de mine, Nebelwerfer, cu șase țevi, pe care și nemții și rușii le-au poreclit „vaniușa", le-ar prinde bine. Căci este o nechibzuință totală să arunci pedestrimea, am vrut să zic infanteria, s-o arunci în foc înainte de a fi strîns pumnul artileriei... Aici, în țară, războiul li se pare unora o serie captivantă de aventuri idilice... pătăranii cu fapte eroice, acolo, în tranșeele înghețate, între păduchi și spaime, se vede fața adevărată a bătăliei. Departe de chefuri și isprăvi galante... Cuvintele îl ard pe Mareșalul care-și amintește că de înzestrarea trupelor românești se făceau responsabili nemții, care s-au angajat să le trimită ostașilor români și armament, și hrană, și furaj pentru cai, de aceea îngaimă ceea ce, de fapt, Izbașul știe - de-acum o știm și noi; de altfel, Istorie o va fi consemnat deja, căci ea nu uită nimic, chiar dacă oamenii care o (re)scriu ascultă adeseori de comandamente politice străine adevărului, anume un angajament încălcat față de aliații săi desconsiderați: Hitler mi-a promis că va echipa și armatele române... „O trădare în plus", parcă-l aud comentînd pe veteranul Iosif Niculescu, despre care am mai pomenit. (cf. p. 180).

Înainte de reintrarea în Marea Umbră de unde Ion Iachim ni l-a adus pentru noi, Mareșalul Ion Antonescu mai dă o explicație la mult clamata acuză de a fi dat ordine discriminatorii împotriva unei minorități (în fața căreia nici Occidentul zilelor noastre nu vrea în ruptul capului să admită că n-a avut și n-are soluții, deși le-a bătut cu tupeu obrazul românilor pe tema aceasta!): În primul rînd, țiganii n-au fost recrutați pe front. Nu știu ce înseamnă a ridica arma pe linia de ochire. I-am trimis din Basarabia în Transnistria. Ei au fugit de acolo și au revenit în Basarabia. În al doilea rînd, am dat ordin să fie prinși și obligați să muncească în gospodăriile agricole... Știți ce au făcut? Au refuzat să muncească, sub motivul că le lipsește experiența necesară! Să-i las să fure în continuare sau să facă piepteni pentru lăut? Nu zic și pieptenii sînt necesari, dar numai în județul Beriozovka avem peste două mii de pieptănari și pieptănărițe! Să-i angajez lăutari sau păsărari, cînd țara are nevoie de pîine?... [...] Și în al treilea rînd, țiganii, pe de o parte, sînt leneși, pe de alta, sînt foarte leneși! Trebuie să ai o răbdare de înger, ca să le rabzi toate matrapazlîcurile. Las cititorilor ultimul cuvînt în problema acestei minorități!...

Omul simplu, oșteanul de pe front, abandonat de aliați, lăsat să moară de foame și de frig în stepa rusească, reprezentat de ardeleanul Ioan („Iuăn") Blaj sau de basarabeanul Evdochim Vărzărescu, aflat în antecamera morții, declară în fața lui Dumnezeu, pe Care-L crede departe, că moare: Pentru Țară... pentru tatăl meu și mama mea... care au rămas într-un sat de codru din Basarabia. Pentru surorile mele, Ana și Maria... Și pentru Mareșal (cf. p. 206). El intuiește că Ion Antonescu greșise că a mers cu nemții pînă la Cotul Donului și Stalingrad, dar nu-l putea învinui, fiindcă-i plăcea proverbiala onestitate și deosebitul curaj al Mareșalului, or, în ochii unui luptător curajul și cinstea altui ostaș sînt valori supreme (idem).

Legendarul Mareșal mai apare caracterizat de un general - ultimul personaj de care mi-am propus să mă ocup în aceste însemnări[7] - anume de basarabeanul Victor Siminel. În Capitolul XXVI al cărții intitulat chiar Generalul Victor Siminel (cf. pp. 207-215), e evocată cariera lui de excepție: [Colonelul Antonescu], „Cîinele roșu", [despre care se spunea că era] de o severitate de zbir [...], dădu mîna, pe rînd, cu fiecare [...] și spuse:
- Domnilor ofițeri, prin Înalt Decret regal sînt numit comandant al Regimentului Roșiori, în care serviți și dumneavoastră. Este o cinste pentru mine de a veni în fruntea acestui regiment care a înscris cu sînge pagini eroice ce vor stîrni totdeauna admirația celor de azi și [a] celor de mîine. Vreau ca prin activitatea din timp de pace, depusă de domneavoastră, să ridicați regimentul la nivelul cerințelor moderne ale războiului, pentru ca la nevoie acest regiment să fie la înălțimea marilor acte de eroism intrate în istorie! [...] Efectul vorbelor proaspăt numitului comandant asupra ofițerilor regimentului nu s-a lăsat așteptat:

Ceva din fluidul emanat de acest om îi cuprinsese, transformîndu-i. În continuare, prin exemplul personal al comandantului, are loc schimbarea în bine: Acei ofițeri cunoscuți drept cheflii, pocheriști, curtezani se transformară radical, devenind oameni plini de ardoare, conștiincioși și căutînd ca activitatea lor să devină rodnică. Deviza lui era pedagogic ideală: „Tratează-l pe om așa cum vrei să fie și nu cum este. Caută să-l faci mai bun". Avansat general, Ion Antonescu a promis [...], încă pînă la începerea războiului, să înlăture cu biciul fără nicio milă pe farsorii care fuseseră promovați la conducerea armatei. Însă naratorul, care împrumută în acest capitol perspectiva personajului său, Victor Siminel, meditează retrospectiv cu îndreptățită amărăciune: Se vede că n-a reușit s-o facă în totalitate. Au mai rămas personaje din eșichierul politic Carol al II-lea-Urdăreanu-Lupeasca... Ca bun creștin numit în fruntea statului, după ce-a participat la slujbă, dinaintea icoanelor și a credincioșilor, generalul Ion Antonescu a jurat solemn, într-un apel adresat țării: „Iar acum, în Casa Domnului, jur, jur în fața lui Dumnezeu, a nesfîrșitelor cohorte de martiri și eroi ai Neamului și în fața voastră, a tuturor, că voi servi și de acum înainte cu fanatică dîrzenie... Portretul moral capătă nuanțe specifice din partea celor care l-au cunoscut îndeaproape: uneori etala o atitudine patetică și patetismul lui era un fel de a-și dezgoli sufletul în fața subalternilor, fără a calcula consecințele gestului său. Acestui om, născut în zodia gemenilor, zodie bogată în nativi predestinați prestigiului, a ajuns a fi personalitatea numărul unu în România. Shakespeare afirmă că unii se nasc mari, alții se fac mari, iar unora le cade mărirea pe cap. Ei bine, Mareșalul s-a făcut mare prin efort personal, deși se pare că și zodia l-a obligat să fie mare. Să fie în toate acestea doar literatură?...

În Capitolul XXIX: Am dat mîna cu Mareșalul, ultimul al romanului, Ion Iachim cheamă dinaintea cititorilor personajele cărții, precum regizorul la rampă actorii în finalul unei piese de teatru. Găsim și evocarea anunțată în titlu, introdusă printr-o enumerare onomastică: Ion Dombrov („Bădelul"), Eugen Statnic, Eugen Isachi. Sînt bătrîni care au dat mîna realmente cu Mareșalul. Naratorul face în vis acest gest, admirația lui este însă reală, emoționantă: Mă simt în fața lui ca un copil. Îmi fac curaj să-i vorbesc. Deși are avantajul cunoașterii viitorului sumbru, nu-și găsește cuvintele. Vestea complotului pe care i-o aduce îl face pe Mareșal să izbucnească în rîs. Devine grav doar cînd i se spune: Încheați pacea. Răspunde în felul său demn, de la înălțimea militarului de carieră și a șefului de stat independent: Ca să capeți o pace onorabilă, trebuie să lupți pentru ea. Cel ce vrea pace, trebuie să lovească mai puternic în inamic și să i-o impună, nu s-o cerșească. E un răspuns memorabil și e riscant orice adaos.

Generalul Victor Siminel, un alt personaj căruia autorul îi încredințează și statutul de narator pentru o bună parte din capitolul consacrat lui (cf. pp. 207-215), basarabean care, în fatalul 1940, ca locotenent-colonel, nu-și putuse trece peste Prut familia [deși] era ditamai șef de stat major al diviziei, este o figură luminoasă a istoriei necontrafăcute a României. Romancierul îi face un cald portret, așa cum cei obișnuiți doar cu căutările pe „google" n-au prilejul să găsească: La începuturi, revolta sa contra bolșevismului nu avea contururi bine limitate. Dar după ce a văzut o biserică transformată de bolșevici în tir (sic), după ce a văzut urmele gloanțelor pe chipul lui Hristos, tînărul sublocotenent și-a zis să lupte cu toată fermitatea contra sălbăticiei bolșevice [...] Pe data de 27 martie 1918, locotenentul Victor Siminel din Regimentul 1 Husari participă la lucrările Sfatului Țării, care va decide unirea Basarabiei cu România.

A unsprezecea poruncă a Decalogului său românesc devenise: integrarea națională pînă la frontierele etnice ale neamlui românesc [...] Își face studiile militare înalte la Școala de Război din București, apoi la Școala de Război din Paris [...] Ulterior, șef de stat major al Corpului de Cavalerie, apoi comandant al Regimentului 4 Roșiori „Regina Maria". Este avansat la gradul de general. / Cunoștea cinci limbi străine, printre care rusa și franceza. / Anticipînd derularea evenimentelor, vom menționa că bravul general ce a izbutit să-și scoată ostașii din măcelăria de la Cotul Donului, a fost distins cu vreo douăzeci de decorații militare, românești și străine, printre care: Ordinul „Mihai Viteazul", Coroana României, Legiunea de Onoare în grad de cavaler (Franța), Crucea de Fier, clasa I și clasa a II-a (Germania), Coroana Iugoslaviei ș.a. / După război, va fi purtat prin închisorile comuniste, învinuit de încălcarea articolului 193 din Codul Penal: „Crimă de intensă activitate împotriva clasei muncitoare în cadrul aparatului de represiune burghezo-moșieresc din Serviciul Special de Informații". / Se stinge din viață la 1 noiembrie 1981 [în vîrstă de 84 de ani]. În muzeul familiei, pe o cămașă zdrențuită de vreme, pe care Victor Siminel a peticit-o de nenumărate ori în închisoare, au fost prinse decorațiile cu care a fost răsplătit pentru faptele sale de arme în cele două războaie mondiale.

Iată, rezumativ, o viață de erou, rănit de două ori fizic, pe front, înainte de căderea țării sub călcîiul U.R.S.S., și de nenumărate ori spiritual, prin procese și încarcerări absurde ce imitau samavolnic rețetarul „formării omului nou" aplicate în imperiul bolșevic de tristă aducere aminte... Atenția scriitorului Ion Iachim și, obligatoriu, a criticului semnatar al acestor rînduri pentru generalul cu prenume cum nu se poate altul mai nimerit, Victor Siminel, căci e demn de a fi intrat în legendă, se explică emoționant: printre cei salvați de la moarte din stepa înghețată rusească s-a aflat și tatăl autorului volumului Ninge aspru la Cotul Donului!

Bun cunoscător nu numai al trecerilor alternative de la o perspectivă narativă la alta, al efectelor tropilor, al importanței îmbinării narațiunii cu dialogurile și descrierile, ci și al trucurilor postmoderniste, toate acestea grație formării sale profesionale (e licențiat al Institutului pedagogic „Ion Creangă" din Chișinău), Ion Iachim își cucerește cititorul pas cu pas, de la întîia pînă la cea din urmă pagină a cărții. Fie om simplu, fie cult, acest om încă apt de a se pleca deasupra hîrtiei tipărite e în cîștig. Să dau exemple mi-e la-ndemînă.

Capitolul XVI: Fascinați de azurul mării se termină, de exemplu, într-o notă vădit postmodernistă; cui îi plac extravaganțele de acest tip (bietului profesor de literatură și limbă română care scrie aici îi stîrnesc nostalgii...) îi recomand paragraful cu pricina de la pagina 139. Narațiunea curge (e drept, cu anumite, bine gîndite, meandre și interludii descriptiv-confesive) inteligibil pentru cititorul mediu pregătit, mai ales grație acelor condimente deja exemplificate cînd m-am referit la Marco Moțmășcat („cine se-aștepta de la el la așa ceva! - a exclamat consoarta mea, care și-a pus în cui reținerile inițiale și a reluat lectura ajungînd la Capitolul XXVII: Jieneasca).

Limbajul folosit, fără abuz de regionalisme, are totuși o savoare indiscutabilă tocmai datorită acestora: cîini morvoși, ganglionul din tărtiță, (livadă de) goldani (p. 93), taftalog (p. 95), văd alba în căpistere (p. 98), (s-a gîndit) cu mahnă (p. 99), să achipuie (p. 100), s-o codolbăiesc (p. 133), chitici, sulace (p. 134), rîpcă (p. 135), cu bună seamă (p. 139), cărcigarilor (p. 158), se oteșește (p. 184), copleș (p. 185), (corpul i) se pomăiește, năboiesc (ninsorile) (p. 187), se tunchesc (p. 189), un țuhal (cu cartofi) (p. 194), fanfori, un cojeamite (bărbat) (p. 195), ogheal, ciobacel, țăharcă (p. 198), o tîngă (p. 205), topcii (p. 218), nici habar de grijă (p. 233), pogănit, mărțînă (p. 235), podișoare (de pomană) (p. 236), limerick, topciu, l-a glogozit (p. 238) etc.

Cîteodată, întîlnești expresii nemaipomenite: rozînd biscuitul fericirii în tîrla cu iepe tinere (p. 162), mai aude răpăit de cicîrîc; cerne din sita lui Dumnezeu necunten-mereuaș... miroase a imaș (p. 185), mi-i mațul deșert, precum a fost și cizma sfîntului Benedict de Nursia (p. 195), multe-am tras și nu m-am ras, nici de asta nu m-oi tunde; i se arcuiește sprînceana ca o fereastră de biserică (p. 198), s-a dezmurit (p. 226), aripile nuștiucuiului îmi masau fața (p. 232).Romanul are, de asemenea, un final neobișnuit, de metaroman, prin Capitolul XXIX: Am dat mîna cu Mareșalul, cu mottoul:Trecutul este cu mult mai patetic decît prezentul (cf. p. 228). Am comentat deja memorabila evocare onirică a Mareșalului Ion Antonescu. Prin astfel de mijloace ingenioase, talentatul prozator creează suspansuri, conturează realități vesele sau dureroase, atroce sau diafane, împingînd pe muntele literaturii universale formidabilul bolovan sisific aburcat pe umeri din sfînta datorie de român atins de harul dumnezeiesc al scrisului.

Ce-a fost, totuși, la Cotul Donului? - răsună obsedanta întrebare care m-a răscolit atîta amar de vreme, mai ales după ce-a trecut la cele veșnice prietenul trimis mie de Dumnezeu, locotenentul de intendență Vasile Valușescu, devenit, după salvarea lui miraculoasă în fruntea unei companii chiar de el încropite, partizan în Munții Banatului natal. Ion Iachim răspunde poetic folosind cuvintele Izbașului: Voi, aidoma porumbeilor, ați fost fascinați de azurul mării. Și v-ați avîntat în larg. Aidoma lor, ați zburat și, prinși de miracolul zborului, ați uitat că marea se poate tulbura. Cînd v-ați trezit cu furtuna deasupra voastră, cu nouri negri venind de pretutindeni, cu vînt de uragan, atunci, panicați, ați încercat să zburați spre țărm, să scăpați. Dar curenții puternici de aer, care se învîrtejesc ca vîrcolacii, uniți cu trăsnetele, fie că v-au aruncat în valuri, fie că v-au carbonizat în zbor... (p. 137). E un pasaj edificator pentru oricine, cred, în privința mulților talanți primiți de la Dumnezeu de autorul romanului „Ninge aspru la Cotul Donului".

Ion Iachim dovedește în acest roman o colosal-verosimilă forță epică, un simț al limbii remarcabil - o afirm cu toate că unele pagini încă mai păstrează tușele căutărilor, ale ezitărilor și conțin, pe alocuri, chiar unele stîngăcii[8]; sînt însă imperfecțiuni tolerabile, care, ca și tulburătoarea Lecție despre cub a lui Nichita Stănescu, conturează impresia unui demers literar viu, omenesc, abonat la dăinuire. Am să închei, prin urmare, exclamativ: izbînda scrierii pe care ne-ați dăruit-o, iubite frate de peste Prut, e deasupra jocului dubitativ între „Domnul Perfect" și „Domnul Reușit" (cf. p. 238); este vorba, de fapt, despre un răspuns literar pe care nimeni altul n-ar fi putut să-l facă mai bine, mai convingător decît domnia voastră - descendent talentat al unui erou de la Cotul Donului cel deloc liniștit!

---------------------------------------------
[5] Îmi permit inserarea unui pasaj lămuritor desprins dintr-un articol publicat în 11 mărțișor 2018 al istoricului col (r) prof. univ. dr. Alesandru Duțu: Documentele timpului [...] aduc noi dovezi în favoarea comandantului Armatei 3, înaintea declanșării contraofensivei sovietice de la 19 noiembrie 1942, el apreciind astfel situația armatei: „Pînă în prezent, cu mijloacele pe care le aveam la îndemînă și cu ce ni s-a adus, ne găsim în situația de a nu ne putea organiza pentru iarnă și de a nu putea face față unui atac mai important și de lungă durată". Considera că nu se putea face față nici iernii care avea să vină, cu atît mai mult unei puternice lovituri sovietice, spre deosebire de germani care au subestimat capacitatea de reacție a adversarului apreciind că acesta nu avea posibilitatea de a întreprinde în iarna care urma acțiuni de amploare. „Toate silințele noastre de a arăta adevărata situație - preciza Petre Dumitrescu după dezastrul din Cotul Donului - s-au lovit de atmosfera falsă în care trăiau comandamentele germane... Toate rapoartele noastre nu au izbutit să scoată comandamentele germane din grava eroare, am putea spune chiar obsesia, de a subestima posibilitățile armatei sovietice, de a o considera bătută". Cf. http://www.art-emis.ro/istorie/4707-general-petre-dumitrescu-1944-1946.html
[6] Sînt cuvinte, fraze care, după cîte știu, vor putea atîrna greu la judecata trîmbițașilor „corectitudinii politice" - cartoful ideologic fierbinte pe care, se pare, guvernanții noștri (temporar de obîrșie cvasiunanim teleormăneană!?) vor să-l arunce, săracii de ei, în mîinile opoziției și ale „diasporei" celei, desigur „dușmănoase"...
[7] Privesc cu îngrijorare la numărul de semne și de pagini afișat conștiincios de aparatul la care-mi scriu articolul: unde să mai inser impresii, gînduri, idei despre nebunul sfînt-stîlpnic-cocostîrc Vasile Cercel (Slavă Cerului, slavă Văzduhului, slavă Stelelor! - strigă el, la un moment dat. Acest personaj autorului îi prilejuiește veritabile pagini de Pateric ilustrînd nebunia întru Hristos)?... Unde să mai strecor măcar două-trei enunțuri despre Solomon Boubătrân, despre medicul Ilarie Oncilă sau despre locotenentul Tudor Damaschin - remarcabile figuri care îmbogățesc exemplar proza contemporană românească?... Renunț determinat de un fior al rațiunii: lungind atît de mult aprecierile critice de față, nu numai că nimeni nu mi le va mai publica, dar - ăsta da argument! - se va mai afla vreun cititor temerar pentru ele?
[8] Iată o mică listă: la popota sfinților nici n-o fi astfel de bucate (p. 74); pantalonii bufanți dau a lehamite din mînă (p. 75); fiertura pe care o mînca compania (p. 82); Forțele aliatului german, or el este dominat pe teatrul de război, pot fi asemuite cu un taur, căruia i s-a înfipt banderila în ceafă. Va urma zvîcniturile turbate ale taurului [...] (pp. 88-89); Sau are senzația olfactivă a mirosului de ulei de santal (p. 100); Probabil fiindcă vorbeau o altă limbă decît românii, dar și de aceea că se socoteau mai soldați decît răniții români (p. 102); Nu doar din cucuiata de pe deal, curtea căreia este plină de morți (p. 179); Cioarele îl ascultau (p. 202); se înrolează în una din cele 16 cete (p. 213); un tablou [...], o copie a cărui o văzuse cîndva (p. 223) etc. În plus, conștiința profesională mă obligă măcar aici să precizez numărul erorilor tehnoredacționale: peste patruzeci!