„Imperare sibi maximum imperium est"[1] (Seneca)

Noi, românii, fără a avea neapărat o părere proastă despre noi, avem uneori tendința de a ne stigmatiza singuri pentru vini și pentru defecte pe care le exagerăm, le deformăm sau chiar ni le imaginăm și ni le asumăm cu nonșalanță, ba chiar cu inconștiență. O facem atunci când bănuim că cineva ne observă și că observatorul ar putea să nu gândească tocmai bine despre noi. Ne grăbim să ne criticăm singuri de teamă să nu ne-o ia altul înainte, un străin, și să zică ceva și mai rău despre noi, despre cum suntem în general, despre ce am făcut, despre cum arătăm, despre cum vorbim, despre cum mâncăm sau ne îmbrăcăm etc. Și ne criticăm bine, bine de tot, astfel ca străinul să fie mulțumit și să plece fără a considera că ar mai trebui să zică și el ceva, ba poate, fiind pe deplin satisfăcut, să arunce și el acolo câteva vorbe de împăciuire care să atenueze ceva din vehemența auto-înfierărilor noastre.

Mai bine își bate mama copilul pentru o năzbâtie minoră sau doar imaginată, decât să i-l admonesteze vecinul care apoi să-i mai și vină la poartă cu gura mare și să-i strige că nu știe să-și educe odrasla, care va ajunge, fără doar și poate, un derbedeu care va înfunda, mai devreme sau mai târziu pușcăria. Uite așa, fără să ne stăpânim pornirile, ne facem noi singuri hoți, leneși, criminali, bețivi, curve și curvari, cerșetori, handicapați, mincinoși, corupți, cruzi, trădători, slugarnici, prefăcuți și... ce ne mai vine la gură. Uitați-vă la numele cu care se semnează articolele negative despre români din media străină: numai nume de români. Români plătiți de propaganda străinătății interesate, cozi de topor ticăloase sau alte cozi de topor cretine, dar la fel de nocive, inși care vor să se lepede de etichetele de „naționalist, de „nostalgic", de „corrupt" sau „hoț", care își fac cruce și își scuipă în sân spunând: „Vai, Doamne, așa sunt românii, dar eu nu, ferească Dumnezeu, că eu de-aia am plecat din România, că nu-i mai puteam suporta".

Și astfel, străinilor cărora le stăteam în gât sau în drum și care își storceau creierii cum să ne defăimeze mai bine și mai convingător tocmai că le venea apa la moară chiar de la unii dintre ai noștri: „Păi dacă până și românii zic despre ei că sunt cum sunt, noi ce să mai zicem? E clar ce e de capul lor, nu?". Alți străini, cei cărora le eram indiferenți și care nu știau mare lucru despre România, aflau și ei surprinși, chiar din gura noastră, ce neam de nenorociți suntem. Căci pentru cineva care nu te cunoaște și nici nu are mare interes să se intereseze despre tine, cel mai la îndemână indiciu despre persoana ta este ceea ce îi transmiți tu însuți. Fie că te prezinți ca un nobil sau ca o slugă, în lipsa oricărui interes din partea lui de a verifica informația, străinul sau necunoscutul se va despărți de tine cu părerea subconștientă că ești așa cum te-ai prezentat tu singur: sau nobil sau slugă. Cum noi avem grijă să ne prezentăm mai întotdeauna în culori sumbre, la fel de sumbră va fi și paradigma pe care o formăm noi înșine despre noi și pe care o transmitem mai departe din ticăloșie sau din cretinism, așa cum spuneam.

Mai târziu, când acest străin/necunoscut va auzi întâmplător „ceva" despre România sau despre un locuitor al ei și acest „ceva" va fi de rău, atunci părerea lui superficială dar negativă pe care singuri i-am indus-o va fi confirmată și adâncită: „Da, așa știam și eu." Dacă cele auzite vor fi pozitive, atunci reacția lui va fi de îndoială, pentru că nu va corespunde cu imaginea pe care și-o făcuse, iar ca această imagine să fie schimbată, va fi nevoie de mai mult timp, de mai multe știri pozitive, categorie de știri mult mai greu și mai puțin vehiculată pentru că este mai puțin spectaculoasă decât categoria de știri negative.

În concluzie, așa cum te prezinți așa vei fi perceput, pentru că, în general, lumea nu are timp și nici curiozitatea să verifice cât și ce este adevărat din ceea ce spui tu despre tine, iar dacă mai și repeți de câteva ori prezentarea, aceasta se va transforma automat în truism. Odată formată paradigma, informațiile ulterioare vor fi imediat acceptate dacă ele corespund paradigmei sau respinse și considerate necredibile sau nedefinitorii dacă ele nu corespund imaginii transformată cu timpul în prejudecată cognitivă.

„Vedem ce știm și nu știm ce vedem" (Emil Cioran)

În cartea „Cei dintâi vor fi cei din urmă", autorul american Larry L. Watts, deplângea faptul că toate manifestările de independență ale României față de Moscova, în perioada anilor 80, au fost în mod eronat interpretate de CIA și de Washington ca fiind, de fapt, doar niște acțiuni de acoperire a unei atitudini total pro-sovietice, că politica externă a Bucureștiului nu urmărea altceva decât să inducă în eroare Vestul unde căuta să pătrundă ca un cal troian al Moscovei. Autorul deplângea miopia C.I.A. și găsea aici trei cauze care au dus la interpretarea eronată a poziției României:
- prejudecățile cognitive despre România;
- dezinformarea exercitată de propaganda străină;
- patologiile organizaționale ale agenției americane, care credibiliza mai degrabă informațiile ce se potriveau opiniei deja formate.

Ca autori ai dezinformării exercitate de propaganda străină Larry Watts identifica serviciile sovietice, precum și cele ale altor „țări frățești", dintre care serviciile ungurești pe primul loc. Netrăind mai mult timp în România din acele vremuri, Watts nu a perceput existența unei alte surse de dezinformare, cea mai puternică, cea pe care s-au sprijinit toate celelalte: dezinformarea locală făcută în mod constant, conștient sau inconștient chiar de către români. Și aici este vorba nu de unii dintre acei români din afara țării despre care am pomenit, ci de unii dinăuntru granițelor. Este des întâlnită la noi atitudinea prin care, în mod semeț, cei care se respectă consideră că este de „bon ton" să se îndoiască de orice realitate, oricât de evidentă ar fi ea, sau, tocmai, cu cât mai evidentă ar fi, cu atât mai suspectă trebuie să fie și caută atunci cu pasiune înțelesuri ascunse chiar acolo unde ele nu sunt, pentru a-și dovedi lor și oricui altcuiva rafinamentul intelectual. Iar dacă nu găsesc nici un înțeles ascuns înseamnă că nu au fost destul de perspicace, că ar putea fi luați de proști, și ca să nu fie proști inventează ei un „dedesubt". Inventează înțelesuri oricât de năstrușnice, căci cu cât mai năstrușnice cu atât mai inteligente vor fi considerate. Le inventează fără nici o reținere și le susțin cu hotărâre, autosugestionându-se că au perfectă dreptate și convingând-i și pe cei din jur. În plus, românul este mai dispus către o neîncredere funciară față de cei care îl conduc și de admirație față de cei care l-au condus, oricât de contestați or fi fost aceștia la vremea lor.

Exploatând aceste trăsături, ușurința cu care noi ne auto-defăimăm, maeștri ai propagandei străine au lansat în spațiul românesc sugestii subtile care să fie luate din zbor și asimilate cu propriile deducții, reușind astfel să îi facă pe mulți români să devină cei mai mari dezinformatori ai realităților interne. Țipa Ceaușescu „independență, suveranitate și neamestecuri în treburi străine"? „Aha, trebuie să fie exact invers!", ziceau ei. Țipă să-l audă lumea, dar el e mână în mână cu ăia de la Kremlin, e pentru internaționalismul proletar cu sediul la Moscova". Și rușilor le convenea și ungurilor le convenea și încurajau nebunia românilor prin care își deformau singuri realitatea și își minimalizau meritele și succesele. Iar ofițerii de informații străini culegeau cu sârg informații de pe teren, din România, de la români.

Cu cât românul respectiv era mai „sofisticat", mai „profund în gândire" și cu „putere de analiză mai mare" cu atât găsea el mai multe subtilități și dedesubturi care, în realitate, îi erau sugerate de alții. Sportul lui preferat devenise cititul ziarelor pe invers. Apărea o știre cu succese ale oamenilor muncii de le Uzinele X, se trăgea concluzia că a mai explodat o instalație acolo sau că a mai izbucnit un incendiu și doct, se transmitea „știrea" mai departe. Se scria că în agricultură s-au obținut recolte record, se trăgea concluzia că seceta a compromis toată recolta și că la anul o să ne ia dracul, că n-o să mai avem ce mânca. Iar acești români, cu cât se simțeau mai ascultați, unii chiar recompensați, cu atât erau mai prolifici în analize și în informări dintre cele dorite și căutate de serviciile străine. Și străinii își ascultau cu mulțumire sursele locale de pe Dâmbovița și scriau de zor informații către țară, unde Centrala lor doar astfel de informații ajunseseră să creadă și astfel de informații așteptau ca să le promoveze sub formă de sinteze spre factorii de decizie.

Tot cu acest fel de informații s-a făptuit și marea brambureală din decembrie 1989, când, după toate analizele și contra-analizele analiștilor analizatori, armata română ar fi trebuit să se ia de păr cu securitatea română, pentru că se pândeau ele de mult timp și că abia așteptau prilejul să facă vărsare de sânge cu cca. 60 000 de morți și alte zeci de mii de răniți. Și astfel se creau condițiile ca rușii să intre în România prin Est, ungurii prin Vest și alții să sară cu parașuta de peste tot sau să intre în țară pe unde erau drumurile mai bune, ca să nu-i zdruncine gropile din asfalt. Iar românii i-ar fi așteptat pe toți ca să îi scape de ei înșiși, de hoardele de hoți, de leneși, criminali, bețivi, curve și curvari, cerșetori, handicapați, mincinoși, corupți, cruzi, trădători, slugarnici, de prefăcuți și de etc. Da, românii era nemulțumiți, erau supărați și revoltați. Se putea ușor băga de seamă dacă voiai, fără să faci mari eforturi și analize. Voiau schimbare, era clar, dar schimbare cu ce? Aici analizele se opreau. Se opreau pentru că nu prea interesa pe nimeni ce ar fi vrut românii, mai important era ce voiau alții.

Curtea de Argeș, pe Argeș va rămâne

Dar, cu românul poți să dai și peste mari belele. Pentru că nu poți pune întotdeauna bază pe tot ce spune el, pentru că oricât de bine l-ai studia și i-ai cunoaște opiniile sau chiar gândurile, niciodată nu poți ști exact ceea ce simte, ceea ce este în sufletul lui, sentimentele profunde de care nici el nu-și dă întotdeauna seama, dar care, uneori, când nici nu te aștepți, izbucnesc la suprafață de îl surprind chiar și pe el.

La început poți să-i iei chiar și casa, iar el, bucuros că se află în centrul atenției, te va ajuta să i-o iei. Nu să i-o furi! Să i-o cumperi cinstit, adică pe nimic. Intri apoi în casa cumpărată de la el pe nimic, o restructurezi, o renovezi și te instalezi în ea. Pe el îl scoți afară legal, cu acte, și, ca să nu-l lași de izbeliște, îi amenajezi în mod umanitar magazia din fundul curții. Îi tragi acolo apă, lumină, cablu TV și Internet. Dar, după ce acesta s-a instalat bine în magazia la care și-a pus între timp termopane și a termoizolat-o cu polistiren pe dinafară, o va considera doar casa lui de vacanță și de sărbători și va pleca să stea pe la tine, în curtea de unde tu, străinule, ai plecat ca să intri în casa lui, și va începe să militeze pentru drepturile și libertățile individuale, cu insistența cu care tu i le-ai băgat în cap atunci când i-ai intrat în curte. Se va uita în stânga și în dreapta, se va uita chiorâși la tine, te va pândi, te va întreba ce cauți tu în casa lui și va sta în așteptare...

Nu te vei mai înțelege cu el nici cu vorbă bună nici cu vorbă rea. Vei ajunge, până la urmă să zici: „Cine dracu m-a pus pe mine să mă iau de români, de țara asta de hoți, de leneși, de criminali, bețivi, curve și curvari, cerșetori, handicapați, mincinoși, corupți, cruzi, trădători, slugarnici, prefăcuți etc.? Că mai bine îmi vedeam de treabă și mă duceam în altă parte, chiar dacă acolo nu era tot atât de verde, de galben și de auriu. Dar dacă mi-aș lua eu acum cantrafusele și aș pleca de aici, lăsându-i pe români în plata Domnului, lăsându-i în pace?"

Păi, da, domnilor, asta ar fi soluția: voi lăsați-ne în pace, iar noi să nu ne mai auto-defăimăm, să nu ne mai facem singuri atâta rău ca să avem pe urmă ce regreta și munci pentru a repara daunele pe care singuri ni le-am făcut sau la care cu entuziasm prostesc am contribuit, pentru că nu orice meșter Manole are o Ană care să-i țină în picioare zidurile clădite cu trudă și cu osteneală.

Unde o fi Ana noastră de acum? Unde ești, Ana? Sub ce nume te ascunzi și de ce nu te arăți? Ană, zidurile cad și ce clădim se prăbușește.

----------------------------------
[1] Seneca - Cel mai mare imperiu este stăpânirea de sine