„Dragii mei compatrioţi,
Vă scriu dintr-o situaţie mai puţin obişnuită. Nu, nu vă scriu din lagăr. Nu, nu din vreun azil politic pe care l-aş fi cerut în alte părţi. Nu vă scriu nici măcar din pogonul meu de libertate personală, ocrotit şi pregătit pentru a-l semnaliza în teritoriul liber de ură, de prejudecăţi, de ranchiună. [...]. Am simţul ridicolului şi nu-mi pot compune o figură eroică, mai ales că îmi cunosc bine slăbiciunile şi defectele şi nu mă mai derajnjează eticheta pe care mi-au pus-o diverşi, cum c-aş fi, spre deosebire de ei, o personalitate controversată. Am făcut şi multe greşeli, din inconştineţă sau din încăpăţânare, şi probabil că numai atunci când viaţa m-a obligat să fiu îneţelept, ca să creadă copiii mei în înţelepciunea mea, am devenit înţelepet, şi nici nu am puterea să judec pe imprudentul care fusesem. ...Şi care ar fi de fapt, controversa? Talentul? Caracterul? Scrisorile personale? Scrierile publice? Totul? Ce anume? Trecutul? Prezentul? Popularitatea? Singurătatea? Cenaclul? Faptul că nu beau? Că iubesc? Că exist? Ce anume?"

Mentorul generaţiei în blugi
Mariana Dobrin

Cât ai fost printre noi, prea mulţi pigmei grăbiţi,/ Te-au umilit profund şi ţi-au sărit în spate,/ Îţi aminteau prea des de vechile păcate,/ Dar noi ştiam prea bine că toţi erau mânjiţi.// În loc s-aleagă-atent doar grâul de neghină/ Şi pulberea de stele cu cinste s-o păstreze,/ S-o pună-n faţa noastră şi să ne lumineze,/ Au scormonit adânc şi ţi-au găsit doar vină.// Puteau să-ţi stea alături şi chiar să te urmeze/ Pe drumul de rubine clădit în poezie,/ Nu să urzească planuri cu-atâta fantezie/ Şi- oricare pas al tău doreau să-l anuleze.// Dar cu rebelu-ţi geniu la mulţi le-ai dat răspuns/ În fluviul tău de versuri ce greu l-au inghiţit/ Şi sufletu-ţi sensibil ades ţi-au ciopârţit,/ Te-au aşteptat la colţuri, cu sete te-au împuns.// La căpatâiul tău acum e-nghesuială,/ Vin chiar şi-acei „ prieteni" ce crunt te-au sfârtecat/ Cu-aceeaşi limbă aspră cu care te-au spurcat/ Se ploconesc, maestre şi cu mult zel te spală.// Tu pentru noi ai ars, o flacără ai fost,/ Ai vrut să ne vezi liberi şi pentru pace-ai plâns,/ Oştirile de tineri în jurul tău ai strâns/ Şi-atâtea generaţii găseau în tine-un rost.// Chiar dacă n-or vrea unii de tin' să se mai ştie,/ Să nu fi mânios, nu te-om uita în veci,/ În fruntea poeziei tu mândru o să treci/ Şi în literatură vei fi prezenţă vie.

Fără Păunescu România are sufletul mai mic
Ioan Romeo Roşiianu

„Vestea că Poetul a murit m-a lovit ca un trăsnet, m-a cutremurat. N-am mai putut înghiţi gura de cafea, pielea s-a zbârlit pe mine, amintirile m-au cotropit. Prima dată l-am văzut pe Adrian Păunescu prin plasa de sârmă a gardului de la stadionul Rova din Roşiorii de Vede, unde cenaclul Flacăra poposea des. În aceeaşi seară l-am atins, am sărit gardul şi i-am cerut un autograf. Miliţienii care păzeau scena au vrut să mă oprească să ajung la el, pe mine şi încă doi colegi, unul medic azi – culmea ironiei, cardiolog – altul plecat în Canada. Cu un gest hristic şi cuvinte al căror sens muuuult prea târziu l-am pătruns, Păunescu le-a zis „lăsaţi copiii să vină la mine!" atât a trebuit! Spectacolul s-a întrerupt, copii şi maturi au năvălit peste garduri, pe teren. Apoi, spectacolul a continuat, artiştii crescuţi lângă sufletul spău mare cântau, Păunescu dădea autografe.
L-am reîntâlnit în Bucureşti, pe la „Cenaclul de luni" al lui Manolescu şi, datorită bunei mele prietenii cu Traian T. Coşovei, Idolul de pe scenă mi-a devenit amic. M-a copleşit cu bunătatea lui, iar privirea aceea străfulgerător albastră vorbea de blândeţe, de frumuseţe sufletească fără seamăn. Era un suflet blând într-un munte de trup. I-am şi spus o dată că aş vrea să fiu ca el, puternic prin atitudine, să eman forţă, dar să nu-mi pierd şi să-mi urâţesc sufletul. Nu ştiu în ce măsură am reuşit eu să nu-l dezamăgesc sau să nu mă dezamăgesc pe mine, dar ştiu că Păunescu a reuşit să rămână nemuritor. El a scris cu sânge şi suferinţă iubirea sa fantastică pentru o ţară şi-un neam care nu întotdeauna i-au răspuns cu aceeaşi monedă. A fost un vizionar, un om care-a reuşit să vadă în întunericul care ne paşte democraţia. L-am văzut trist şi întristat în ultima perioadă. Simţeam, ca om care am respirat ani buni în preajma lui, că-l doare faptul că nu mai poate ajuta valorile pe care le-a cântat şi încântat. El le-a dat demnitate unor artişti nu numai pentru că el însuşi a fost artist model, ci şi din cele trei mandate de senator. A fost un vizionar! Cu aproape doi ani în urmă Poetul nota pe blogul său că îi este teamă de moarte şi că, pentru prima dată şi-a dat seama nu numai că el se gândeşte din ce în ce mai mult la moarte, ci şi că Ea a început să se gândească la el. Acum Durerea s-a împlinit. Moartea l-a ajuns din urmă! Mult prea repede, mult prea crâncen! Moartea l-a lovit în cel mai mare organ al său, Sufletul românesc în care putea găzdui nu un singur neam ci o lume întreagă.
Şi, am curajul să jur că a murit neîmplinit! Basarabia încă nu s-a întors la Patria Mamă! Dumnezeu să-l odihnească în pace! Dumnezeu să ne ierte şi pe noi, că nu l-am iubit la fel de mult cât ne-a iubit el." (www.ne-cenzurat.ro)

Păunescu, vocea de disperare a românilor
Nicolae Bălaşa

„În sera zilei de 5 noiembrie 2010, în jurnalul de la Oltenia TV, am vorbit despre poeziea sa, despre Cenaclul „Flacăra" şi despre patriotul Păunescu. Astăzi, cu onoruri militare, a fost coborât în criptă, trupul neînsufleţit al poetul Adrian Păunescu. Locul de veci, la picioarele lui Mihai Eminescu. Într-o parte şi în alta, Nichita Stănescu şi Eugen Barbu. Au fost trase, de către militari, salvele şi s-a intonat Imnul României. Cu o seară înainte de a înceta din viaţă, am vorbit, la postul de televiziune GTV, despre muntele de cultură, muntele de OM, muntele de român, numit Păunescu. În ziua următoare la orele 07:15: 00, oră anunţata de cei de la spitalul Colentina, poetul am murit. De astăzi poporul roman, atât la nivel poetic dar şi la nivel social, va vorbi cu jumătate de gură... Dumnezeu să-l ierte! Spiritul său să fie, dacă se poate, şi-n cer şi în mijlocul limbii române şi în mijlocul poporului român. Condoleanţe familiei. Condoleanţe limbii române şi poporului român!"

Litanie pentru Adrian Păunescu
Dan Lupescu

„Dan: România a rămas săracă.
Danko: Românii de pretutindeni au rămas foarte, foarte săraci.
Daniel: Ideilor/idealurilor de românism, românitate, panromânism li s-a pierdut cheia de boltă, le-a fost spulberată şansa de a se mai plini vreodată.
Dincă: Greu, foarte greu va fi ca românii să mai rămână popor. Lunecarea, prăbuşirea, căderea liberă spre neantul stadiului primitiv de populaţie (fără trecut, prezent şi viitor, fără identitate) se vor accelera instantaneu şi ireversibil.
Ducu Berţi: De la dânsul am învăţat că trebuie să ai coloană vertebrală şi să te simţi liber mereu.
Dan: Nu a scris „Libertatea de a trage cu puşca'' şi nici „Moartea căprioarei''. Despicând voiniceşte valurile argintate, de dor, ale Limbii Române, copilul de învăţător a deschis poarta zăvorâtă în flăcări, pe care scria „Ultrasentimente'', şi s-a dăruit jerfelnic, fratern, lângă „Mieii primi''. El a fost mai mult decât un poet. El a fost un vestitor.
Danko: Din câteva cuvinte ajungea la inima noastră. Ne înflăcăra şi ne disciplina. Îşi smulgea inima din piept şi, în bezna acelui veac, ne lumina Calea, ne arăta drumul şi ne făcea să îl urmăm fără pic de teamă.
Daniel: Despicând haiduceşte Marea cea mare a Limbii Române, cu sufletul fraged al copilului de învăţător, el a zvârlit, din adâncuri în cer, „Fântâna somnambulă'', a privit înapoi şi, deîndată, fata morgana l-a blestemat tandru arătându-i „Cărţile poştale ale morţii''. El a fost mai mult decât un vestitor. El a fost un Iluminat.
Dincă: A scris 300.000 de versuri. Un mare român şi un mare poet se naşte o dată la o mie de ani.
Dan: Despicând pandureşte oceanul de tâlcuri al Limbii Române şi lamura neamului său venit din neguri de vremi, el a zidit ''Istoria unei secunde'', vânjos a pus grumazul sub „Repetabila povară'' şi a ţâşnit revoltat, fluturând deasupra capului omenirii incendiarul „Manifest pentru sănătatea Pământului''. El a fost mai mult decât un Iluminat. El a fost un vizionar, un profet.
Dina: O dată cu dispariţia lui, parcă a murit o parte din adolescenţa noastră.
Daniel: Despicând bărbăteşte magma de jar pe care pluteşte „Pământul deocamdată'', cu suflet de vulcan, copilul de învăţător a tras brazdă de foc prin „Lumea ca lume'', a poposit o clipă „Sub semnul întrebării'', a ţâşnit iarăşi „De la Bârca la Viena şi înapoi" -, după care, vânător vânat de propriile-i himere, a adăstat în „Rezervaţia de zimbri" şi s-a recules sub curcubeul „Totuşi iubirea". El a fost mai mult decât un profet. A fost un luptător în Agora.
Dimitrie: Stihia, forţa naturii, vulcanul clocotind, cel ce lua apărarea oamenilor şi îi ajuta - acesta a fost Adrian Păunescu.
Danko: Despicând înţelepţeşte argintul cojit din oglinzile Veneţiei aburoase, bărbatul cu suflet de porumbel dalb a dat vamă „Poeziilor cenzurate", a trecut pragul dintre secoli rostind torenţial poemele din „Manifest pentru mileniul trei'', s-a trezit – fulguind ca un proverb – în faţa troiţei de fum pe care, parcă, scria „Trilogia căruntă". El a fost mai mult decât un gladiator. El a fost Învăţătorul tuturor generaţiilor.
Diana: Titan în cultură. Titan în lupta cu viaţa. Luceafărul generaţiei în blugi.
Dan: Despicând îngândurat fuioarele de ceaţă ale omeniei, cu sufletul său pur de Prometeu şi de Anteu şi, totuşi, Ahile, el a văzut cum sângele învingătorilor s-a pietrificat într-un „Front fără învingători", a luat asupră-şi – precum Mântuitorul – „Infracţiunea de a fi", „Tragedia naţională", „Deromânizarea României" şi toate păcatele lumii. El a fost mai mult decât un poet, mai mult decât un Hercules în arenă şi mai mult decât Învăţătorul neamului. El a fost un om între oameni.
Demetra: Electriza zecile de mii de tineri veniţi la cenaclul „Flacăra", pe stadioane ori în săli polivalente. Generaţia în blugi, generaţia în adidaşi, te iubeşte, Boss.
Daniel: Despicând „Până la capăt'' oceanele de uimiri şi candoare, în fiecare noapte cu Lună plină şi în fiecare zi doldora de forfota celor ce-şi zic oameni, copilul de învăţători sapă, cu aripi de înger, groapa câte unui stâlp al infamiei, sădeşte, răsădeşte stâlpul şi – „Vinovat de iubire'' - îi îndeamnă pe cei cu asupra de păcat să arunce în el până la ultima piatră de foc. El a fost mai mult decât un om. El a fost Omul, Calea, Adevărul şi Viaţa...
Răzvan Theodorescu: Ne despărţim de un mare patriot român. A fost una dintre personalităţile inconturnabile ale civilizaţiei noastre. Ale civilizaţiei, nu doar ale culturii...
Paul Everac: Mi-a luat-o înainte în foarte multe. Nu trebuia să mi-o ia înainte.
Ivan Paţaichin: Un vulcan care a revărsat foarte multă iubire peste noi...
Corneliu Vadim Tudor: Legenda lui va începe de mâine.
Dan: Într-un târziu, solitar, sfâşiat şi trist, a descoperit dureros de dulcea sărbătoare a unei răni pe care, cu mâna lui, Cel Răstignit scrie: ''Liber să sufăr''. Şi ''Cartea cărţilor de poezie''... Sub ghilotina gerurilor lumii, cosmicul arbore de lacrimă trosneşte. Orbitoare, fructele cad, cu fioros vuiet de apocalipsă. Vestind Geneza.
Daniel: Sunetul lacrimei de gheaţă trece în veşnicie.
Danko: El a fost Omul care nu a putut trăi decât printre oameni, pentru oameni. Dăruind tuturor iubire. Fierbinte ca pâinea de aur, rumenă, scoasă din ţest, degajând fuioare de magice de aburi. Coplul de învăţători. Care a dăruit tuturor, toată viaţa, lumina. Învăţătorul.
Dan: Nu a scris „Libertatea de trage cu puşca" şi nici „Moartea căprioarei". „Până la capăt" a luptat cu inerţia şi o singură dată - revoltat de satanismul fără sfârşit din jur, scârbit de josnicia trădătorilor de neam, de minciuna sfruntată şi mârlănia care stau cu Iacacui la masă – a strigat de s-au cutremurat grinzile cerului: „Lăsaţi-mă Liber să mor!".
Danko: Şi-a smuls, pentru cea din urmă oară, inima din piept. Ne-a luminat Calea, Adevărul şi Viaţa, după care, înconjurat de cete de heruvimi, serafimi şi îngeri, a trecut vămile văzdului, născându-se în cer, în cortul celor drepţi, buni şi mântuiţi."

Foaie verde Adrian
Constantin Stoica

Foaie verde-apare luna
Și pe plaiuri de Carpați
Nu-s ciobani, ca totdeauna,
În ciomege rezemați.

Foaie verde timpul plânge
Pe umărul unei stele,
Și-n clepsidră ni se strânge
Un noian de zile grele.

Foaie verde răul vine
Peste românimea noastră,
Menită să tot suspine
Pe planeta cea albastră.

Și-am zis verde moare-n zori
Poetul în nemurire.
Intră soarele în nori
Ca să iasă-n strălucire.

Foaie verde-adie vântul
Peste inimi cu alean,
A căzut răpus CUVÂNTUL,
Foaie verde ADRIAN

Atestat de viaţă
Claudia Ghelbere

„A poposit o toamnă veche pe la noi. Zodierii caută în vechile cărţi. Nu oricum.Cu picioarele spălate pentru a nu tulbura POETUL Într-o zi de duminecă „nebunul de alb" a refuzat să mai fie patronat de Soare. A plecat spre mare ţintă pentru că nu-i mai plăceau şabloanele. Ce prea sfântă întâmplare! Ce minunat este să lupţi cu tine în faţa izbânzii! „Darului" morţii i s-a aşezat fundiţă. S-a zbenguit cu versul, cu marea limbii române, iar înălţimea valurilor l-au învins.Cu ce preţ? Cu cel al unei mentalităţi de scafandru. Bunul camarad ne-a fost model de curăţenie. Versul l-a grădinărit uşor pentru că apa liniştită se poate dezlănţui din senin. Între A şi P nu au existat jumătăţi de măsură. Bucuriile i-au fost moderate, dar nu şi prudente. Cum poţi fi însă precaut când pe o tâmplă ţi se încăpăţânează misterul, iar pe cea de-a doua, de-criptatul? Spaţiul lui a fost doar pentru CUVÂNT.Timpul i-a fost teofanic, am zice distimp. Cât de plin de vers i-a fost Eul! L-au subsumat sensurile care au fost mereu şi mereu altele.Adrian Păunescu este „Numitul EU" , cel care te aşează mereu la linia de start pentru ca, după o preţioasă alergare prin limba română, să luăm la cunoştinţă, printr-un original proces verbal, râvnitul echilibru. Alegem azi împărăţia, marea recreaţie a celui care a fost arestat de viaţă. Ne alegem cu încă o sărbatoare a spiritului care te obligă să nu-ţi viforeşti certitudinile. Stăpâne, rogu-te, nu ne ţine la intrare! Dacă vei întârzia, trimite-ne veşti spre aşteptare, spre prezent."

Menestrelul comunismului dinastic sau cine a fost Adrian Păunescu
Vladimir Tismăneanu (Volodea Tismeniţki)

„Atunci cand şi-a început cariera poetică şi jurnalistică, în a doua jumătate a anilor 60, Adrian Păunescu se visa un Evgheni Evtuşenko, un bard antistalinist al României. Îl susţinea pe Ceauşescu cu fervoare, dar ştia să simuleze (ori poate ca era sincer pe atunci) un fel de prospeţime a viziunii poetice, un simţ al justiţiei şi o indignare clocotiroare în raport cu meschinăriile birocraţiei culturale. I-a cultivat pe Eugen Jebeleanu şi pe Geo Bogza, a fost prieten cu Nichita Stănescu, cu Cezar Baltag, cu Ioan Alexandru şi cu Alexandru Ivasiuc, avea o energie vulcanică, devenită legendară. Se declara anti-stalinist şi poate ca şi era la vremea aceea. Volumul „Istoria unei secunde" includea poeme ce păreau contestatare („Rugăciunea lui Alfa catre Omega"). La întâlnirile lui Ceauşescu cu scriitorii era printre cei care nu ezitau să pună întrebari incomode. Totul însă sub semnul devotamentului pentru socialism, revoluţie şi partid. Păunescu din acea perioada reproducea iluziile revizionismului est european din perioada revoluţiei maghiare şi a liberalizării poloneze. Era târziu, dar nu era nici inutil, nici absurd. Ar fi putut merge mai departe în acea direcţie, ar fi putut coagula un grup de acţiune intelectuală care să sfideze dictatura. Nu a făcut-o, a preferat pactul cu puterea şi avantajele ce decurgeau din el. [...] Agonia terminală şi prăbuşirea dictaturii l-au surprins pe Păunescu pe post de lacheu dispreţuit şi de stăpânii învinşi şi de sclavii revoltaţi. [...] În „Flacara" păunesciană a apărut o infamie semnată de Dinu Săraru (un pseudo-interviu cu mama lui Virgil Ierunca) menită să-i compromită pe Ierunca şi pe Monica Lovinescu. [...] Ion Iliescu care cândva, ca prim secretar al Comitetului Judeţean Iaşi al PCR, refuzase să permită performantele groteşti ale „Cenaclului Flacăra al Tineretului Revoluţionar" l-a acceptat şi l-a încurajat ca politician în cadrul PDSR (azi PSD). A devenit senator, a scos revista cu numele incredibil „Totuşi, iubirea". Literar vorbind, Adrian Paunescu a încetat din viaţă cu decenii in urma. Moral, la fel. A fost un instrument benevol şi primejdios al unui regim criminal pe întreg parcursul existenţei sale. Efemera sa rebeliune morală din anii 60 a fost o revoltă în genunchi. S-a emasculat etic şi a capotat estetic."

„Observ, în cazul lui Adrian Păunescu, o bizară cvasi-unanimitate encomiastică provenită nu din pietate (lucru firesc atunci când cineva încetează din viaţă), ci din admiraţie pentru meritele culturale (atâtea câte au fost) ale persoanei defuncte. [...] pare să domnească un doliu universal care interzice echilibrul evaluativ şi aboleşte referinţele la rolul său politic (câtuşi de puţin neglijabil şi, din punctul de vedere al valorilor democratice..." (Obiectiv- Vocea Brăilei).

Comentariu la articolul lui Volodea Tismeniţki
Ionela Horge

„Domnule, Vladimir Tismăneanu, unde erai Dumneata pe vremea cand poetul Adrian Paunescu, a săvârşit ororile de care cu atâta mîndrie scrii? Orice ai spune Dumneata, poetul nu a murit singur, a fost insoţit. Sigur Dumneata vei muri singur şi probabil te vor însoţi la groapa doar rudele, pe când poetul Adrian Păunescu, a fost însoţit la groapă de popor, de muzica folk, de poeţi, scriitori, prieteni şi chiar de tovarăşi!"

Cine l-a ucis pe Eminescu?
Corneliu Zelea a lu' Nic'a Petrei
„ [...] filosoful şi criticul de artă" Andrei Cornea (sic!) a fost «extrem de tranşant» în judecarea post-mortem a lui Adrian Păunescu. După ce a catadicsit cum că «una este să fii versificator şi cu totul alta este să fii poet», vorbitorul, după ce i-a răscolit pe clasicii actuali Mircea Cărtărescu, Nicolae Manolescu şi Gabriel Liiceanu, a propus «o simplă comparaţie între ei şi Păunescu», conchizînd că acesta din urmă, sub regimul comunist, «nu numai că nu a tăcut, dar a lăudat sistemul în gura mare» [...] inegalabilul Paul Goma, în excelentul său eseu intitulat Săptămîna Roşie (28 iunie - 3 iulie 1940) sau Basarabia şi evreii, i-a denunţat cu curaj pe toţi - sau aproape pe toţi - cei care «ne-au acuzat, agresat, terorizat decenii şi decenii» la rînd, mai precis: Felix Aderca, Jean Ancel, Pavel Apostol, Camil Baltazar, Maria Banuş, Aurel Baranga, Radu Bogdan, Cristina şi Mihail Boico, Savin Bratu, Marcel Breslaşu, Silviu Brucan, Nina Cassian, Vera Călin, Ion Călugăru, Iosif Chişinevski, Pavel Cîmpeanu, Andrei Cornea, Paul Cornea, O. Crohmălniceanu, S. Damian, R. Feldman-Alexandru, Alexandru şi Radu Florian, Eugen Frunză, I. Ludo, Oscar Lemnaru, Norman Manea, T. G. Maiorescu, Lilly Marcou, Al. Mirodan, Veronica Porumbacu, N. Moraru, A. Oişteanu, Zigu Ornea, Ana Pauker, J. Perahim, Leonte Răutu, M. Roller, Valter Roman, Michael Shafir, Sorin Toma, I. Vitner, Leon Volovici, Ştefan Voicu, Geo Şerban, L. şi Vl. Tismăneanu, Radu Ioanid, Ileana Vrancea, Lia Benjamin, Liviu Rotman, V. Neuman ş.a. [...] CITITORUL să-i cunoască perfect pe toţi aceşti «toboşari ai timpurilor noi», filosofi şi moralişti, sociologi şi critici literari de duzină, anchilozaţi în scheme, aceiaşi care s-au agitat şi la răsăritul "evului comunist», după 1944, cînd au declanşat holocaustul roşu împotriva culturii naţionale şi au înfăptuit cu sălbăticie, alături de ocupanţii stalinişti, decimarea poporului român. Sînt aceiaşi care-şi schimbă periodic cămăşile, dar nu se dezbară de năravuri, care astăzi condamnă răspicat comunismul, după ce l-au instalat la putere în Rusia, iar apoi l-au exportat şi implementat aiurea în Europa şi Asia, în Africa şi America Latină, dar nu şi la ei acasă. [...] chiar aşa, d-le Paul Cornea, cum de nu ţi-ai dat seama că, ros de ură şi fanatism, dominat de viscere, copleşit de imensa personalitate a Omului Adrian Păunescu, căruia ai voit să-i «dai o lecţie», cel puţin după moarte dacă n-ai cutezat în cursul existenţei sale, te-ai prăbuşit în public şi cu public, mai mult decît copilăreşte ... În chip total neaşteptat, ţi-ai scos armele din panoplie şi ţi-ai dezvăluit metodele şi tertipurile de profesie şi de tradiţie. Ţi-ai dovedit apartenenţa şi obiectivele abjecte. Care de azi încolo ar trebui să te îngrozească, pe tine, nicidecum pe noi. Dat fiind că nu mai avem timp de explicaţii, nici măcar pentru a primi scuze. Drept pentru care românii de pretutindeni şi de oricînd nu pot decît să-ţi mulţumească. Pentru că - nu-i aşa? - graţie grosolăniilor şi obrăzniciei tale, le-ai îngăduit, lor, românilor, să înţeleagă, în sfîrşit: cine şi de ce l-a ucis pe Eminescu." („Tricolorul", nr. 2013 10 nov. 2010)

Tismăneanu, un neo-stalinist
Ion Iliescu

Fostul preşedinte îi acuză dur pe cei doi intelectuali, membri ai GDS, pentru cuvintele lor despre Adrian Păunescu. Ion Iliescu se războieşte cu criticii lui Adrian Păunescu. „Cel mai dezgustător exemplu l-a oferit Televiziunea Naţională, care nu numai că nu s-a învrednicit să relateze ceva despre ceremoniile de la Casa Scriitorilor, Ateneul Român, Biserica Boteanu sau Cimitirul Bellu - dar şi-a permis, exact în timpul acestor ceremonii, duminică la prânz, să găzduiască un dialog cu Andrei Cornea - un infatuat, exemplu de răutate încrâncenată, care s-a limitat să repete aprecierile demne de alte timpuri din raportul redactat de Tismăneanu (un exemplar de specimen retrovertit intr-un veritabil neo-stalinism, pentru că asta sunt aşa-zişii «anticomunişti» post-factum)".(Cotidianul, 11.XI.2010)

Mâhnire
Septmiu Macovei

„Celebra Herta... este norocoasa unor conjuncturi politice inetrnaţionale. Statutul de celebritate atribuit cu entuziasm infantil, se sufocă sub matia Nobelului, suflat altor scriitori cu merite reale. Păunescu, marele, cu adevărat poet, mai mare peste toţi inchipuiţii postmodernismului halucinant, nu face parte din peisaj, [...] Păunescu este al nostru, al românilor, mare patriot şi poet, denigrat cu ştiinţă, cu bună ştiinţă, cu rea şi nedreapta măsură. Stă în firea românului, a românului mediu, neîmplinit spiritual, să arunce cu noroi, maculand marile valori ale neamului." (Revista Agero-Stuttgart)

Comentariu la articolele din portalul Acum
A. Dabija

„Ubi bene, ubi patria!" rezultă din cele scrise mai sus de actual numit Tismăneanu, Mayer, Sandy Schindler, Roby Schwartz, Petru Clej. La creştini există obiceiul ca morţii să fie lăsaţi să se odihnească în pace. Fără de greşeală este NUMAI Dumnezeu, indiferent cum se cheama în multele religii. Oricum de persoanele de mai sus, reale dejecţii umane, NIMENI nu va mai auzi peste ani dar de Adrian Păunescu, da, în mod sigur.

„OCROTEŞTE-I DOAMNE, PE ROMÂNI"