Periferia sistemului - organul centrului.Nici marginile etno-sistemului nu mai erau gestionate într-o concepţie pro-sistemică în faza finală a istoricului U.R.S.S. Antisistemul a căpătat aici forma cea mai radicală. Ţările Pays d’Europe Centrale et Orientale (P.E.C.O.) au experimentat în acelaşi timp (o incredibilă unitate de ritm) căderea megasistemului. Acestea, toate şi fiecare în parte, s-au mişcat şi se mişcă spre modelul vest-european în vreme ce Rusia rămâne la modelul propriu. În anul 1990 se petrec cele două procese antisistemice radicale:
- în 25 februarie - disoluţia Pactului de la Varşovia;
- în 26 iunie - dezintegrarea C.A.E.R.
U.R.S.S.-ul însuşi se transformă, prin acordul de la Beloveja (în decembrie 1991), al preşedinţilor republicilor sovietice, în C.S.I., compusă din 15 republici independente. În zona rimlandului extins se înfăptuieşte, pe 30 octombrie 1990, reunificarea Germaniei. Noul realism este, se pare, cel mai mare avantaj geostrategic al Rusiei actuale. Iată doar câteva dintre trăsăturile noului realism rusesc, sintetizate de un specialist al chestiunii (Secrieru):
- „fuziunea dintre geopolitică şi geoeconomie în diplomaţia lui Putin”;
- „naţionalizarea politicii externe ruse”;
- „Grupul de elită strategică al lui Putin este compus din trei subgrupuri: Liberalii, Tehnocraţii, Siloviki. Constanţa interesului rus pentru istmul ponto-baltic derivă din doctrina „vecinătăţii apropiate” (Secrieru).
Pentru România chestiunea implică realizarea unor punţi culturale cu Rusia. O chestiune sensibilă pentru Rusia este majoritatea musulmană din Rusia şi primejdia „radicalismului islamic”, ceea ce reprezintă un motiv în plus pentru o sensibilitate sporită a Rusiei la politicile punţilor sau coridoarelor culturale. De altminteri, România a practicat în toată lunga sa perioadă de 1000 de ani de consolidare etnopolitică diplomaţia coridoarelor culturale, care i-a creat pe Sf. Voievozi Neagoe Basarab şi Ştefan cel Mare şi deopotrivă pe sfinţii martiri mărturisitori Brâncoveni, Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache.
Evoluţiile geopolitice ale Rusiei în ochii occidentalilor.
R. Aron, în cartea sa, „Secolul Războiului Total”, subliniază: „Rusia a reuşit aproape să atingă calitatea de „Insulă Mondială” pe care Mackinder o considera condiţia suficientă pentru realizarea Imperiului Universal” (R. Aron, Boston, 1955). Este, probabil, una dintre evoluţiile cele mai spectaculoase ale Rusiei în ultimii 500 de ani de istorie universală. N. Spykman obişnuia să spună (ca un ecou al celebrei reflexii a lui Mackinder): „Cine controlează Rimlandul controlează Eurasia, cine controlează Eurasia controlează destinele lumii” (N. Spykman, The Geography of Peace, New York, Harcourt, Brace&Co, 1944, p. 43). El numeşte zona de ţărm a Eurasiei: „Eurasian Rimland”. Rusia a reuşit să atingă această condiţie în timpul imperiului sovietic când, practic, Rusia controla toată Europa de dincoace de linia care leagă Stettin de Trieste. Bătălia pentru controlul lumii implică, iată, războiul geopolitic pentru controlul heartland-ului al cărui deznodământ depinde de capacitatea folosirii rimland-ului ca armă de succes. Acesta este Al Treilea Război Mondial cu sintagma tragic-memorabilă a lui Burnham.
James Burnham (1944) a sugerat în cartea sa, „The Struggle for the World” (New York, John Day co., 1947), tipurile de politici destinate câştigării a ceea ce a numit: „Al Treilea Război Mondial”. În „Containment or Liberation” (1953: New York, John Day Company), şi deopotrivă în „The Coming Defeat of Communism” (1950, New York, John Day Co., p. 14)[57] el avertizase:
„Ca politică şi ideologie revoluţionară, comunismul sovietic nu poate fi încercuit (contained) de margini geografice tradiţionale, deoarece sovieticii se vor extinde prin războaie politice purtate (waged) de forţele obediente (surrogate forces) din alte ţări. În plus, cuceririle sovietice (incluzând China) i-au adus controlul vastei majorităţi a Eurasiei, încât „dacă [ruşii] vor reuşi să consolideze ceea ce au cucerit, atunci victoria lor mondială finală este sigură… De aceea, politica de containment, chiar dacă este 100% de succes, este o formulă pentru victoria sovietică” (Burnham, 1953, apud Sempa). Să observăm, iată, că încă prin anii 1953 Occidentul, în frunte cu strategiştii americani renunţaseră la strategia containment-ului (încercuire şi descurajare) în chestiunea raporturilor cu Rusia. Este adevărat că Burnham optează pentru confruntare, dar aceasta nu exclude politicile dialogului, astfel că marile confinii militare şi ideologice pot lăsa locul competiţiei economice şi confluenţelor geostrategice, cum arată tendinţele actuale.
Variante pe care Burnham le identifică pentru spaţiul eurasiatic şi deci pentru politicile posibile se referă toate la alternativele atitudinii SUA faţă de Eurasia şi deci faţă de Rusia. Aceste variante posibile se distribuie între: a) varianta „continentului euroasiatic sub control (dominaţie unică)”; b) varianta „retragerii influenţei SUA din Eurasia”; c) „în acest caz, fără de confruntare, naţiunile eurasiatice, care însă sunt exterioare Imperiului Sovietic, vor trebui să se supună controlului sovietic” („Containment or Liberation”, p. 114). „Harta referenţială” e tot a lui Mackinder, cum vedem, şi în analizele lui Burnham. În fine, Burnham arată că geopolitica expansiunii sovietice s-a bazat, în vremea lui Brejnev, pe dihotomia zone de pace - zone de război („zone of peace” - „zone of war”), concepute ca o reţea mondială şi folosite ca tehnici de expansiune. Burnham a previzionat „doctrina Brejnev” şi, totodată, „strategia conflictuală sovietică” în lumea a treia (apud Sempa, p. 74). Cf. şi „Suicide of the West” (Chicago, 1985, p. 227-228).
Teoria competiţiei pentru putere.
Nicolas Spykman a elaborat teoria sa a competiţiei pentru putere în „America’s Strategy in World Politics” (1942. New York, Harcourt, Brace&Co, 1942, p. 24). În viziunea sa „marginea de securitate pentru o naţiune este margine a ameninţării (primejdiei) pentru alta (…); deci alianţa trebuie acompaniată de contra-alianţe şi armamentul de contra-înarmare totul încadrându-se într-o competiţie permanentă pentru putere” (apud Sempa, p. 75). În această lumină, „prima linie de apărare a SUA constă în prezervarea balanţei de putere în Europa şi Asia” (p. 4). În viziunea celor trei „strategişti” americani, cei trei factori geopolitici ai Războiului Rece sunt (apud Sempa):
a. „sfidarea superputerii americane: securitatea Americii va fi grav ameninţată dacă Eurasia va fi politic dominată de o putere ostilă” (Mackinder, Spykman);
b. „balanţa de putere în Eurasia” (dominaţia asupra zonei-pivot). Aceasta va fi influenţată de puterea care va controla heartland-ul Eurasiei (pe atunci U.R.S.S. ameninţa să domine toată Eurasia) (Mackinder);
c. „forţele-surogat”: U.R.S.S., ghidată de ideologia revoluţionară, ori o altă formaţiune sistemică a puterii în Eurasia, va căuta să-şi extindă puterea globală prin „forţe-surogat” (Burnham) sau, cu limbajul epocii, prin „sateliţi”. Ne dăm seama că principalul proces regional în zona răsăriteană a continentului european, după război, a fost tocmai satelizarea ţărilor de la est de Elba. Căderea sistemului a adus pe urmele sale nu o simplă desatelizare a regiunii, ci o perioadă de interregn cu foarte multă dezordine, cu haos şi capitalism sălbatic, ceea ce obligă la o regândire a strategiei de securitate în regiune în raport cu o asemenea conjunctură. Desatelizarea a fost un proces secundar şi a cuprins ţările din lagăr, dar haosul şi turbulenţele în lanţ au lovit şi spaţiul rusesc propriu-zis (controlat de Rusia). Aceasta reclamă o reconsiderare a tipului de capitalism instaurat în toată regiunea, în frunte cu Rusia.
Rusia lui Elţîn evoluase spre modelul „sistemului fragil”. Reacţia lui Putin: noua politică.
Capitalismul rusesc se identifica, în prima lui fază, ca peste tot în Europa de Răsărit, cu un sistem alternativ pe care unii specialişti îl numesc afacerism, îndepărtându-se astfel de modelul occidental al capitalismului auto-centrat. În vederile noastre, afacerismul este, de fapt, un capitalism oligarhic în şi prin care un cerc relativ restrâns de afacerişti se folosesc de aparatul reformei şi al statului în interes propriu, adoptând, în numele reformei, al privatizării etc., legi antisistemice, deopotrivă anticapitaliste (căci nu servesc criteriilor de rentabilizare a sistemului) şi antipopulare. Unul dintre procesele definitorii pentru „afacerism”, ca sistem alternativ la capitalismul autocentrat, este concepţia şi modelul privatizării. În sistemul afacerismului, privatizarea nu a condus şi nu conduce la constituirea de firme capitaliste puternice ci la emergenţa conglomeratelor oligarhice. Să examinăm cifrele. După Curtea de Conturi rusă, de pildă: 90% dintre privatizările făcute între 1994-2000 au fost ilegale. Concepţia oligarhică a condus, peste tot, la constituirea unor imperii economice în jurul celor 4 poli: băncile, industria, comerţul, media. Faza aceasta, în Rusia, s-a întins pe intervalul guvernării lui Elţîn. Sub B. Elţîn Rusia pierde 50% din PIB şi ajunge la un PIB/locuitor egal cu 40-60% din cel de la 1860. Hiperinflaţia, umflarea datoriei externe, tutela FMI, speculaţii, crah financiar, fuga capitalurilor, prăbuşirea monedei (1998), sărăcia masei şi averile ostentative, reţele mafiote, iată fenomenele care, în viziunea lui Secrieru, descriu starea Rusiei acestei perioade. Între consecinţele evidente ale epocii se disting apatia şi votul protestatar. Cu toate acestea, Rusia rămâne un mare exportator de grâu: 10 milioane tone de grâu pe an (al IV-lea loc în lume). Agricultura familială reprezintă 60% în producţia agricolă din 2006 (restul este colectivism). Faţă de perioada domniei afacerismului, se produce o transformare axială odată cu venirea lui Putin. Putin decide - în anul 2000 - „să închidă paranteza haotică a anilor 1990” (p. 782, „Le Monde. Manuel de géopolitique et de géoéconomie”, coord. Pascal Gauchon, PUF, 2008). Redăm, prin sinteza mijlocită de cartea coordonată de P. Gauchon, de Raportul Rand şi de alte surse, precum este şi cartea lui Secrieru, principalele trăsături ale Rusiei actuale, în şi prin care se pot zări zguduirile provocate de ciocnirea dintre sistemul afacerismului şi sistemul capitalist auto-centrat, ciocnire care a marcat starea Rusiei începând cu noua politică a lui Putin. Trăsătura cea dintâi a noii politici: reforma instituţiilor şi a finanţelor publice restabileşte „verticala puterii”. Iată şi alte caracteristici ruseşti derivate din analizele autorilor manualului coordonat de Pascal Gauchon, din cartea lui Secrieru şi din sinteza Raportului Rand (datele au ca sursă, în principal, acest raport): „Tendinţa începută de Elţîn de a păstra controlul asupra sectoarelor strategice - bănci, producerea şi exportarea armamentului, energie, transport feroviar - s-a accentuat după 2005 prin renaţionalizarea unor mari întreprinderi care înseamnă 35% din PIB”.
Evoluţiile grupului petrolier Jukos sunt mai mult decât grăitoare în privinţa noii politici. „Acest grup gigantic era controlat de M. Hodorkovski, care anunţase în 2003 fuziunea cu grupul Sibneft şi cu o posibilă participare a lui Exxon Mobile.
- În 2003 Hodorkovski este arestat şi, în 2005, este condamnat la 9 ani închisoare.
- Jukos a fost cumpărată în decembrie 2004 de Rosneft, companie petrolieră de stat şi primul producător din 2007. La Gazprom statul redevine majoritar în 2005. - Gigantul gazolifer (88% din producţia Rusiei, 20% din rezervele mondiale) realizează 38% din cifra sa de afaceri în afara „gazului”, adică în construcţia de centrale atomoelectrice nucleare în afară, este implicat în media etc.
- În 2001 se relansează „parteneriatul strategic” SUA-Rusia. Dar, din nou, Putin decide să reia controlul hidrocarburilor: întreprinderile de stat deţin de atunci 30% din rezervele de petrol, 87% din rezervele de gaz” (cf sursele indicate mai sus).
Intră pe scenă „oligarhii statului”.
„În toamna lui 2006 Gazprom îndepărtează candidaţii occidentali de la exploatarea zăcământului de gaze din Marea Barenţ. Proiectul lansat în 1996 de Shell pentru zăcământul de la Sahalin 2 era cea mai mare investiţie postsovietică în Rusia şi singurul proiect de anvergură fără asociat rus. Sub ameninţarea suspendării permisului pentru non-respectarea normelor ecologice, consorţiul a acceptat în decembrie 2006 partajul cu Gazprom (50%), Shell (25% în loc de 55), Mitsui şi Mitsubishi. La fel în cazul Sahalin 1, iniţiat de Exxon Mobile şi Khariaga în extremul Nord, în urma unor acorduri foarte favorabile companiilor occidentale. În 2003, societatea a cedat Gazprom-ului 63% din părţile zăcământului de la Kovitka în Siberia Orientală” (ibidem). Puterea ideologiei asupra geografiei încetează după 2001. Comunismul a „situat Cuba la Est şi Japonia la Vest”. „Revanşa geografiei asupra ideologiei a determinat revenirea frontierelor trecutului” (ibidem).
------------------------------------------------
[57] Prezentăm o listă bibliografică extinsă a principalelor lucrări ale lui Burnham:
„The Managerial Revolution: What is Happening in the World”, New York: John Day Co., 1941.
„In Defense of Marxism (Against the Petty-Bourgeois Opposition)” (with Leon Trotsky, Joseph Hansen and William Warde), New York: Pioneer Publishers, 1942
„The Machiavellians: Defenders of Freedom”, New York: John Day Co., 1943 ISBN 0-895267853
„The Struggle for the World”, New York: John Day Co., 1947
„The Coming Defeat of Communism”, New York: John Day Co., 1949
„Containment or Liberation? An Inquiry into the Aims of United States Foreign Policy”, New York: John Day Co., 1953
„The Web of Subversion: Underground Networks”, New York: John Day Co., 1954
„Suicide of the West: An Essay on the Meaning and Destiny of Liberalism”, New York: John Day Co., 1964 ISBN 0-89526-822-1
„The War We Are In: The Last Decade and the Next New Rochelle”, NY, Arlington House 1967