De mai multă vreme, în cercetările mele consacrate trecutului m-au preocupat aspectele privind intervenţia Haosului ca factor destabilizator ori demolator decisiv al desfăşurărilor istorice recente. Am consacrat fenomenului mai multe cărţi (vezi, de ex., „România sub Imperiul Haosului, 1939-1945″, 2007; “O istorie a prezentului”, ediţia a II-a, 2010), dar, evident, lucrurile sunt departe de-a fi fost elucidate. Dimpotrivă, mi s-a întărit convingerea că, în aceşti ultimi ani, rostul Haosului s-a extins, devenind pur şi simplu - pe alocuri ori vremelnic - copleşitor, sufocant. Întra-atîta că, vrând-nevrând, azi trebuie să fim de acord cu reputatul profesor francez Alain Joxe, care a lansat simultan, în 2002, la Paris şi New York, un bestseller mondial consacrat „Imperiului Haosului” (traducere, Bucureşti, Corint, 2003). Cu menţiunea că, între timp, realităţile, sub privirile şi cu ştiinţa noastră, s-au agravat, deja în 2002 savantul francez descoperea că „barbaria” îngrozitorului Război Rece depăşise limitele admisibilului, că intrasem într-o epocă în care „se poate şi mai rău: totul e posibil”, iar lumea ajunsese într-un „ciclu fără speranţă”. S-ar putea contrazice asemenea constatări? Nicidecum, iar, dacă, prin studii temeinice şi de largă viziune, am reuşi să dovedim contrariul, ce folos, cîtă vreme realităţile crunte ne-ar contrazice imediat şi brutal? Nu mai departe decît la noi, bunăoară. Nu ştim unde sîntem şi către ce ne îndreptăm. Sîntem doar în pragul crizei ori ne află chiar în epicentrul ei? Guvernul o promovează ori, cumva, deja o combate, pregătind marele asalt devastator împotrivă-i? Preşedintele-jucător şi premierul-anticonstituţional sînt - ori vor fi - liderii viitoarei cruciade anticriză, după ce s-au remarcat drept vestitorii dezastrului?

În aceeaşi ordine, nu ştim cine şi de ce a îngăduit anii trecuţi terfelirea suveranităţii şi integrităţii, permiţînd funcţionarea închisorii „Britelite” pe teritoriul naţional pentru deţinerea şi anchetarea unora dintre „creierele” atentatelor de la 11 septembrie 2001 din SUA? Iar, în altă ordine de idei dar în context, ce este, pe cine reprezintă şi cui foloseşte FMI-ul? Şi, pentru ca totul să fie sublim şi de neuitat, în atare splendide condiţii survine afacerea brandului de ţară promovat la nivel mondial sub înfăţişarea de frunzuliţă, şi aceasta plagiată (?!), aşa, ca să dea bine şi să contribuie vârtos la demolarea prestigiului de ţară. Cum altfel, de vreme ce frunza, aprig cântată de toţi poeţii lumii, a detronat, prin complicităţi interne şi externe lesne de identificat, „Pasărea măiastră” a lui Brîncuşi şi Casa Poporului, ignorată de guvernul din Bucureşti tocmai pentru că se observă de pe Lună! Şi pentru că “totul e posibil”, vorba d-lui Joxe, de ce nu ne-am bate joc de foştii Patriarhi al României (în total, cinci la număr), tulburându-le liniştea şi ponegrindu-le memoria. Chiar dacă, în viziunea majorităţii copleşitoare a românilor ortodocşi, foştii Patriarhi, chemaţi acolo Sus cu voia Domnului, sunt de-acum Sfinţii noştri. De-acum, ei nu mai sunt nici legionari, nici antisemiţi ori antisionişti, iar demolarea lor, prin demersuri anticreştine şi antiromâneşti angajate de holocaustologi nenorociţi (termenul îi aparţine ilustrului Paul Goma) şi de un general român (da, chiar aşa!), nu este nici justiţie, nici reparaţie, nici ştiinţă, ci, pur şi simplu, blasfemie! Dar, nimic grav, de vreme ce, în aceste vremuri idioate de Haos, tot ce-i posibil ca Domnul să ia minţile hulitorilor de profesie. Pentru că suntem în România şi factorul politic trebuie să răspundă oricând prezent, putem neglija oare că doi pretinşi ziarişti alertează opinia publică cum că ar fi dispărut Dosarul lui Ion Iliescu? Aflăm de unde a plecat (de la Arhivele Naţionale din Bucureşti), dar nu ni se spune unde s-au dus. Ei bine, şi ce-i cu asta? N-ar fi normal acum ca, de vreme ce un dosar lipseşte, toate celelalte ale „foştilor” sau „actualilor” să fie scoase la lumină? Nu de alta, dar dacă, mâine-poimîine, restul să aibă aceeaşi soartă? Şi, dacă facem publice dosarele, să fie prezentate integral, nu aşa cum se procedează pe ici-pe acolo, denaturându-se grosolan un trecut ce ar putea fi reconstituit precis şi total? Scriind aceste rînduri, am în vedere în prima ordine faptul că Dosarul de „urmărire informativ-operativă” cu nr. 4638/17 martie 1989 (cf. Stela Cheptea, ed., „Paradigmele istoriei. Omagiu Profesorului Gh. Buzatu”, II, Iaşi, Demiurg, 2009, p. 494 şi urm.), privindu-i pe „Barbu”, „Banu”, „Bratu” etc. etc. etc. (toţi aceştia reprezentându-mă pe mine!) cuprinde aprox. 240 file, dar şi dezvăluiri că în perioada februarie - decembrie 1989 nu numai telefonul meu era sub control, ci la Academie mi s-a instalat o cameră video. Întrebare: dosarul e dosar, adică hârtie, dar chestiunea esenţială este alta - unde sînt înregistrările? Dacă tot ce-a fost în decembrie 1989 rămâne revoluţie, iar nu lovitură de stat, care a fost în realitate şi în esenţă, dacă de-atunci românii au rupt complet cu trecutul comunist al Patriei, atunci pe cine mai interesează Dosarul subsemnatului? Căror planuri şi jocuri magistrale viitoare le-ar mai putea sluji? Căror Servicii Secrete şi oficine? Nici uneia, desigur, de vreme ce de-acum construim cu spor şi cu plăcere altceva - „societatea capitalistă multilateral dezvoltată”.
Există, aşadar, premisa ca să se restituie toate dosarele integrale atât lui Ion Iliescu, lui Emil Boc ş.a., ş.a., dar şi lui Gh. Buzatu! Nu voi încheia însă fără a reţine şi respinge procedeul că, à propos de „dispariţia” Dosarului Iliescu, să se tenteze şi compromiterea unor reputaţi specialişti (profesorii Ioan Scurtu, Corneliu M. Lungu, Mihai Retegan), care, cică, ar fi văzut… ar fi folosit… ar fi spus… etc. etc. Este, indiscutabil, PREA MULT! Înainte de orice, pentru că toţi sunt colegii şi prietenii mei, toţi sunt profesori şi deopotrivă ISTORICI! Suficiente motive ca să fie trataţi drept simboluri, chiar dacă traversăm nenorocita ZODIE A HAOSULUI! Nu există forţă pe lume care să sugereze ori să dicteze ALTFEL.